Printre criteriile in functie de care un regizor isi alege piesa de pus in scena, la loc de cinste se afla o calitate misterioasa careia i s-ar putea zice "marja de manevra". Este vorba despre libertatea pe care o lasa respectiva piesa "viziunii regizorale", adica tuturor acelor abateri, alunecari etc. de la litera textului, sau, in cazurile fericite, completarilor, nuantarilor, precizarilor aduse acesteia. Astfel se explica inmultirea dramatizarilor, in repertoriile actuale. Si, totodata, scaderea ponderii pieselor importante.
Pentru ca, in afara de Shakespeare, ale carui texte permit, gratie structurii lor deschise, felurite interventii, pana la un punct nepericuloase, in situarea spatiala, temporala sau "motivationala" a intrigii, cam toti ceilalti mari autori de teatru au obiceiul (prost...) sa-si construiasca scrierile uzand de o logica narativa foarte stransa ori de un esafodaj dramaturgic atent calculat. Din acest motiv, diversele zburdalnicii de interpretare (transplantarea conflictului in alte epoci, eliminarea sau adaugarea unor personaje s.a.m.d.) isi gasesc pedeapsa in ele insele, nascand spectacole dezechilibrate, false, ciunte de bun-simt si oloage de sens. Ceea ce nu inseamna ca regizorii raspunzatori de ele se opresc - ori sunt opriti - din activitatea lor demolatoare; dimpotriva. Rezultatul? La ora de fata, teatrul romanesc arata ca un camp de batalie presarat cu lesurile pieselor masacrate, in timp ce directorii de scena victoriosi se tarasc, acoperiti de rani, palizi si extenuati, spre viitoarea lupta din razboiul pe care il pierd, tot mai clar de la o zi la alta, in numele nostru, al tuturor.
Laszlo Bocsardi face parte dintre putinii regizori care nu fug de textele "grele" si care, totodata, raman prieteni cu autorii lor nu doar inaintea spectacolului, ci si dupa el; ba chiar si in timpul lui. Asta pentru ca, fara a-si abandona personalitatea, obsesiile si stilul, Bocsardi stie sa asculte atent "sunetul" adanc al piesei, sa intre in dialog, prin mijlocirea operei, cu autorul si, dincolo de acesta, cu lumea. Pentru el, a descifra scenic un text nu inseamna a sparge un cod spre a-l inlocui cu altul, ci a pune in armonie universuri: al autorului si al actorilor, al artei si al vietii, al sau si al celorlalti. Violenta, brutalitatea nu au ce cauta aici; discrepantele, mizeriile, meschinariile ranesc si dor; tristetea e medicament, iar frumusetea (altfel zis, bucuria si pacea spiritului), scopul ultim. Pe aceasta cale spinoasa - ca si pustie azi, cand Vlad Mugur a plecat, Liviu Ciulei a obosit, iar Andrei Serban e-n vesnic du-te-vino -, piesa ii serveste de toiag: cu cat toiagul este mai solid, cu atat pasul are mai multa siguranta. Mai ales cand tovarasi de drum ii sunt regizorului actorii de la teatrul pe care il conduce: Teatrul "Tamasi Aron" din Sfantu Gheorghe.
Ivona, principesa Burgundiei de Witold Gombrowicz este, in Romania, o piesa cu istorie scurta, dar fericita: a montat-o, dupa premiera pe tara din 1976, Catalina Buzoianu, in 1983, la Teatrul Mic, intr-un spectacol despre care inca se mai vorbeste; in stagiunea trecuta, la Targu-Mures (Compania "Tompa Miklos"), Alexandru Colpacci a dat o versiune foarte aplaudata. Nu e un text usor. Publicata in 1935, ca prima lucrare dramatica a lui Gombrowicz, Ivona... vadeste atat caracteristicile stilistice care-l vor face faimos pe autorul polonez (1904-1969), adica un expresionism agravat, in cheie sarcastica, de grotescul enorm, cat si preocuparile lui filosofice (Forma, ca invelis-inchisoare al fiintei si al vietii), care vor atinge apogeul in Jurnal si in ultima sa scriere, piesa Opereta (1966). Povestea ca atare imagineaza o curte regala (loc unde Forma isi gaseste expresia oprimanta suprema) pe care capriciul neasteptat al mostenitorului, printul Filip, pentru o fata urata, "malaiata" si aproape muta, o arunca intr-un tumult de revelatii si marturisiri ale pacatelor ascunse sub fatada intretinuta cu grija; in final, Ivona va muri (va fi ucisa) intr-un adevarat complot statal - efect al exasperarii pe care o starneste, in mijlocul vorbariei nemasurate si nerusinate, enigmatica ei tacere.
Ca in toate montarile sale, Bocs?rdi a fost interesat, si aici, de latura umana a subiectului. In decorul extrem de simplu si extrem de elocvent al lui Jozsef Bartha (care a izbutit sa foloseasca la maximum stramtul spatiu din sala Atelier a teatrului), aparitia Ivonei este socanta prin slutenie - iar capacitatea tinerei si foarte talentatei Gizella Kicsid de a se transforma (ce-i drept, cu ajutorul substantial al autoarei costumelor, Judit Kothay Dobre) dintr-o fata draguta intr-o aratare hidoasa este uimitoare. Aceasta aratare, ce tulbura prin mister, prin nepotrivirea ei cu ceilalti si prin iubirea ei tacuta, ajunge, treptat, centrul universului in care se agita Regele (admirabil, Levente Nemes, in rolul unui batran Casanova deopotriva comic si crud), Regina (Zsuzsa Gajzago, frumoasa si "fatala"), Sambelanul (Tibor Pallfy, intr-o caricatura perfecta, atestand din nou inzestrarea sa actoriceasca exceptionala), diversi aghiotanti (foarte buni, Lorind Vata si Jozsef Kolcsir), doamne de onoare deloc onorabile, precum perfida Iza (eficienta, Gyongyi Pal-Ferenczi) si felurite alte specimene (dintre care, multumita actorilor Gabor Erdei si Laszlo Botka, se detaseaza "logodnicul" Ivonei, respectiv servitorul Valentin); alaturi de ei si impotriva lor, e printul Filip (cu un interpret ideal in persoana lui Laszlo Matray), pe cat de eteric, pe atat de sadic, din dragoste umilita, din neintelegere, din teama de intelegere... Spectacolul are o limpezime de cristal a ideii si a demonstratiei si are, in acelasi timp, o intensitate emotionala care in final, la moartea parca interminabila a Ivonei, devine coplesitoare. E genul de spectacol la sfarsitul caruia, inainte sa aplauzi, trebuie sa-ti stergi, discret, colturile ochilor. Si sa taci.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
