Ziarul de Duminică

Tania Radu: „Îmi place autorul-personaj, e ceea ce am înhăţat imediat din panoplia de drepturi abuzive pe care şi le-a luat postmodernismul”/ de Stelian Ţurlea

Tania Radu: „Îmi place autorul-personaj, e ceea ce am...

Autor: Stelian Turlea

10.10.2014, 00:25 431

Tania Radu este critic literar, traducător şi jurnalist. Are studii de filologie română şi franceză, absolvite la Bucureşti în 1976. După un stagiu ca profesor, fără urmări didactice, a scris oarecum regulat în presa culturală (botez dur, plin de învăţăminte, la Flacăra, până în 1988; experienţă vindecătoare, din 1991, în echipa de coordonare a suplimentului Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul; cronică literară la revista 22, din 2004), dar s-a dedat la generoase paranteze de jurnalism (reporter la Radio Europa liberă, din 1995 până la desfiinţarea Biroului din Bucureşti, în 2003), administraţie culturală (vicepreşedinte la Institutul Cultural Român, în echipa condusă de Horia-Roman Patapievici, 2005 - 2012), plus un popas în cercetare, la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu”, pentru care prefaţa la volumul XVI din ediţia Steinhardt (Rohia-Polirom, 2014) e un fel de ecou târziu. Mersul pe două şine continuă: din 2004 ţine cinci zile pe săptămână o rubrică de revista presei la Europa liberă (Republica Moldova). A publicat mai multe traduceri din  franceză şi se pregăteşte să predea încă una, un Jean d'Ormesson.

Rubrica de la 22, Chenzina literară, a furnizat cea mai mare parte dintre textele cuprinse într-un recent volum apărut la Humanitas. Un debut ciudat de târziu, despre care Tania Radu a vorbit şi în acest dialog. 

 

- Cum a fost debutul cu o carte de critică, după 35 de ani de scris, tot la două săptămâni, câte o „chenzină” literară? Multe emoţii?

- Bine că vorbim la timpul trecut acum, în septembrie. A fost ca o treaptă, pentru care instinctiv pregăteşti pasul într-un anume fel şi ea e ori mai mare, ori mai mică, ori nu e deloc, aşa că ai o falsă senzaţie de cădere în gol. Altminteri, trebuie să recunosc că n-a fost cu adevărat o decizie, un „proiect”, cum se spune, să scot Chenzine literare. Nu m-am gândit treizeci şi cinci de ani să fac asta. Ba m-am gândit la cu totul alt fel de cărţi. Multă lume a luat cifra din prefaţă ca pe un bilanţ, după o lungă şi (grea, era să spun) neîntreruptă carieră de cronicar literar. Mi-ar fi prins bine să fie aşa. Măcar aşa! În realitate, am scris cronică literară cu intermitenţe. În restul timpului, mai de nevoie, mai de voie, am tot fugit spre gazetărie. Care tot scris este, o să spui, dar ştim amândoi că sunt lighioane diferite, care se pot şi fagocita sângeros una pe alta. Ca să fac pace, am tratat separat cu fiecare, pe calupuri de ani. Numai ultimii zece au însemnat oarecare continuitate, şi ea cu sincope. Dar judecând după cât lăsasem în urmă, e nimica toată. Nu contenesc să mă mir că tocmai din 2004-2005 m-am aşezat cu oarecare consecvenţă la scris, adică exact când începea şi fabuloasa aventură numită ICR.

 

- Nu cred că vrei să vorbim despre ea.

- Nu prea. Ce am avut de spus am cam spus, iar acum chiar că nu simt nevoia să le amestec.

 

- Bun. Chenzine literare nu e un bilanţ. Atunci ce este?

- Un nod cu fundă, dacă vrei. Glumesc. Mai întâi pentru că fundă faci peste un pacheţel de gingaşe scrisori, ori Chenzine literare a ieşit cam corpolentă. Nu s-a născut din spuma mării, ci ca urmare a unor ultime (şi delicat ultimative) îndemnuri venite dinspre Humanitas. De-a lungul anilor am tot primit şi îndemnuri, şi propuneri, dar numai acum ideea a agăţat ceva înăuntrul meu. Mai trecusem într-o vară peste mai multe texte, în ideea unui volum. Nu reuşeam nicicum să-l „văd”. Şi sunt cam leneşă de felul meu, în ciuda aparenţelor de cuminţenie ordonată. Sunt lesne de decuplat de la scris de celelalte ale vieţii, care vin, orice le-ai face. Aşa că motive mi-am găsit întotdeauna. În iarna trecută a fost însă altceva: aproape fără cuvinte, Lidia Bodea m-a făcut să înţeleg că nu trebuia să-mi bat capul cu sumarul eventualei cărţi, ci doar să pun odată textele pe masă. Şi am făcut-o fix aşa (după ce, desigur, am dat de-o parte ce era de dat), într-o dimineaţă când aveam şi febră de la o viroză, în ultimul moment din calendarul posibil al Bookfest-ului, cu singura opţiune să fie două secţiuni distincte, una de memorialistică şi alta de proză. Lidia Bodea s-a înhămat la prima lectură şi mi-a propus un adevărat sumar, la care contribuţia mea a fost... să-l dau pe-al ei binişor peste cap (de ce n-oi fi putut s-o fac de la-nceput?!).

Probabil că trăiesc primul moment de calm profesional, sau aşa simt, şi-a trebuit să pun în chenzine constatările de etapă.

 
 

- Eşti de acord cu părerile lansate că volumul este – sub o formă inedită, aceea de eseu, de reflecţii şi constatări – aproape o cronică a literaturii ultimelor două decenii (în sensul că aproape tot ce e important e prezent)? Ai înclina să o dezvolţi într-o panoramă a literaturii de azi?

- Dacă n-aş şti că e formula standard de răsfăţare a foiletonistului, singurul unghi din care „handicapul” lui de CV poate fi valorizat, aş spune că mă bucur de părerile cu pricina. Şi de fapt mă bucur, ce mai încoace-ncolo! Cei care-au scris despre carte în vară au găsit că ar fi o formulă aparte de text critic, că ar avea anvergură de eseu. Foarte flatant pentru mine. De fapt, cred că e consecinţa tăcerilor îndelungate, a pauzelor de scris de care vorbeam, în care mi s-or fi copt panoramele, ca să zic aşa, au dat pe-afară din formatul obişnuit de cronică de întâmpinare. Nu e material pentru o adevărată panoramare. Dar e clar că, din poziţia de critic în aşteptare, în care m-am aflat foarte mulţi ani, ai mai multe şanse să distingi scheletul de susţinere al acestor decenii complicate de literatură, decât ai înotând săptămână de săptămână în cronică la zi, trebuind să-ţi acordezi verdictele din mers, inclusiv în funcţie de propriile falsete. Aveam constatări de etapă, le-am pus în chenzine (deşi am descoperit că nici cronici mult mai vechi nu arătau foarte diferit)  şi a ieşit această tăietură mai nu ştiu cum a textelor. 

Cât despre panorama implicită, în care se regăseşte, vezi Doamne, tot ce e important: sunt iarăşi bucuroasă că se spune asta, dar mi se pare firesc când faci selecţie dintr-o materie un pic mai vastă. Dacă aş fi strâns tot la patru ani câte un volum de articole, probabil că sumarele lor ar fi fost mai puţin elocvente. E bun la ceva şi timpul pe care l-am risipit. Doar că nu mai am tot atâta înainte. Când am dus Chenzinele la Humanitas, mi-a fost clar că se încheie un ciclu suficient de concludent în literatura de după '90. Că dacă nu arăt cumva acum ce cred despre asta,  mâine va trebui să cam „traduc”. Lucrurile se schimbă iar foarte repede. Sunt indicii subtile, de intuit mai degrabă decât de teoretizat la botul calului, care anunţă că dedesubtul nostru e alt sol, semnificativ transformat, o altă vârstă despre care abia urmează să ne lămurim şi să vorbim pe îndelete.

 

- Şi ai să dezvolţi?

- Nu răspund la provocări. Decât când mi se-abate, vezi bine. Am lăsat în urmă prea multe proiecte (noroc că nu sunt vorbăreaţă din fire şi n-am prea spus ce şi cum) ca să-mi permit acum să spun ce voi face în continuare. Om trăi şi-om vedea, dac-om fi în stare.

 

- De ce ţi-ai luat atâtea „precauţiuni politicoase” în prefaţă? Nu prea se practică...

- Mi s-a spus asta chiar de la lansare. O fi ţinând de faptul că, de felul meu, bat la uşă când intru undeva, ba şi bătutul se face după oarece analiză dacă e cazul sau nu. Deci nu ştiu. Asta era starea mea de spirit atunci. Recunosc că acum aş mai fi tuns din precauţii efectul brumei de siguranţă pe care ţi-o dă întotdeauna feedback-ul, oricum ar fi el. Cum eu nu frecventez comunicarea virtuală decât în forma ei primitivă (e-mail) şi nici nu am de gând să mă extind, până la Chenzine feedback n-am prea avut. Sau, mă rog, am optat să nu iau act de el, dac-o fi fost, dincolo de ecoul din cercul apropiaţilor mei.

- În prefaţă atingi şi problema „rostului cronicarului”. Care ar fi el? Poţi detalia?

- E o discuţie esenţială, cred, în ziua de azi şi, din păcate, n-o purtăm la temperatura normală. Suntem în plin efect al dezasamblării rolului tradiţional al criticului literar în genere, al cronicarului de întâmpinare în mod special. Mulţi ar spune că s-a depăşit criza, că golul lăsat de retragerea din scenă a marilor semnături, care făceau ierarhia valorilor până în nouăzeci şi chiar în primul deceniu de după - Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Mircea Martin, Ion Pop, dar şi a Monicăi Lovinescu, de la microfonul Europei libere, chiar şi a puţinilor critici optzecişti influenţi s-ar fi umplut confortabil. Cantitativ, s-o fi umplut. Dar la nivelul  influenţei modelatoare pe care cei de mai sus o aveau, nu încă. Toţi cei care semnăm acum cronică de întâmpinare (şi sunt deja două generaţii distincte şi mai multe grupări, într-un scrânciob care scârţâie disonant fiindcă aşa ştie el, să se încline ori într-o parte, ori într-alta) nu mai avem forţa reală de a impune nume pe termen lung nici la un loc, darămite fiecare în parte! Principalul motiv e schimbarea unghiului de vedere. Înainte de '90, funcţionam cu toţii într-o bulă de mici dimensiuni: România, ca stat controlat dictatorial. Sistemul de putere în piramidă s-a reprodus firesc şi în cultură, cu amendamentul că aici câţiva oameni au făcut eforturi considerabile, chiar donquijoteşti să delimiteze, să apere şi să hrănească pe cât posibil un spaţiu al discernământului, al gândirii măcar lucide dacă nu libere, al valorii. S-a trişat mult, dar majoritatea ştiam unde se trişează şi ne alimentam din restul. În fine, să trecem la ziua de azi.

Azi vedem mai larg în jur. Modelul piramidal al puterii n-a dispărut cu totul, chiar tinde să se reconstituie, dar la nivel politic. Restul societăţii refuză parcă tot mai mult forţa de atracţie a magnetului unic. În literatură, au apărut pârghii noi ale notorietăţii şi succesului, mult mai multe, ceea ce din start restrânge influenţa criticului profesionist. E mai întâi scuzaţi norocul. Apoi e tipul de marketing pe care-l  generează interesul editorului şi care, când e de calitate, asigură pătrunderea spre mass media (vezi fragmentele din cărţi în avanpremieră de presă, interviurile de prefaţare a unui titlu nou, în general jurnalismul cultural, vezi campaniile de promovare de tot felul etc.). Mediul on-line, cu blogurile deja specializate pe literatură (un mare pas înainte), cu difuzarea rizomică prin reţelele de socializare, dar şi cu salvatoarele ediţii on-line ale disperant de puţinelor publicaţii literare de la noi, plus revistele on-line şi, uneori, neaşteptate capacităţi de autopromovare ale scriitorilor înşişi. Sunt toate aici şi sunt expresii ale unei treziri  interesante. Se recuperează lent, dar incontestabil, curiozitatea faţă de carte, fie şi ca snobism. Dintr-un fenomen negativ, atomizarea, apare ceva pozitiv: un oarecare apetit de rafinare a gustului literar (care în şcoală nu se formează, ci se distruge sistematic). Oamenii tineri au tot mai mult sentimentul apartenenţei la un grup tinereţea însăşi, „clasa de mijloc”, sau comunitatea virtuală a celor care citesc în ciuda precarităţii vieţii şi a lipsei de orizont social, a multor feluri de „apucaţi” simpatici şi empatici, a tinerelor femei în căutare de teritorii de tip „spa” intelectual, unde te realcătuieşti intensiv ca să ai de unde te fărâma mai bine mai departe etc.

Dar suntem încă, dragă Stelian, în faza primitivă a reaşezării. Nu ne cunoaştem nevoile, ci frustrările. Nu ştim spre ce tindem, ce suntem pe cale să devenim ca fiinţă culturală colectivă. Nu avem un proiect în acest sens, cum nu avem un proiect de ţară această formulă masochistă sub care ne înghesuim neputinţele de biet popor chinuit, căpos şi nevrozat.  

Criticul literar e încă în stadiul de navigator/pescar pe o ambarcaţiune de mici dimensiuni. Unii merg grupaţi, alţii solitari. Sunt şi navigatori pe consolă. Despre unii relatează cutare revistă sau lanţ media, despre alţii vreun twitter, aşa că nu ştim cine va ajunge la ţărm şi ce va fi având în năvod. Până la spărgătoare de gheaţă şi transatlantice mai avem. Nu trebuie anunţate tot o dată la câteva luni, fiindcă se vor vedea de la distanţă.  

Cam în această configuraţie mă văd înscrisă şi nu dramatizez. Spun însă spre cititori mai mult că dacă tot au la îndemână uluitorul instrument al internetului, e bine să nu se refugieze din prima în ce le cântă-n strună, ci să se lupte puţin, să compare, să-şi fasoneze impresia, să evolueze.

 

- Totuşi insist asupra temei cronicarului, mai ales a celui de întâmpinare. Ce-i trebuie ca să poată impune un autor?

- Cotă, prestigiu, portanţă. Iar asta se obţine nu doar cu texte, ci obligatoriu şi cu talent, etică, fler, onestitate, busolă interioară. Şi cu ceva timp.

 

- Ce ţi se pare mai fascinant într-un text literar: trama, stilul, căutările, magma în care bănuieşti totul?

- Vorbind numai de proză, stilul (scriitura, mai bine zis) mă cheamă într-o carte sau mă împiedică să intru, deşi sunt un cititor cuminte, înarmat cu răbdare, deci lent. Căutările contează şi ele mult - nu când sunt năclăieli buimace  şi nombriliste, ci când sunt miză, întrebare, tensiune în plan moral. De-aici şi slăbiciunea pentru romancierii cu obsesii asupra cărora revin, cu alonjă de viziune, spre metafizic.  Nu gust etalarea pură a nevrozei, nici psihologismul extrem, cu tăierea firului în paisprezece. Îmi place autorul-personaj, e ceea ce am înhăţat imediat din panoplia de drepturi abuzive pe care şi le-a luat postmodernismul. Am învăţat să iubesc ficţiunea de reconstituire în marginea faptului istoric, dacă e ingenioasă, suplă, cu simţul ironiei. Dar mare cititor de inventivitate ficţională nu cred că sunt, deşi nu mă dau în lături de la un roman poliţist captivant. Am reticenţe la prozatorul care prinde pur şi simplu un subiect şi-l scrie, iar subiectul poate campa oriunde în timp şi spaţiu. Dar recunosc, şi o tot spun în scris, că e nevoie şi de ei. E mare nevoie de rău numitul roman de consum: acela care se citeşte mult şi se vinde bine. 

 

- Ce crezi că s-a schimbat în mod esenţial în literatura română în ultimele două decenii, odată cu schimbarea societăţii?

- Atitudinea faţă de scris. A dispărut crisparea. Resortul a fost brusc destins, iar asta a fost o schimbare cu siguranţă violentă. Pe unii i-a aruncat de pereţi, nu şi-au mai revenit niciodată. Tot setul de contorsiuni exersat în decenii - şi care totuşi a produs şi literatură de calitate - a devenit inutil. De azi pe mâine, nu mai mergea, devenise inestetic, greoi, insuportabil. E ca şi cum ni s-ar fi luat o pânză de pe ochi. Cu elasticul rupt, nu vreau să spun în ce postură s-a aflat o vreme literatura. Dar nimic nu e cu adevărat ireparabil, iar a înlocui ceva mai poate fi şi gest firesc, nu numai crimă.  Vedem bine că, în ultimii ani mai ales, se recuperează destule cărţi dinainte de '90 şi suntem abia la început. N-o să rămână chiar praf şi pulbere din ce-a fost înainte. Deocamdată, e bine să ne dăm cu părerea, în orice fel. Clarificarea vine doar cu timpul şi intră într-o chimie imprevizibilă cu prezentul. Care, cum ştim, e mereu altul.

 

- Cronică de teatru mai scrii? Erai într-o vreme printre vocile cele mai exacte, poate chiar nemiloase...

- Aşa? Ce chestie! Tot pentru că scriam de capul meu. Habar n-aveam de ierarhii, de lupte intestine, nu cunoşteam breasla. Pur şi simplu vedeam teatru şi scriam ce-mi trecea prin cap. Câtă vreme am văzut spectacole suficient de mult, mi-a plăcut să şi scriu, dar am pierdut şirul. Merg prea puţin la teatru şi am trecut prin mulţi ani de hărţuială, care m-au tăiat, din lipsă de energie, de la fericitul ceremonial al premierelor la rând, al festivalurilor de prin ţară. Uneori mă mai mănâncă în palme, dar mă reţin. Ar trebui mai întâi să revin cu adevărat  în sălile de teatru. Oricum, a fost şi ar fi un teritoriu de capriciu pentru mine, cum au fost şi cronica de film şi muzicală, pe care le-am practicat în aceeaşi inocenţă, întâi silită, apoi pasionată,  a tânărului gazetar. De la Flacăra, prin anii optzeci, păstrez o amintire foarte amuzantă: am primit brusc misiunea să devin cronicarul de film al revistei. Titularul până atunci, mult mai titrat (Horia Pătraşcu, autorul nuvelei după care s-a făcut Reconstituirea lui Pintilie) căzuse în dizgraţie, cred. Serioasă, m-am dus la un film românesc nou şi am scris: cu oarece aplomb, dar cu ţepi şi de sus. Regizor era... soţia secretarului general de redacţie. N-am păţit nimic, ba chiar am aflat multă vreme după. Cred că mă priveau toţi puţintel amuzaţi.

 

- Ai tradus mult din limba franceză. Care e autorul de care te-ai ataşat cel mai mult şi de ce?

- Ei, mult! Câteva cărţi. Cea mai vândută este, de departe, Jurnalul unui geniu de Salvador Dali, care m-a distrat, dar n-am avut niciodată priză la acest artist. De traducerea scrisorilor lui Cioran mă simt cel mai legată. Dar şi, din cu totul alte motive,  de cea mai recentă traducere, apărută anul trecut: Jérôme Ferrari,  Predica despre Căderea Romei. E un roman un pic pretenţios, dar de o mare melancolie, scris de un prozator foarte cultivat, cu temperament (şi sânge) de corsican. Splendidul ethos de intelectual european postmodern, care învaţă să privească numai înapoi, îţi rămâne în suflet ca un octombrie la malul mării.     

 

Fotografii de Radu Sandovici

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO