Lydia este copilul favorit al lui Marilyn şi al lui James Lee; o fată care a moştenit ochii albaştri luminoşi ai mamei şi părul negru întunecat al tatălui. Părinţii ei sunt hotărâţi ca Lydia să realizeze visurile pe care ei nu au putut să şi le împlinească – Marilyn îşi doreşte ca fiica ei să devină medic, mai degrabă decât o gospodină; James vrea ca Lydia să fie populară la şcoală, o fată cu o viaţă socială bogată şi aflată în centrul tuturor petrecerilor. Dar Lydia este supusă unor mari presiuni, care nu au nimic de-a face cu viaţa într-un orăşel din Ohio, în anii ’70. Tatăl ei este un american născut din prima generaţie de imigranţi chinezi, iar etnia lui, şi a ei, îi face să fie remarcaţi oriunde. Când trupul neînsufleţit al Lydiei este găsit în lacul din localitate, James este consumat de vinovăţie şi porneşte pe un drum nesăbuit care i-ar putea distruge căsnicia. Marilyn, devastată şi răzbunătoare, este hotărâtă să facă pe cineva răspunzător, cu orice preţ. Fratele mai mare al Lydiei, Nathan, este convins că Jack, băiatul rău din vecini, este implicat într-un fel. Însă cea mai tânără membră a familiei – Hannah – este cea care observă mult mai mult decât poate vedea
oricine şi ar putea fi singura care ştie ce s-a întâmplat cu adevărat.
„Excelent... un debut desăvârşit... îţi sfâşie inima... „Tot ce nu ţi-am spus” este un roman antrenant ce aruncă o lumină puternică asupra secretelor care au ţinut o familie de americani împreună şi care, în cele din urmă, sfârşesc prin a o destrăma.” – Los Angeles Times
„Ng se mişcă cu graţie înainte şi înapoi în timp, după tragedie şi în trecutul îndepărtat, precum şi în conştiinţa fiecărui membru al familiei, creând o serie de mistere şi revelaţii care conduc la întrebarea iniţială: ce s-a întâmplat cu Lydia?” – Los Angeles Review of Books
Lydia e moartă. Dar ei încă nu ştiu asta. Ora şase şi jumătate dimineaţa, 3 mai 1977. Nimeni nu ştie nimic altceva decât acest lucru banal: Lydia a întârziat la micul dejun. La fel ca de fiecare dată, lângă bolul cu cereale mama ei a aşezat un creion ascuţit şi tema la fizică, şase probleme cu mici bife în dreptul lor. În drum spre serviciu, tatăl Lydiei roteşte butonul radioului pe frecvenţa WXKP, Cel Mai Bun Post de Ştiri din Northwest Ohio, enervat de pârâiturile paraziţilor. Pe scări, fratele Lydiei cască, încă învăluit într-o urmă de vis. Iar pe scaunul ei din colţul bucătăriei, cu ochii pe jumătate închişi, sora Lydiei se apleacă asupra fulgilor ei de porumb, sorbindu-i unul câte unul şi aşteptând să coboare Lydia. Ea e cea care remarcă, într-un târziu:
– Lydia e cam înceată azi.
La etaj, Marilyn deschide uşa de la camera fiicei ei şi vede patul neatins: colţurile perfecte ale cearşafului încă îndoite sub marginea cuverturii matlasate, perna încă umflată şi convexă. Nimic nu pare nelalocul lui. Pantalonii în nuanţa muştarului aruncaţi grămadă pe podea şi o singură şosetă în dungi multicolore. Un şir de panglici de la concursurile de ştiinţă pe perete, un afiş cu Einstein. Sacul de pânză al Lydiei îngrămădit pe raftul de jos al dulapului. Geanta verzuie de şcoală rezemată de birou. Flaconul de colonie Baby Soft pe comodă şi mirosul dulce, de copil drag plutind încă în aer. Dar Lydia nu e. Marilyn închide ochii. Poate când îi va deschide Lydia va fi acolo, cu pilota trasă până peste cap ca de obicei, doar şuviţe de păr ieşind de dedesubt. O umflătură îmbufnată sub pilotă, pe care, cine ştie cum, n-a observat-o înainte. „Eram în baie, mamă. Am coborât să-mi iau nişte apă. Am fost aici, în pat, tot timpul.” Dar sigur, când se uită din nou, nimic nu s-a schimbat. Sub perdelele trase, fereastra licăre ca ecranul gol al unui televizor.
Jos, se opreşte în pragul bucătăriei, sprijinindu-se cu mâinile de toc, de o parte şi de alta a uşii. Tăcerea ei spune totul.
– Mă duc să mă uit afară, rosteşte ea în cele din urmă. Poate, din cine ştie ce motiv…
Rămâne cu privirea aţintită în podea în vreme ce păşeşte spre uşa din faţă, de parcă urmele Lydiei ar putea fi imprimate în preşul de pe hol.
Nath spune uitându-se la Hannah:
– Aseară era în camera ei. Am auzit radioul. La unsprezece şi jumătate.
Şi apoi tace, amintindu-şi că nu i-a spus „noapte bună”.
– Poţi fi răpită dacă ai şaisprezece ani? întreabă Hannah.
Nath tot împunge cu lingura prin bol. Fulgii de porumb s-au înmuiat şi se scufundă în laptele tulbure. Mama lor se întoarce în bucătărie şi, pentru o magnifică frântură de clipă, Nath răsuflă uşurat: uite-o pe Lydia, şi e bine
mersi. I se întâmplă uneori – chipurile lor seamănă atât de bine, încât o vezi pe una cu coada ochiului şi crezi că-i cealaltă: aceeaşi bărbie ascuţită, aceiaşi pomeţi cu gropiţa din obrazul stâng, aceeaşi siluetă cu umerii înguşti. Numai culoarea părului e alta – al Lydiei e negru-smoală, în vreme ce al mamei e blond ca mierea. El şi Hannah seamănă cu tatăl lor; odată, o femeie s-a oprit lângă ei la băcănie şi i-a întrebat: „Chinezi?”, iar când ei au răspuns că da, fără să mai intre în detalii, ea a încuviinţat dând din cap cu un aer înţelept. „Ştiam eu! După ochi.” Şi se trăsese de colţul ochilor spre tâmple, cu degetele. Dar sfidând genetica, Lydia are ochii albaştri ai lui Marilyn, iar ei ştiu că ăsta este încă unul dintre motivele pentru care ea e preferata mamei. Şi a tatălui.
Apoi Lydia ridică o mână la frunte şi devine iar mama.
– Maşina e încă aici, spune ea.
Nath ştiuse asta. Lydia nu poate şofa, încă nu şi-a luat permisul. Săptămâna trecută îi surprinsese pe toţi picând la examenul de conducere, iar tata n-o lăsa nici măcar să se aşeze la volan fără permis. Nath amestecă în cereale, care s-au transformat într-un soi de terci pe fundul bolului. Ceasul din hol ticăie, după care bate ora şapte treizeci. Nimeni nu se clinteşte.
– Azi mai mergem la şcoală? întreabă Hannah.
Marilyn ezită. Apoi se duce şi scoate cheile din geantă cu o eficienţă mimată.
– Aţi pierdut autobuzul amândoi. Nath, ia maşina mea şi las-o pe Hannah la şcoală în drum. Apoi, după o pauză, adaugă: Nu vă faceţi griji! Aflăm noi ce s-a întâmplat.
Dar nu se uită la ei. Şi nici ei n-o privesc.
După ce copiii au plecat, mama ia o cană din dulap, străduindu-se să-şi împiedice tremurul mâinii. Cu mult timp în urmă, când Lydia era mică, Marilyn o lăsase la un moment dat singură în camera de zi, jucându-se pe un pled, şi se
dusese în bucătărie să-şi facă o ceaşcă de ceai. Pe atunci Lydia avea doar unsprezece luni. Marilyn luase ceainicul de pe foc şi, când se întorsese, o văzuse pe Lydia stând în pragul uşii. Tresărise şi se sprijinise punând mâna pe arzătorul fierbinte. O pată roşie, spiralată, îi apăruse în palmă şi îşi dusese mâna la gură, privindu-şi fetiţa cu ochii înrouraţi. Stând în picioare, Lydia avea o vioiciune stranie, de parcă atunci ar fi văzut bucătăria pentru prima dată. Marilyn nu se gândise că îi ratase primii paşi sau că fetiţa ei se făcuse mare. Gândul care-i trecuse prin minte nu fusese „Cum am ratat asta? Ce altceva ai mai ascuns tu de mine?” Nath se ridicase, se împleticise, se împiedicase şi schiţase primii paşi sub privirile ei, însă nu-şi amintea s-o fi văzut pe Lydia încercând măcar să stea în
picioare. Şi totuşi, părea atât de sigură pe tălpile ei goale, degeţelele minuscule abia zărindu-se de sub manşeta boţită a pijamalei. Marilyn stătuse deseori cu spatele la ea, deschizând frigiderul sau punând rufele în maşina de spălat; era posibil ca Lydia să fi început să meargă cu săptămâni în urmă, în vreme ce ea amesteca în vreo oală, fără să aibă măcar habar.
O ridicase atunci în braţe şi-i mângâiase părul şi-i spusese ce isteaţă e şi ce mândru va fi tata când va ajunge acasă. Dar se simţise ca şi când ar fi dat peste o uşă încuiată într-o încăpere familiară: deşi doar un boţ de om, Lydia avea deja
secrete. Marilyn îi dădea să mănânce, îi făcea baie şi-i punea pijamaua, dar deja fragmente din viaţa fetiţei îi erau necunoscute. Îi sărutase obrajii şi o strânsese la piept, încercând să se încălzească de la trupul ei mic.
Acum Marilyn bea din ceai şi îşi aminteşte de surprinderea aceea. Numărul de telefon al liceului e prins cu un bold pe panoul din plută de lângă frigider, iar Marilyn ia hârtiuţa şi formează seria de cifre, răsucindu-şi pe deget firul telefonului în timp ce aşteaptă să sune.
– Liceul Middlewood, răspunde secretara după al patrulea apel. Dottie sunt.
Şi-o aminteşte pe Dottie: o femeie cu trupul ca o pernă de canapea, care îşi poartă părul roşcat-pal într-un coc ca un cuib de albine.
– Bună dimineaţa, începe ea, şi glasul i se frânge. Fiica mea este la cursuri în această dimineaţă?
Dottie scoate un cloncănit politicos de nerăbdare.
– Cu cine vorbesc, vă rog?
Are nevoie de câteva clipe ca să-şi amintească propriul nume.
– Marilyn. Marilyn Lee. Fiica mea e Lydia Lee. Clasa a zecea.
– Daţi-mi voie să mă uit la orarul ei. Prima oră… Fizica de clasa a unsprezecea?
– Da, aşa e. Cu domnul Kelly.
– Trimit pe cineva la clasă ca să verifice.
Se aude un bufnet, când secretara aşază receptorul pe birou. Marilyn studiază cana şi bălticica pe care a lăsat-o sub ea, pe masă. Cu câţiva ani în urmă, o fetiţă intrase de-a buşilea într-un şopron de depozitare şi se sufocase. După aceea, departamentul de poliţie trimisese către fiecare locuinţă un fluturaş cu textul: „Dacă v-a dispărut copilul, căutaţi-l imediat! Verificaţi în maşina de spălat şi în uscătorul de rufe, în portbagajul maşinii, în magaziile de unelte şi în orice loc în
care s-ar fi putut ascunde. Chemaţi fără întârziere poliţia dacă nu-l găsiţi”.
– Doamnă Lee? spune secretara. Fiica dumneavoastră nu a fost la prima oră. Sunaţi pentru a-i motiva absenţa?
Marilyn închide fără să mai răspundă. Pune la loc pe panou hârtiuţa cu numărul, iar degetele ei umede întind cerneala, astfel că cifrele par că tremură în vânt sau că sunt acoperite de apă.
Caută în fiecare cameră, deschide fiece dulap. Deschide şi uşa garajului gol: nimic, doar o pată de ulei pe beton şi mirosul slab de benzină. Nici nu e sigură după ce se uită. Urme de paşi acuzatoare? O dâră de firimituri? Când avea ea doisprezece ani, o fată ceva mai mare de la şcoala ei dispăruse şi fusese găsită în cele din urmă moartă. Ginny Barron. Încălţată cu pantofii Oxford la care jinduia şi ea cu disperare. Se dusese până la magazin să cumpere ţigări pentru tatăl ei şi
două zile mai târziu îi găsiseră trupul pe marginea şoselei, la jumătatea drumului spre Charlottesville; era dezbrăcată şi fusese sugrumată.
Mintea lui Marilyn începe să se frământe. Vara Fiului lui Sam începuse – deşi ziarele foloseau de puţin timp acest nume când se refereau la el; chiar şi în Ohio titluri cu litere de-o şchioapă îi anunţau ultimele crime. Peste câteva luni poliţia avea să-l prindă pe David Berkowitz, iar ţara întreagă urma să-şi îndrepte din nou atenţia asupra altor subiecte: moartea lui Elvis, noile jocuri video Atari, săritura lui Fonzie peste rechini… În acest moment însă, când newyorkezii
bruneţi îşi cumpără peruci blonde, lumea îi pare lui Marilyn un loc terifiant şi incert. Asemenea lucruri nu se întâmplă aici, îşi spune ea. Nu în Middlewood, pe care ea îl numeşte oraş, dar care e în realitate un târguşor cu un colegiu şi trei
mii de locuitori, de unde un drum de o oră cu maşina nu te duce mai departe de Toledo, în care o seară de sâmbătă în oraş înseamnă doar câteva ore petrecute la patinoarul pentru role, la sala de popice sau la cinematograful în aer liber, şi în
care lacul Middlewood, din centru, e de fapt un mic iaz înnobilat. (În această din urmă privinţă greşeşte: lacul are trei sute de metri dintr-un mal în celălalt şi e adânc.) Şi totuşi, simte furnicături pe spate, ca o armată de gâze mărşăluindu-i peşira spinării.
În casă, Marilyn trage într-o parte perdeaua de la duş, ale cărei inele scârţâie pe bară, şi se uită fix la curbele albe ale căzii. Caută în toate dulăpioarele din bucătărie. Se uită în cămară, în şifonier, în cuptor. Pe urmă deschide frigiderul şi îi cercetează conţinutul. Măsline. Lapte. Un pui în ambalaj de spumă roz, o salată iceberg, un ciorchine de strugure verde jad. Atinge borcanul rece cu unt de arahide şi închide uşa, clătinând din cap. De parcă Lydia ar fi putut fi cumva înăuntru.
Soarele dimineţii scaldă casa, păstos ca tarta cu lămâie, iluminând adâncurile bufetelor, dulapurile goale şi podelele curate, neacoperite. Marilyn se uită la mâinile ei, goale şi ele şi aproape strălucind în razele soarelui. Ridică receptorul şi formează numărul soţului ei.
Pentru James, aflat la birou, este doar o altă zi de marţi, în care îşi ciocăneşte uşor dinţii cu pixul. Un şir de cuvinte dactilografiate, cu tuşul întins, urcă abia sesizabil spre marginea hârtiei: „Serbia a fost una dintre cele mai puternice ţări baltice”. Taie „baltice”, scrie „balcanice” şi dă pagina. „Arhiducele France Ferdinand a fost asasinat de membrii organizaţiei Mina Neagră.” Franz, corectează el în gând. Şi Mâna Neagră. Oare studenţii ăştia chiar nu deschid cărţile? Se vede pe sine însuşi în faţa clasei, cu indicatorul în mână şi harta Europei întinsă pe perete, în spatele lui. Este una dintre lecţiile introductive,
„America şi războaiele mondiale”; nu se aştepta la cunoştinţe aprofundate sau la idei critice – doar la o înţelegere elementară a evenimentelor şi la un elev care să ştie să scrie corect „Cehoslovacia”.
Închide lucrarea şi scrie punctajul pe prima pagină – şaizeci şi cinci din o sută – după care îl încercuieşte. În fiecare an la apropierea verii, studenţii încep să se agite şi să freamăte; resentimentele mocnesc şi se încing, apoi răbufnesc între
pereţii lipsiţi de ferestre ai sălii de clasă. Lucrările sunt scrise într-o doară, cu paragrafe lăsate în coadă de peşte, uneori întrerupte în mijlocul vreunei fraze, de parcă studenţii n-ar mai putea duce până la capăt un gând atât de lung. Oare totul a fost în van? se întreabă el. Toată documentaţia lui pentru curs, toate acele diapozitive color cu MacArthur şi Truman şi cu hărţile bătăliei de la Guadalcanal! Nimic altceva decât nişte nume care stârnesc chicote, întregul lui curs, doar încă o cerinţă bifată în drum spre absolvire. La ce altceva s-ar fi putut aştepta într-un loc ca ăsta? Aşază lucrarea peste celelalte şi pune pixul deasupra. Prin fereastră se vede micul careu acoperit cu iarbă şi trei tineri în blugi aruncând discul de la unul la altul.
Când era mai tânăr, asistent la scurt timp după absolvire, James era luat deseori drept student. Dar nu i s-a mai întâmplat de ani buni. Va împlini patruzeci şi şase de ani în primăvara viitoare; acum e profesor plin, cu câteva fire argintii în
părul negru. Uneori însă, e confundat cu altceva. Într-o zi, secretara de la biroul rectorului a crezut că e un diplomat japonez în vizită şi l-a întrebat cum a fost zborul de la Tokyo. Îi place să vadă surprinderea pe chipurile oamenilor când le
spune că e profesor de istorie americană. „Ei bine, eu sunt american”, explică el când ceilalţi fac ochii mari, cu o undă defensivă în glas.
Cineva bate la uşă. E asistenta lui, Louisa, cu un teanc de lucrări.
– Domnule profesor Lee, n-am vrut să vă deranjez, dar uşa era deschisă, spune ea şi aşază lucrările pe birou, adăugând:
Acestea sunt destul de slabe.
– Da. Şi cele de la mine sunt la fel. Speram ca toate notele bune să fie în teancul tău.
Louisa râde. Când a văzut-o prima dată, trimestrul trecut la seminarul din ultimul an, a fost surprins. Văzută din spate, ar fi putut să fie fiica lui: aveau părul aproape la fel, negru şi lucios, lung până la omoplaţi, acelaşi mod de a sta, cu coatele strânse lângă corp. Când se întorsese însă, văzuse că faţa îi era numai şi numai a ei, îngustă comparativ cu cea lată a Lydiei, cu ochii căprui şi liniştiţi.
„Domnule profesor Lee?” începuse ea, întinzând mâna.
„Eu sunt Louisa Chen.”
Era de optsprezece ani profesor la Middlewood College, îşi spusese el, şi acum apăruse prima lui studentă din Orient. Fără să-şi dea seama, zâmbise.
Apoi, o săptămână mai târziu, venise la el în birou.
– Familia dumneavoastră? întrebase ea înclinând fotografia de pe masa lui de lucru, ca s-o vadă mai bine.
Urmase o pauză, în care ea studiase poza. Toată lumea proceda la fel, şi de asta ţinea el fotografia la vedere. Îi urmărise privirea trecând de la chipul lui fotografiat la cel al soţiei, apoi la cele ale copiilor şi înapoi.
„Oh”, bâiguise ea după o clipă, şi era limpede că încerca să-şi disimuleze confuzia. „Soţia dumneavoastră… nu e chinezoaică?”
Asta spuneau toţi. Dar de la ea aşteptase altceva.
„Nu”, răspunsese apoi, îndreptând fotografia mai bine spre ea, într-un unghi perfect de patruzeci şi cinci de grade cu partea din faţă a biroului. „Nu e.”
Dar la încheierea primului semestru o rugase să-l ajute la notarea lucrărilor din anii mici. Iar în aprilie îi ceruse să-i fie asistentă pentru cursul de vară.
– Sper ca studenţii din vară să fie mai buni, spune Louisa acum. Câţiva au insistat că linia de cale ferată dintre Cape Town şi Cairo se află în Europa. Pentru nişte studenţi de colegiu, au surprinzător de mari probleme cu geografia.
– Ei bine, nu suntem la Harvard, fără îndoială, replică el, după care pune cele două teancuri de lucrări unul peste altul şi le nivelează ca pe un pachet de cărţi de joc. Uneori mă întreb dacă nu cumva totul e o pierdere de vreme.
Fragment din „Tot ce nu ţi-am spus” , de Celeste Ng, în curs de apariţie la Edituar Litera. Traducere de Adriana Bădescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
