Anna Arutunyan
Ţarul Putin
Din interiorul cultului puterii în Rusia
Editura Meteor Press
Această carte de actualitate – a unei jurnaliste ruso-americane care a trăit în Rusia in ultimii zece ani – poartă cititorul într-o călătorie prin Rusia lui Vladimir Putin, cel pe care revista Forbes l-a numit în anul 2013 „cel mai puternic om din lume”.
Este o radiografie a Rusiei contemporane, a culturii şi economiei sale, precum şi a spiritului popular care i-a permis lui Putin să capete dimensiunile unui adevărat ţar. De unde provine genul acesta de putere? Răspunsul nu se află numai în conducător, ci mai ales în popor: de la muncitorul pauperizat care apelează direct la Putin pentru ajutor, la businessmani, ofiţeri de securitate şi oficiali din guvernul adesea disfuncţional al lui Putin, care aşteaptă instrucţiuni şi protecţie din partea conducătorului lor. Este examinată întreaga conjunctură socială şi politică în care reînvie un stil de guvernare autocrat odată cu vechiul tip de relaţii feudale care au guvernat Rusia de-a lungul vremii în absenţa guvernării legii.
Anna Arutunyan a călătorit prin toată Rusia pentru a scrie reportaje despre politica rusească modernă. Ea a intervievat oligarhi şi poliţişti, dar şi mulţi cetăţeni de rând. Cartea ei, care a fost tradusă în 10 limbi, este o explorare penetrantă şi revelatoare a felului în care mitul, puterea şi chiar religia interacţionează pentru a produce relaţia de dragoste şi ura dintre poporul rus şi Vladimir Putin.
„Toţi foştii agenţi de securitate pe care i-am inetrvievat au ajuns mai devreme sau mai târziu la această problemă esenţială a trădării – nu trădare din partea patriei, ci din partea guvernului. Toţi s-au plâns de lipsa unui ţel mai înalt, care făcea parte integrantă din munca lor. Ţelul acesta înalt a fost identificat în diverse moduri: majoritatea l-au descris ca ideologie, alţii au vorbit despre patriotism, alţii despre legi. În limba rusă, unul dintre cuvintele pentru trădare şi înşelare este izmena, un termen care are de asemenea conotaţia schimbării. Ideea că-ţi poţi schimba stăpânii sau că poţi schimba un set de valori faţă de care ai depus un jurământ de loialitate este profund tulburătoare şi inadmisibilă pentru orice ofiţer.
Si totuşi, exact asta au fost siliţi să facă marea majoritate a ofiţerilor în anii 1990.” (pag.99)
„Structurile de securitate ale Rusiei par să fie dominate de o manie a dreptului divin. Un demnitar rus a spus cândva despre Vicktor Cerkesov, fostul şef al Serviciului Federal pentru Controlul Drogurilor, înfiinţat de Putin şi o mlădiţă a KGB-ului, că avea convingerea că forţele de securitate erau ca masonii, cu sarcini primite de la Dumnezeu. La apogeul influenţei sale, Cerkesov, care ulterior a căzut în dizgraţia lui Putin după ce, în 2007, a demascat un război preelectoral între clanuri din interiorul organizaţiei, afirmase că silovikii, termenul referindu-se la personalul securităţii şi însemnând literalmente oamenii forţei, erau văzuţi în general ca semizei... care fie vor salva Rusia, fie o vor nenoroci. Pentru fostul ofiţer KGB Ghennadi Gudkov, care a devenit un parlamentar important, serviciile de securitate au constituit de asemenea un fel de frăţie masonică.” (pag. 102-103)
Iată un fragment din carte:
În ziua aceea, redacţia noastră n-a avut uşă. Când a fost scoasă din ţâţâni, au ieşit la iveală detaliile uzate ale furnirului de buget redus („Astea-s regulile”, a rostit cu respect un manager, când a fost întrebat de ce era necesară demontarea ei). După patru ore de anticipare incomodă, o femeie în taior negru decoltat, uşor sexy, şi bluză albă cu dantelă (aceeaşi, probabil, purtată la nenumărate evenimente de protocol de la Casa Albă), s-a aplecat prin deschiderea aceea şi a anunţat mulţimea de paznici sfrijiţi, jurnalişti şi membri de personal care se înghesuiau înăuntru că „sunt pe drum”.
Agitaţia începuse de fapt cu patru zile în urmă, vineri, când o circulară care nu prevestea nimic bun îi anunţase pe şefii de departamente din întreprinderea bugetară că, „datorită unui regim special, în ziua de marţi 24 februarie” niciun vizitator nu va avea voie să intre in clădire. „Deplasările” angajaţilor in exteriorul birourilor lor aveau să fie „reduse” sau „limitate”. „Deplasările” angajaţilor la etajul al doilea (unde se aflau birourile noastre) aveau să fie „limitate la maximum”. S-a sugerat chiar ca anumite persoane să nu se prezinte deloc la serviciu. Motivul pentru măsurile speciale n-a fost menţionat insă niciodată. Angajaţii şi-au transmis unii altora cu glas scăzut ştirea „vizitei”, repetând în glumă ce-i vor spune „vizitatorului” dacă vor avea ocazia.
Oamenii au fost înştiinţaţi să nu lase niciun obiect pe birouri. Toate fotografiile şi afişele au fost îndepărtate – inclusiv mica ilustrată a unei traducătoare, cu un desen în stilul anilor 1950 care-l arăta pe Putin alături de inscripţia: „Te văd, nu lucrezi!”
Întrebată de ce fusese scoasă uşa din ţâţâni, o femeie de serviciu a replicat neîncrezătoare:
– Nu ştiţi cine vine mâine aici?
Cei din clădire vorbiseră aşa încă de vineri; vizita prim-ministrului Vladimir Putin era minimalizată eufemistic prin „un vizitator VIP” sau „un regim special”, sau în cazul acestei femei de serviciu, simplu prin „ei”.
– Ei sunt aşteptaţi la ora 11, dacă binevoiesc să treacă pe-aici. Vor merge pe coridorul ăsta, în arhivă, apoi mai departe spre sala presei.
Femeia de serviciu, care a dorit să fie identificată doar prin prenumele Tatiana, ştia itinerarul pentru că aspirase zonele respective exact de trei ori în timpul weekendului, când era pustiu. Iar acum o făcea din nou: spăla toate suprafeţele din toate încăperile asupra cărora putea sau nu să poposească privirea premierului.
– Aşa a fost dintotdeauna, a spus ea. Şi pe timpul lui Elţin trebuia să facem la fel. După aia, ne fac vânt de-aici, ca nu cumva, Doamne fereşte, să dea cu ochii de noi.
Partea cea mai neplăcută era că totul putea fi în zadar.
– Şi dacă el nici măcar n-apare?
Dar în după-amiaza zilei de 24 februarie, după trei ore de aşteptare, a fost până la urmă clar că, da, ei vor trece pe-aici şi cele trei zile de frecat ale Tatianei nu vor fi irosite.
După ce reprezentantul presei i-a anunţat, aplecandu-se prin deschidere, un alai s-a înghesuit lent înăuntru. În mod instinctiv, m-am sculat în picioare. Un cameraman din spatele meu mi-a şuierat să stau jos.
Înaintând fără grabă, păşind în mijlocul lor şi măsurând din priviri tot ce era prin preajmă, prim-ministrul a intrat cu un evident mers ţanţoş, ca un CEO care-şi inspectează compania. Grizonant şi afabil, binevoitor şi sinistru, era în acelaşi timp plictisit, măreţ şi înspăimantător.
A încuviinţat din cap şi a răspuns la zambetul primei fete frumoase din redacţie, apoi, uşor distant, s-a lăsat condus spre noi.
– Şi-au depăşit concurenţa în ce priveşte accesările on-line, l-a informat cu gravitate directoarea organizaţiei pe care o vizita.
Îi prezenta birourile unui ziar de limba engleză, un brand care intrase recent sub controlul agenţiei de ştiri finanţate de stat şi care, la ordinul premierului, fusese relansat. El a încuviinţat din cap şi a zâmbit. Îi plăcea ce vedea.
– Câţi oameni lucrează aici? a întrebat-o cu glas abia perceptibil, care s-a auzit în toată redacţia.
– Treizeci, a răspuns ea.
În realitate, erau mult mai puţini; pentru a umple locurile goale, angajaţi din alte departamente fuseseră obligaţi, spre marea lor nemulţumire, să-şi petreacă jumătate din ziua de muncă lângă noi.
Când a ajuns în mijlocul încăperii şi s-a oprit la doi metri de mine, mi s-a părut firesc să-l privesc în ochi, să zambesc şi să-l salut. Mi-a răspuns silenţios, cu o încuviinţare din cap, m-a privit direct vreun sfert de secundă, a clipit o dată, ca obiectivul unui aparat foto, şi, după ce mi-a acceptat existenţa, s-a uitat la altcineva.
După ce i-a privit pe toţi în ochi, s-a întors către directoare şi a întrebat-o:
– Asta-i tot?
Apoi s-a răsucit şi a plecat.
Doi membri străini ai redacţiei, care stătuseră la mai puţin de un metru de locul unde se oprise Putin, au decretat momentul dezamăgitor şi l-au comparat cu un episod din M. A. S. H. Decepţia lor era uşor de înţeles: cât timp au aşteptat apariţia prim-ministrului, au fost ţinuţi două ore în cabinetul directorului general, care-i instruise cum să pronunţe „Vladimir Vladimirovici”, cum să ceară permisiunea de a se fotografia împreună cu el şi cum să-i strangă mâna în modul cel mai elocvent.
Dar, paralizaţi de apropierea faţă de Putin, nu au schiţat niciun gest.
Totuşi, străinii aceştia şi directorul general rus n-aveau să se înţeleagă niciodată unii pe ceilalţi; pentru străini, vizita lui Putin însemna o perturbare iritantă a zilei de muncă, în timp ce pentru directorul general însemna, evident, mai mult: cu cateva ore înainte, când îl întrebasem dacă Putin va trece cu adevărat prin biroul nostru, el încuviinţase fără un cuvant, cu o privire de extaz copilăresc, pe care am fost uimită s-o văd pe chipul unui adult altfel inteligent.
Cu excepţia circularei, nimeni nu mă instruise cum să mă comport în prezenţa premierului şi fostului preşedinte al Federaţiei Ruse. Nu mi s-a spus să mă ridic in picioare cand el a intrat in biroul nostru, nici să-mi fac griji pentru că scriam un articol despre procesul duşmanului său, Mihail Hodorkovski, considerat, in general, ca fiind un proces politic.
Nimeni nu i-a cerut directorului general să-i instruiască pe angajaţii săi să se apropie de Putin şi să-i strângă mâna. Dimpotrivă, în timpul inspecţiei finale dinaintea sosirii, directoarea organizaţiei ne-a spus în mod specific să ne „relaxăm”.
Şi, deşi ni s-a atras atenţia să ne golim birourile înainte de vizita lui, nimeni nu mi-a făcut vreo aluzie să îndepărtez un teanc de cărţi cu titluri ca Rusia lui Putin, ruinele opoziţiei. Am crescut în SUA şi fusesem cândva mândră fiindcă în liceu refuzasem să susţin jurământul de credinţă faţă de steag şi naţiune, considerându-l servil şi totalitarist. Dar aici, în Moscova, cu o jumătate de oră înainte de a-l vedea pe conducătorul de facto al Rusiei, am înlăturat eu însămi cărţile de pe birou. De ce?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
