Ziarul de Duminică

Superşcoala domnişoarei Rapscott/ de Elise Primavera

Superşcoala domnişoarei Rapscott/ de Elise Primavera

Autor: Ziarul de Duminica

07.04.2016, 23:43 136

Domnişoara Rapscott, extraordinara directoare a unei şcoli pentru fete cu parinţi foarte ocupaţi, e încântată când patru cutii aterizează pe terasa ei. Înăuntrul cutiilor se află noile ei eleve.

Bea, Mildred, Fay şi Annabelle nu ştiu nimic din ceea ce parinţii îşi învaţă de obicei copiii, cum ar fi ce e acela un tort pentru aniversare sau cum să traversezi strada fără să te lovească maşina. Dar cea mai nefericită soartă o are sărmana Dahlia – parinţii ei sunt  atât de ocupaţi, încât au uitat să închidă capacul cutiei şi Dahlia a căzut din ea!

Dra Rapscott trebuie să-şi înveţe elevele despre o grămadă de lucruri, printre care şi cum să ţină un secret sau să-şi schimbe lenjeria zilnic. De asemenea, a plănuit o mulţime de aventuri pentru ele. Dar mai întâi trebuie să o găsească pe Dahlia, ceea ce se dovedeşte a fi cea mai mare aventură dintre toate.

Elise Primavera nu locuieşte într-un far înconjurată de câini corgi, ci într-o casă de ţară cu un teckel căruia nimic nu-i place mai mult decât să  savureze o felie generoasă de tort şi să privească din vârful patului furtuna de afară.

Elise Primavera este autoarea seriei de mare succes Auntie Claus, precum şi a numeroase cărţi foarte bine primite, pentru copii de toate vârstele şi cu subiecte dintre cele mai diverse – de la Oz la tărâmul de dincolo. Elise locuieşte în Red Bank, New Jersey.

Mai multe detalii despre autoare găsiţi aici: www.eliseprimavera.com

 

Capitolul 1

Beatrice

Era o zi perfectă pentru a te Pierde cu Bună Ştiinţă.

Încă de la prima oră, domnişoara Rapscott ieşise pe platforma farului ce găzduia Superşcoala Rapscott pentru Fete cu Părinţi Superocupaţi.

Uriaşul fascicul de lumină se rotea lent deasupra.

Profesoara privea prin binoclu, însoţită de cei doi corgi credincioşi.

Armate de nori ameninţători mărşăluiau pe cer dinspre vest, semn că vremea se înrăutăţea. Nimic nou, aici la Marea Casă a Farului Alb.

– Sunt semne de furtună, nu-i aşa, dragilor?

Lewis îşi linse vârful labei şi o ridică în aer, ca să verifice direcţia vântului. Clark dădu din cap a confirmare; mai mult ca sigur se pregătea o furtună.

Domnişoara Rapscott scrută încă o dată orizontul şi observă în depărtare cinci obiecte nedeterminate plutind prin aer. Zburau în formă de V – caracteristică a gâştelor care pleacă toamna spre sud, dar astea nu erau gâşte, ci nişte containere – cinci cutii de dimensiuni considerabile. Se îndreptau spre nord, plutind pe deasupra drumului ce şerpuia pe stânci, de-a lungul coastei, pornind chiar din faţa şcolii.

– Au sosit! strigă profesoara, grăbindu-se să intre şi tropăind în jos pe scara în spirală.

Lewis îşi aduse aminte de ceas şi se precipită să şi-l pună la încheietură, iar Clark înşfăcă clipboard-ul cu lista de nume şi alergară pe urmele ei.

Buf!

Trosc!

Poc!

Au!

Mamăăă!

 

Containerele aterizară pe terasa din faţa Superşcolii pentru Fete cu Părinţi Superocupaţi.

Profesoara împinse prima cutie cu piciorul.

– Lăsaţi-mă să ies! se auzi o voce disperată dinăuntru.

– Daţi-vă în spate! avertiză domnişoara Rapscott.

Corgii se ţineau la distanţă.

Directoarea trase cu o mişcare energică banda adezivă de pe capac şi făcu un pas înapoi. În secunda următoare, din cutie sări o fetiţă.

– Unde naiba mă aflu? răcni ea.

– La Superşcoala Rapscott! o informă profesoara. Cum te cheamă?

– Beatrice Chissel!!

Fetiţa fusese expediată îmbrăcată într-un pullover din tartan pătat şi o fustiţă, uniforma de la ultima şcoală de unde o dăduseră afară cu câteva săptămâni în urmă. Părul negru scurt arăta de parcă şi l-ar fi tuns singură, îi curgea nasul, iar dinţii aveau mare nevoie de un periaj serios. În plus, nici nu mirosea prea bine.

Lewis îşi consultă ceasul: era ora şapte fix. Clark îi bifă numele pe listă.

– Asta are ceva aplomb! clipi domnişoara Rapscott către ajutoarele ei.

Beatrice Chissel era foarte scundă şi rotofeie, ca o minge gonflabilă prevăzută cu mâini şi picioare.

Fetiţa îşi miji ochii şi-i aruncă profesoarei o privire circumspectă, apoi sări de pe terasă şi încercă să se familiarizeze cu împrejurimile.

Îşi ridică nasul cârn şi adulmecă aerul sărat al mării. Ciuli o ureche şi ascultă zgomotul valurilor spărgându-se de stâncile masive şi colţuroase. Simţi fire de nisip aduse de vânt înţepându-i ca mii de ace obrajii grăsulii. Un pescăruş în trecere a lăsat să-i cadă o scoică ce o lovi în cap şi asta fu picătura care umplu paharul.

Beatrice Chissel sări înapoi în cutie şi trase capacul.

– Trimiteţi-mă înapoi!!

Acum, vocea ei ascuţită fu înăbuşită de cutie, lucru neobişnuit la o fetiţă care, în ciuda vârstei fragede, avea nişte plămâni de mărimea şi forţa unui cântăreţ de operă.

Asta pentru că nimeni nu obişnuia s-o bage în seamă până nu urla.

Părinţii ei, dr. Loulou Chissel şi dr. Lou Chissel, erau extrem de ocupaţi. Începuseră modest în afaceri cu cărămidă de zgură şi îşi croiseră încet, dar sigur, drumul către chirurgia estetică. Cu o sclipire de geniu, dr. Lou Chissel, tatăl lui Beatrice, găsise o metodă revoluţionară de a corecta ridurile şi de a

umple buzele cu aceeaşi materie primă pe care o folosise pentru confecţionarea cărămizilor.

– Am dat lovitura! E o şansă unică în viaţă, spunea adesea dr. Lou.

Şi soţii Chissel nu se opriseră aici. Dr. Loulou Chissel prescurtase numele fiicei sale de la Beatrice la Bea, pentru a economisi timp, deoarece era ocupată să găsească o metodă pentru creşterea părului folosind preparate pe bază de zgură.

– Gândiţi-vă la posibilităţile nelimitate care ni se deschid, jubila ea.

Dr. Lou îşi scărpina capul chel, la fel de entuziasmat:

– Vă vine să credeţi?

Aşa cum vă puteţi imagina, lucrurile astea cereau concentrare şi deci multă linişte. Dar fiica lor Bea voia mereu câte ceva – de exemplu, micul dejun – şi punea o groază de întrebări, precum: „Ce înseamnă cadou pentru aniversare?“

Deoarece nu i se răspundea, repeta din ce în ce mai tare, până când vocea îi atingea numărul de decibeli care ar fi putut crăpa toate obiectele din sticlă aflate în casă.

– Ce înseamnă cadou pentru aniversare?!!!!!!

Şi în felul acesta, Beatrice Chissel a început să fie Considerată Gălăgioasă.

Ca s-o ţină ocupată, părinţii au pus-o să numere cărămizi de zgură şi să noteze totul într-un carneţel etichetat: NUMĂRUL DE CĂRĂMIZI DE ZGURĂ. Până în momentul de faţă numărase 637. 523 de bucăţi.

Acum se afla la Superşcoala Rapscott şi nimeni nu avea de gând să o trimită înapoi acasă. În schimb, doar câteva ore mai târziu, Beatrice Chissel urma să se Piardă cu Bună Ştiinţă.

 

Capitolul 2

Mildred, Fay, Annabelle şi Dahlia

Din a doua cutie se auzea clar un sforăit.

Frrrrrrrrrrr!” Domnişoara Rapscott desfăcu banda izolantă. Lewis găsi înăuntru o fetiţă dormind ghemuită. Profesoara o înghionti şi se întinse deasupra cutiei:

– Cum te numeşti?

– Mildred A’Lamode, răspunse ea, căscând cu gura până la urechi.

– O, asta e perfectă. Uitaţi-vă la părul ei!

Domnişoara Rapscott avea o teorie conform căreia fetele cu păr roşcat şi creţ debordează de entuziasm.

Mildred era îmbrăcată cu pijamaua ei favorită, cea cu răţuşte galbene. Îi era cu două numere mai mică, deoarece o purta de când avea şase ani.

Bineînţeles că părinţii ei erau prea ocupaţi ca să-i cumpere alta. Mimi şi Marcel A’Lamode formau o trupă de muzică şi dans în vogă şi mai erau cunoscuţi şi ca bucătari, renumiţi pentru reţeta de grenouilles et escargots, adică picioare de broască şi melci. Aveau audienţe fabuloase la populara

lor emisiune TV, în care găteau reţete franţuzeşti în timp ce cântau melodii arhicunoscute precum Frère Jacques.

Lui Mildred i-ar fi plăcut să înveţe tot ce făceau părinţii ei, dar nu reuşea decât să le stea în cale.

Mon Dieu!, a exclamat mama, când fetiţa a întrebat-o a mia oară cum se fac prăjiturelele în formă de Turn Eiffel.

Sacre Bleu! zicea şi tatăl exasperat. Sufleul era distrus, iar mâncarea arsă; nu putea să se oprească din treabă ca s-o înveţe pe fiică-sa Alouette!

De altfel, Mimi şi Marcel n-aveau timp să-i arate lui Mildred nici măcar cum se umple un ecler – aveau treburi mult mai importante de făcut.

Pe de altă parte, Mildred n-avea absolut nimic de făcut, aşa că îşi găsise un hobby… ceva care îi plăcea cu adevărat… şi la care se pricepea foarte bine. Se uita toată ziua la televizor, îmbrăcată în pijamaua roz care avea răţuşte galbene. În felul acesta reuşea să-şi vadă părinţii cât de mult voia… pe ecran.

Ca urmare, Mildred A’Lamode a început să fie Considerată Leneşă.

Fetiţa se trezi şi începu să se întindă. Îşi scoase capul din cutie, dar îşi aminti că nu-i plăcea pe afară.

Lumea i se părea atât de mare şi o făcea să se simtă neînsemnată. Aruncă o privire peste marginea cutiei şi începu să se întrebe în ce univers ciudat aterizase, în care era normal ca un câine să-i bifeze numele pe o listă. Îşi dori imediat să se întoarcă în camera ei – chiar dacă asta ar fi însemnat să mănânce picioare de broască pentru tot restul zilelor.

– Cum te numeşti? o întrebă profesoara, aşa cum făcuse şi cu celelalte două.

– Sunt May Fandrake – vreau să spun Day Frandake – adică Fay Mandrake!

Fay Mandrake avea dinţii din faţă ieşiţi, un nas mic şi roz şi părul blond-deschis, aducând a iepure.

Domnişoara Rapscott înaintă spre a treia cutie.

Capacul se dechise singur şi în următoarea fracţiune de secundă, fata încercă să sară afară, dar se împiedică şi ateriză în nas pe podea.

– Este o strălucire aparte în ochii ei, observă domnişoara Rapscott, iar asta înseamnă că are spirit de aventură.

Clark îi bifă numele.

Fay avea pe ea un tricou lălâu şi zdrenţuit şi nişte colanţi care îi alunecau în jos, pentru că şi-i pusese cu faţa în spate.

Părinţii ei deveniseră celebri pentru că aveau două serii de octeţi. Prin urmare, erau extrem de ocupaţi. Ca să-i ţină minte mai uşor, le puseseră primilor opt nume care începeau cu „L“, iar celorlalţi nume care începeau cu „N“. Fay ar fi vrut să le dea şi ea o mână de ajutor, dar nu reuşea decât să-i îmbrace pe Larry şi Lee în roz, iar pe Laura şi Lily în albastru. Îi încurca mereu pe Nancy cu Noelle şi pe Nicolas cu Nate. În final, singurul lucru care i se mai permitea era să dea cu mopul.

Şi în felul acesta, Fay a început să fie Considerată Incapabilă de Ceva ca Lumea. Astfel, a căpătat la nas şi ochi un rictus nervos. Trase cu furie de colanţii care alunecau şi se simţi extrem de fericită când atenţia tuturor se îndreptă spre a patra cutie.

Lewis aşteptă ca domnişoara Rapscott s-o deschidă.

Aceasta rupse banda adezivă şi din cutie ieşi o fetiţă cu ochelari cu rame de baga şi cu un păr drept, negru şi lung până la talie. Fără să aştepte să fie întrebată, se prezentă foarte serioasă:

– Mă numesc Annabelle Merriweather.

Annabelle era încălţată cu o pereche de pantofi sport, cu vreo şase numere mai mari, şi purta un tricou pătat de unt de arahide şi jeleu, din acelea care se oferă gratis la anumite evenimente sportive.

Tricoul îi atârna mai jos de genunchi şi era inscripţionat cu un slogan care însoţea o faţă zâmbitoare:

PENTRU CĂ MERIŢI.

– Asta e foarte deşteaptă, zise profesoara plină de convingere. Pun pariu c-ai citit toată Enciclopedia Britannica.

Annabelle confirmă printr-o mişcare a capului.

Chiar o citise, dar numai pentru că nu avusese altceva mai bun de făcut. Mama şi tatăl ei erau foarte ocupaţi – erau alergători profesionişti.

– Eu şi tatăl tău o să ieşim la o mică alergare, dragă, obişnuia să spună mama.

– Dar de abia v-aţi întors, apuca să se plângă Annabelle.

Fiind alergători profesionişti, nu era ceva neobişnuit ca soţii Merriweather să plece dimineaţa la antrenament şi să se întoarcă peste două săptămâni.

Totuşi, se asigurau întotdeauna că fetiţa avea destul unt de arahide şi jeleu, ca să-i ajungă până la întoarcerea lor, dar e inutil să precizăm că nu era vorba de un aranjament prea grozav. Cei doi Merriweather erau oricum norocoşi, deoarece Annabelle învăţase să-şi poarte singură de grijă. Ca urmare, a început să fie Considerată Prea Matură pentru Vârsta Ei.

Annabelle le privi dezgustată pe celelalte fetiţe şi expiră zgomotos printre dinţi – un comportament pe care îl copiase cu siguranţă de la adulţi.

Rămăsese un singur nume nebifat pe listă. Clark se pregăti să confirme sosirea Dahliei Thistle. Lewis îşi îndreptă atenţia asupra domnişoarei Rapscott, care se pregătea să deschidă cea de-a cincea cutie.

– O, Doamne, exclamă ea, când realiză că nu mai era nevoie. Cineva uitase să lipească banda adezivă care trebuia să ţină capacul închis.

Lewis dădu din cap cu tristeţe şi Clark se grăbi să-l imite.

– Cred că mama ei e vinovata, oftă domnişoara Rapscott. Cel mai probabil pentru că a fost extrem de ocupată.

Familia Dahliei Thistle era cunoscută drept cea mai ocupată dintre toate celelalte familii. Mama ei avea un blog extrem de popular unde scria despre calvarul de a fi mamă. Treaba asta îi ocupa foarte mult timp şi o solicita la maximum, deoarece Dahlia plângea din orice, chiar şi din cauza unui coşmar inofensiv şi o bătea mereu la cap să-i citească o poveste înainte de culcare.

Aşa că mama o trimisese la tatăl ei, care era de profesie critic. Scria comentarii pe Internet despre orice: pastă de dinţi, şireturi, cremă de ras, detergenţi de vase, spray-uri împotriva gândacilor, huse pentru mobilă.

Când nu se ocupa de analize critice, juca minigolf ori făcea reconstituiri ale luptelor din Războiul Civil.

Era deci atât de prins cu treburile, încât o dăduse pe Dahlia în grija bunicii.

Aceasta o iubea, dar era şi ea foarte ocupată.

Învăţa chineza, lua lecţii de înot sincron de trei ori pe săptămână şi participa în mod consecvent la seminarii despre cum să-ţi administrezi averea. Pentru că nu avea timp liber mai deloc, o încredinţase pe Dahlia nepoatei sale, Denise care plimba câinii cu stăpâni ocupaţi. Prinsă până peste cap cu această activitate şi cu mersul la cursuri pentru a deveni psiholog pentru copii, Denise n-avusese nici ea timp pentru Dahlia. Aşa că o plasase mamei sale, mătuşa Dahliei, care era şi ea toată ziua pe drumuri. Când nu se întâlnea dimineţile cu pritenele ei, ca să meargă la mall, devenea irascibilă.

În timp, periplul Dahliei Thistle de la o rudă la alta începuse să fie dificil de urmărit şi de localizat.

Ca urmare, se pierduse de mai multe ori decât un set de chei. O dată o uitaseră lângă fântâna arteziană din parc, altă dată în apropierea găurii numărul şapte de pe terenul de minigolf, sau în zona restaurantelor din mall, asta ca să numim doar câteva ocazii.

Toată lumea era pur şi simplu prea ocupată pentru a avea grijă de Dahlia.

– Fetiţele mari au singure grijă de ele şi nu se pierd în mall, Dahlia, îi spuneau pe rând mama, tatăl, bunica, verişoara Denise, ori mătuşa.

Doar că Dahlia nu era mare. În realitate era chiar foarte mică, pentru că părinţii ei erau atât de ocupaţi, încât uitaseră că trebuie să crească, aşa că nu se mai înălţase un singur centimetru de când împlinise cinci ani. Astfel, a început să fie Considerată o Fetiţă cu Dezvoltare Întârziată.

Domnişoara Rapscott scutură din cap cu tristeţe.

– Tipic. Fetele părinţilor extrem de ocupaţi ar putea cădea într-o fântână, ar putea foarte bine aluneca de la balcon, ori s-ar putea îneca şi totuşi, conform statisticilor, 90% din ele nu fac decât… să se piardă.

Profesoara se mai uită o dată prin binoclu, scrutând orizontul, apoi se întoarse brusc pe călcâie şi se îndreptă spre intrare.

– Beatrice, Mildred, Fay, Annabelle, urmaţi-mă, vă rog!

– Nu mă cheamă Beatrice! Sunt Bea! urlă Beatrice, în timp ce intrau târşâindu-şi picioarele în clădirea şcolii. Cu o singură excepţie. Fay Mandrake zăbovea. Ce se întâmplase cu Dahlia Thistle? se întreba ea.

Se holbă la cutia goală, o întoarse cu susul în jos şi o scutură. Făcu ochii cât cepele când din ea căzu un mieluşel de pluş, cu o faţă de şoricel. Se întinse să-l ridice de jos şi i se păru că jucăria poartă încă o urmă din căldura trupului proprietarei. Fay o ascunse sub fustă şi se grăbi să-i ajungă pe ceilalţi.

 

Fragment din „Superşcoala domnişoarei Rapscott” de Elise Primavera. Traducere din engleză şi note de Diana Alina Ene. În curs de apariţie la Editura Pandora M

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO