Poate îi va surprinde pe mulţi cititori menţionarea acestei apariţii a Editurii Corint Istorie la rubrica Eveniment editorial. În mare măsură e o poveste subiectivă. La sfârşitul anului 1977 am fost într-o vizită de documentare (ziaristică) în Turcia şi am văzut prima oară un harem. Am scris despre asta într-un volum de note de călătorie („Cadmos şi clipa cea repede”), când îmi puneam o sumedenie de întrebări, cărora nu le găseam răspuns – fie nu se scrisese despre lucrurile ascunse ale haremului, fie nu găsisem eu ce se scrisese. Citind această minunată carte*) mi-am dat seama că nu eram de departe singurul sau printre puţinii care îşi punea întrebări şi faptul că un scriitor – şi încă o femeie! – scrie despre tainele haremurilor, deschizându-le lumii, merită nu numai atenţie, ci şi prezentarea la rubrica amintită.
Alev Lytle Croutier (n. 1945) este o scriitoare americană de origine turcă ale cărei cărţi au fost traduse în peste douăzeci şi două de limbi. Născută în oraşul Izmir, a urmat studii de literatură comparată la Robert College din Istanbul, apoi, de istoria artei la Oberlin College, una dintre cele mai progresiste universităţi americane. A predat în universităţi americane precum Dartmouth, Goddard sau San Francisco State şi a ţinut conferinţe despre cultura şi civilizaţia otomană, femeile din Orientul Mijlociu şi haremuri. A fost membru cofondator al editurii Mercury House specializate în publicarea cărţilor de beletristică şi memorialistică, unde a lucrat ca director editorial vreme de aproape un deceniu. A lucrat ca scenarist şi creator de documentare în Japonia, Turcia şi SUA şi a primit o bursă Guggenheim pentru scenariul scris de ea pentru filmul Teii Me a Riddk (1980), ecranizare a cărţii omonime a lui Tillie Olsen. A contribuit la realizarea unor antologii precum: Roots & Branches, Istanbul, I Should Have Stayed Home, şi Food, şi, alături de scriitori precum Amos Oz, Tahar Ben Jelloun, Max Gallo, Amin Malouf şi Luis Sepulveda, la A Window over the Mediterrancan. A publicat lucrări de non-ficţiune – Harem: The World Behind the Veil (1989) şi Taking the Waters: Spirit, Art, Sensuality (1992) –, dar şi romane, precum The Palace ofTears (2000), Seven Houses (2002) (despre care Isabel Allende spunea că „îmbină istoria şi ficţiunea într-un model complex") şi Leyla: The Black Tulip (2003).
Strămoşii ei pe linie femeiască (bunica şi sora ei) au trăit în harem, în Macedonia, apoi s-au mutat în Anatolia, când a apărut ameinţarea războaielor balcanice. Haremurile au fost desfiinţate şi scoase în afara legii abia în 1909, odată cu detronarea sultanului Abdul Hamid. Alev Lytle Croutier a fost obsedată/fascinată de viaţa dusă de bunica ei în harem, încât a cercetat subiectul şi a scris această carte admirabilă.
„Când femeile se adunau laolaltă, surorile mai în vârstă spuneau poveşti, contrazicându-se când venea vorba de detalii sau evenimente, punându- se, câteodată, arareori, de acord în anumite chestiuni. Participam cu toţii la aceste ceremonialuri, la aceste ritualuri dispărute, pe care surorile le aduseseră cu ele, reminiscenţe din vremea când trăiseră in haremuri. Aşa am învăţat cum să facem mixturi pentru îndepărtarea părului nedorit, cum să pregătim o cafea bună, să împărţim săracilor măruntaiele oii sacrificate, să descântăm şi «să facem de deochi» ca să ne apărăm. Aşa a început contactul meu cu viaţa din harem care era acceptată ca o parte a existenţei obişnuite.
Când aveam optsprezece ani, am părăsit Turcia şi am plecat să locuiesc in Statele Unite. În 1978, cincisprezece ani mai târziu, m-am întors la Istanbul să-mi vizitez familia şi să-mi amintesc de locurile natale. M-am întors, aducând cu mine un bagaj special: privirea expatriatului şi cunoştinţele mele de istoria artei, precum şi retorica feminismului. Aşa că nu e de mirare că am fost fascinată de apartamentele din haremul Palatului Topkapî, care fuseseră de puţină vreme deschise publicului pentru vizitare – Marele Serai , sau Sublima Poartă, aşa cum este numit în Occident. El aparţinuse sultanilor din dinastia otomană, care îşi ţinuseră ascunse aici femeile, de prin 1540 şi până prin 1900 – patru sute de ani de viaţă şi de cultură. Tot ce a rămas de pe urma miilor de femei care au trăit în aceste camere, într-o izolare şi un lux extraordinare, sunt numai budoarele lor goale, băile lor pline de ecouri şi nenumărate taine de nepătruns.
Vizita făcută la haremul din Palatul Topkapî a început să mă obsedeze. Mă urmărea mereu gândul că treptele de azi fuseseră atinse de atâţia paşi uşori, că pe aleile de astăzi răsunase foşnetul delicat al veşmintelor de demult. Zidurile păreau să şoptească secrete care voiau să se facă auzite. Podelele de marmură ale băilor păreau să mai păstreze încă peste secole ecoul apei care cursese acolo. Evident, locul acesta ascundea cu mult mai multe decât senzualitatea pe care o presupune noţiunea de harem şi tot ceea ce auzisem despre el pe când eram copil. Mi se părea că pătrunsesem într-o realitate unică şi extraordinară – un cocon feminin aflat în plină evoluţie. Începeau să apară tot felul de întrebări. Ce se întâmplase aici în toţi acei ani? Cine fuseseră acele femei? Ce făcuseră ele zi de zi?
Am început să caut cu seriozitate documente despre harem – cărţi, scrisori, jurnale de călătorie, picturi, fotografii – care să mă ajute să refac o imagine cât mai apropiată de realitate a acelei lumi ascunse sub văl. Ceea ce am găsit nu erau decât nişte crâmpeie – descrieri romanţate ale haremului imperial făcute de călători, scriitori şi diplomaţi occidentali, câteva scrisori şi poeme scrise chiar de femeile din harem şi scoase ca prin contrabandă afară din palat, precum şi studiile plictisitoare ale unor istorici care fuseseră preocupaţi în primul rând de viaţa regală şi de maşinaţiile politice de la palat, nu de nenumăratele femei fără nume care trăiseră în harem.
În acelaşi timp, mi-am dat seama că trebuie să-mi cercetez mai amănunţit istoria propriei familii. Când mi-am exprimat dorinţa de a afla totul despre haremurile despre care nu se scrisese nimic important până atunci, multe dintre rudele mele m-au susţinut. Tot ele m-au ajutat să-mi amintesc anumite lucruri. Mi-au arătat cărţi şi scrisori stranii. Mi-au povestit întâmplări neînsemnate, lucruri care se întâmplaseră cu mult timp în urmă, ca să scriu despre ele.
Izolarea fizică şi spirituală a femeilor, precum şi poligamia, am descoperit, nu fuseseră specifice Turciei. Haremurile au existat, în decursul istoriei, în toată lumea asiatică, fiind cunoscute sub diferite nume, cum ar fi purdah («perdea, draperie»), în India, sau enderun ori zenana în Persia. În China, Oraşul Interzis din Pekin avea şi el femei claustrate şi eunuci care să le protejeze şi să le supravegheze. Dar cel mai mare şi complex harem a fost, fără îndoială, Marele Serai. Ceea ce se întâmpla acolo a ajuns să fie considerat emblematic pentru toate haremurile.
Numai în Serai erau femei cu miile, femei care trăiau şi mureau fără ca nimeni altcineva să ştie de existenţa lor. Am sperat ca, punând cap la cap toate crâmpeiele pe care le adunasem de-a lungul vremii, să descopăr acea lume misterioasă, frumoasă şi incredibil de represivă, ascunsă timp de multe secole în spatele vălului. Ce ne vor spune oare aceste femei, despre ele şi despre noi înşine?”
Volumul cuprinde pagini minunate despre viaţa de zi cu zi în harem, costume şi găteli, baia turcească, mâncare, despre sultane şi prinţese, femeile din harem şi politica şi intrigile lor, sarcini şi moarte, despre eunuci şi destinele lor cumplite, viaţa haremurilor din oraş şi haremurile prezentului. Tulburătoarea cantitate de informaţie e întregită de o superbă iconografie. Cine vrea să-şi facă o imagine profundă despre epoci care încă ne influenţează, va trebui să treacă această carte în bibliografia obligatorie.
*) Alev Lytle Croutier - Harem. Lumea din spatele vălului. Editura Corint. Traducere din limba engleză de Claudia Roxana Olteanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
