Ziarul de Duminică

Tipologii elective/ de Călin Stegerean

Galerie foto

Galerie foto

Autor: Ziarul de Duminica

23.12.2015, 23:49 104

De curând deschisă la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, expoziţia Topografii afective realizată de Hermina Csata imprimă spaţiului pe care l-a ocupat doar pentru o lună, sălile festive ale palatului inaugurat în anul 1785 de contele György Bánffy – cel care va deveni cinci ani mai târziu guvernator al Principatului Transilvaniei – un aer de opulenţă calmă, relaţionându-se în termenii unor afinităţi de caracter cu decoraţiunile baroce aurite ale sălilor cu boiseria lăcuită în alb. Nu ştim cum arătau în epocă saloanele de protocol ale palatului Bánffy, dar putem bănui privind fotografiile păstrate ale altei reşedinţe a familiei, cea de la Bonţida, că operele de artă au fost şi aici parte dintr-o scenografie persuasivă a autorităţii, blazoane neheraldice în epoci în care puterea îşi asocia complice artefactele.

Hermina Csata este o artistă care deşi operează cu o morfologie ale cărei caracteristici se extrag din modernitate sub aspectul non-mimesisului, a esenţializării formale sau a unei cromatici bazată pe à plat-uri, conferă lucrărilor sale o amplitudine clasică, în sensul unor trăsături afine operelor pe care, în general, le întîlnim în secţiunile de pînă în secolul XIX ale muzeelor. Cu toate că a absolvit în anul 1991 secţia pictură a universităţii de artă clujene, Hermina Csata a practicat şi a omologat în cele 20 de expoziţii personale de până acum un gen al artei care este greu de definit în termenii cunoscuţi: nu este artă decorativă pentru că lucrărilor le lipseşte gratuitatea şi impersonalitatea decorativismului, nu este pictură pentru că deşi cromatica este decisivă foloseşte ca material „pictural” pielea colorată, nu aparţine artelor textile, deşi broderia reprezintă o tehnică majoră de realizare, nu este grafică, deşi linia este un vector expresiv utilizat intens ca liant al întregii suprafeţe plastice. De dimensiuni medii pentru standardele actuale lucrările expuse au devenit de-a dreptul monumentale când au fost acroşate pe simezele muzeului clujean, nu atât datorită unor procedee de care artiştii fac uz, cât datorită unui natural aer de clasicitate conţinut.

În plus, în aceeaşi cheie a unei relaţii cu fenomenologia artei clasice, lucrările Herminei Csata pot fi apreciate pentru că includ cîteva calităţi esenţiale ale operei de artă, care, e drept, aparţin unei estetici şi ea de factură clasică: miraculosul, originalitatea şi durabilitatea.

Sunt calităţi cărora modernitatea, manifestată în primele decenii ale secolului XX, le-a subminat însă importanţa în construcţia operei de artă iar dacă acest proces putea fi detectat atunci mai ales în conţinutul manifestelor avangardiste, în ultimele decenii aceste caracteristici se estompează progresiv şi accentuat în conţinutul efectiv al lucrărilor de artă plastică.

Extincţia le-a fost anunţată chiar de una din primele „intervenţii” dadaiste realizate de Marcel Duchamp, în anul 1919, cea cunoscută sub numele de L.H.O.O.Q. Aceasta s-a realizat asupra unei reproduceri litografice a celui mai cunoscut tablou, considerat o capodoperă a artei clasice, un „altar” al devoţiunii pentru ceea ce însemna pînă atunci capacitatea artiştilor de a produce opere de artă – Mona Lisa de Leonardo de Vinci. A fost, în fapt, o „declaraţie” îndreptată împotriva felului în care arta era înţeleasă şi acceptată de cea mai mare parte a societăţii occidentale de atunci, dar şi împotriva unor practici artistice considerate perimate de cei care concomitent cu reformarea societăţii militau şi pentru o reformare a artelor. Astfel, lucrarea lui Duchamp anticipa faptul că locul operei unice va fi luat de obiectul produs în serie, în cazul arătat, o carte poştală cu reproducerea celebrului tablou. Cu un gest al cărui sens a fost mai mult dezavuarea decît parodia, Duchamp a desenat „golăneşte” mustăţi şi bărbuţă peste portretul reprodus şi a înscris dedesubt acronimul expresiei „elle a chaud au cul” – L.H.O.O.Q. [el-aş-o-o-qu], proiectând prezumţia de vulgaritate asupra unei picturi cu statut aproape sacru până atunci. Miraculosul, ce caracteriza laboriosul act artistic de pînă atunci, a fost anulat de rapida „fircălitură”, originalitatea compromisă de reproducerile în serie, pentru care respectiva carte poştală a devenit emblematică la fel ca şi pentru opusul durabilităţii – efemeritatea materialelor perisabile, ieftine, din care era confecţionată.

Miraculosul în artă la care ne gândim când ne referim la lucrările Herminei Csata nu are de a face cu supranaturalul în formele de devoţiune cunoscute sau cu practicile magice. Miraculosul intră în discuţie, de exemplu, atunci când în faţa unei opere de artă constaţi că îţi scapă felul în care a fost făcută şi proiectezi asupra ei supoziţia unor supraînsuşiri ale artistului care doar astfel fac posibilă creaţia. Miraculosului, căutat de suprarealişti dar dezavuat de constructivişti şi dadaişti, contemporaneitatea, cinică şi demitizantă, îi refuză tot mai mult legitimitatea între calităţile operei de artă. Lucrările Herminei, datorită laboriosului meşteşug cu care sunt realizate, scapă sintagmei „asta pot s-o fac şi eu” care de multe ori poate fi auzită în expoziţiile de artă contemporană din cauza facilului şi puerilului care caracterizează unele din lucrările expuse.

Originalitatea este o altă caracteristică suferindă în arta de azi. Cei care frecventează marile expoziţii de artă contemporană, bienalele spre exemplu, sau cei care doar răsfoiesc revistele de artă au constatat, desigur, o anume impersonalizare a operelor de artă produsă de repetiţia unor configuraţii formale sau ideatice, de clonarea unor caracteristici ce se răspândesc cu viteza unor epidemii în cele mai diverse geografii, de la Veneţia la Istanbul, de la Lyon la Sao Paolo. Lucrărilor pe care Hermina Csata le semnează le poate fi identificat un anume filon de originalitate căruia este dificil să-i găseşti un corespondent. Atât din punct de vedere tehnic, cât şi formal lucrările conţin caracteristici care le singularizează, le conferă o identitate pentru care şi doar „compoziţia” lor tehnică, greu încadrabilă, prezentată mai sus, poate fi un argument.

Sub aspectul durabilităţii, şi aici nu ne referim doar la „supravieţuirea” lor fizică, putem afirma că lucrările Herminei se află în opoziţie cu „trendurile” contemporane care favorizează o tematică a particularului (care devine incomunicabil în lipsa unui larg context explicativ), un insuficient de clar vocabular artistic şi o efemeritate a corpului operei de artă, dependentă de context, de multiple determinări tehnice auxiliare şi de calitatea perisabilă a materialelor care le constituie. În felul în care sunt realizate, lucrările Herminei rezistă prin autosuficienţa materialelor din care sunt realizate, implică resursele culturale şi imaginative ale privitorului şi nu-l aduce în postura dezarmată de lipsă a oricăror coordonate de lectură.

În „concertul” lumii globalizate de azi, unde, paradoxal, diversităţii i se contrapun persusiv trenduri şi „tendinţe” bine instrumentalizate, este tot mai complicată detectarea propriei voci şi, mai complicată, abţinerea de la înregimentarea în reţete efemere de succes. Fidelitatea faţă de propriile opţiuni, ce caracterizează demersul artistei Herminei Csata, reprezintă nu numai parte a unei etici profesionale ameninţate cu dizolvarea în „must”-urile actualităţii dar şi factorul care face diferenţa între succesul de moment şi consacrare.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO