Tutea si Crainic
Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stateau, isi mai permitea sa-l ia peste picior pe nea Petrica Tutea era Nichifor Crainic. Si avea cu ce: il tineau baierile si se si cunosteau de foarte multa vreme.
Profesor de Mistica la Facultatea de Teologie din Chisinau si din Bucuresti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii si al propagandei, Nichifor Crainic fusese arestat inca din 1947 si condamnat, drept criminal de razboi, la munca silnica pe viata. De! Daca fusese ministru de propaganda si inca impotriva cui!
Dupa cei saptesprezece ani de temnita, experienta lui de viata o depasea pe cea a lui Tutea. Dar nu facea niciodata caz de ea, desi-i cunoscuse pe toti directorii inchisorilor prin care trecuse, pe toti "marii criminali de razboi" din care facea si el parte, pe toti cei prabusiti cu fruntea-n tarana in fata lui Maromet, la Jilava, precum si pe multi dintre cei ce facusera pe eroii pentru mai mult sau mai putin timp.
Nu se lauda insa nici cu ce facuse el in fata polonicului, nici nu povestea ce facusera altii sub batele cu care, in multe locuri, fusesera manati din urma, dupa cum nici nu se acuza pe sine de slabiciuni, sau pe cei slabi de caderile din care se mai ridicasera sau nu.
Multe fapte, intamplari sau necazuri din viata lui de proscris fusesera, in schimb, transformate in legende ce facusera ocolul inchisorilor. Le rosteau detinutii, murmurandu-le din scrijeliturile de pe peretii celulelor si le transmiteau apoi pana unde puteau s-ajunga prin alfabetul Morse.
Si cu toate ca Tutea radea de el atunci cand ii povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supara. Dimpotriva, amplifica relatarile, ca sa se poata bucura sau intrista cat mai multi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrica pe care nu rareori il provoca prin spusele lui. Si controversa se instala intre ei, vreme de zile-n sir.
Uitate erau atunci multe din cele de afara, dar si multe dintre cele dinauntru, varate reciproc sub nas.
- Unde ai tras foamea cea mai mare? il intreba odata Tutea, oprindu-se din mijlocul unei disertatii despre mancare si despre burta Sfantului Toma de Aquino.
- La Jilava, in 1948, sub Maromet si apoi aici, in Aiud, prin '51, '52, '53... ce! mai stiu eu?
- Hm! exclama Tutea malitios si bucuros, in sinea lui, ca nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum facuse Crainic, sa repete minunea inmultirii painilor, ca sa-i lase lui "cosul cu firimituri"
- Mormai, Petrica! Dar as fi vrut eu sa te vad pe tine visand "raiul unui blid de terci", pe cat de mancau te stiu. Ca pe Vulcanescu l-am vazut, iar de mine... ce sa mai zic!
- Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule in fata polonicului. Ti-amintesti? Ca doar te citeaza atatia...
- Ce-mi pasa mie de niste prosti pe care atata i-a dus capul: sa retina c-am spus ca "Nu este Dumnezeu"! Dar eu am spus si-o spun oricand: "Nu, este Dumnezeu!", punand cu putere virgula intre negatie si verbul a fi. Ce sa-nteleaga insa prostii din asta, daca n-au fost atenti la intonatie? Imi pare rau, dar asta-i poporul roman, nu "mars triumfal al lui Dumnezeu pe pamant", cum iti place tie sa-l lauzi.
- Da, Nichifore, drept e ca nu toti stiu unde sa puna virgulele si cum sa le auda, dar daca si-au "pus" si varsat sangele unde trebuie - si slava Domnului ca multi au facut-o - ce sa le mai ceri?
- Petrica, Petrica! Esti nevindecabil! Pacat ca n-ai trecut prin cate-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile si alte intrebari ti-ai pune...
- Ce-ntrebari sa-mi mai pun, cand ti le-ai pus tu si pentru mine. Desi, pe mine, nu cautarea sau intrebarile ma obsedeaza, cat aflarea raspunsurilor.
- Dar le ai, nea Petrica! il atentiona Simion Ghinea (asa-zisul "secretar" pe care i-l daruise colonelul Craciun, ca sa-si scrie memoriile pe care nea Petrica nu si le-a scris niciodata).
- Cum sa le am, Simioane? se-ncrunta Tutea.
- Nea Petrica! Ai si uitat? Nu zice profesorul Crainic, intrebandu-se: "Unde sunt cei care nu mai sunt?".
- Da, zice el si-ntreaba, dar cine-i raspunde altfel decat metaforic? Ciocarlia zice ca-s ascunsi in Lumina Celui Nepatruns, vantul ca aripile lor il doboara-n zbor si bufnita s-astepte sa vada cand marele-ntuneric va cadea. Si-atunci?
- Si-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Raspunsuri certe, transcendenta imanentizata? Tu, care sustii pe la toate colturile ca n-ai avut niciodata, in nici un ungher al singuratatii tale, vreun inger sau vreun duh care sa te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da' cu mine n-o scoti la capat! Vezi, de aceea am si evitat sa te invit, pe vremuri, la Propaganda, in minister...
- Ce bine-ai facut! C-altfel, nu stiu, zau... O luam si eu ca tine, cu puscaria, din 1947.
- Ei si? Uite, ca tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai 'nainte, lui Craciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine si mai stiu eu ce? Hm?
In loc sa-i raspunda lui Crainic sau sa mai continue discutia, nea Petrica Tutea ii dadu, discret, un cot secretarului sau:
- Pacat ca profesorul asta nu-i si popa. Ca de-ar fi fost asa ceva in Baraganul de unde zice ca se trage, daca s-ar fi armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o intreaga academie.
- Ei, si matale! se mira Ghinea. De unde stii ca n-o fi si facut-o sau n-o s-o faca de acum incolo?
- Ei, parca nu stiu eu? Da-i baiat bun, oricum, cu toata puscaria pe care a facut-o si cu tot ce se stie despre el! incheie nea Petrica.
Si Crainic zambi amar, in urma lor. Dintr-un colt, se apropiau de el Nae Cojocaru si Aurel State.
Puscaria Aiudului ii cunostea pe Nae Cojocaru si pe Aurel State ca pe doi insi pe care nici Nordul Siberiei lui Stalin, nici torturile anchetatorilor romani dupa aducerea in tara, nici argumentele "stiintifice" ale lui Maromet, Goiciu sau Gheorghiu - directori notorii de puscarii - nu-i putusera convinge sa-si faca autoanalize critice, reeducari, cereri de clementa sau sa regrete ca fusesera, sau mai erau inca, legionari. Crainic ii stia si el, caci, in Aiud, cine nu auzise de ei? Doar nea Petrica Tutea era dintr-un sat aproape lipit cu al lui Aurel State, asa ca cine-l cunostea pe Tutea, il cunostea si pe State. Iar cine-l cunostea pe State, il cunostea si pe Nicolae Cojocaru, cu toate ca acesta era dobrogean.
Epopeea lor siberiana ii infratise ca pe doi siamezi, iar NKVD-ul, nestiind cum sa scape de ei, desi-i condamnase la moarte alba in temnitele Nordului de gheata, unde intemperiile nu reusisera sa-i rapuna, ii livrase Securitatii romanesti. Invinuirea: crima de razboi, pentru care urmau sa plateasca in tara.
Si-au platit-o cu varf si indesat. Intr-un mod de legenda, in care, pentru amandoi, miracolul se impletise de multe ori cu norocul.
Lui Nae Cojocaru norocul ii ajutase sa ajunga intr-un lagar de japonezi (prizonieri in URSS, pentru aceleasi motive ca el si ca Aurel: crime de razboi), unde un ofiter care nu-si putuse face harakiri dupa capturare si cu care se imprietenise, il botezase Niko-Lai-Kojo-Karu, el numindu-se Iti-Kuro-Yosi-Hari (cu accent pe ultimele vocale, ca in japoneza).
Dar ce sa stie colegii din puscariile din tara despre felul de a fi al japonezilor si de obiceiurile lor? Asa ca, odata ajuns in Jilava, Nae Cojocaru se pomeni ca unii nu-l mai strigau pe numele de botez, ci Niko-Lae-Kojo-Karu. Fusese japonizat.
Norocul lui insa, acolo, in Siberia, nu constase in schimbarea pronuntiei numelui, ci in faptul ca japonezii il adoptasera in asa masura incat, in lagar, se bucura de acelasi tratament. Era scos la munca odata cu ei, muncea cat munceau si ei si primea ordine directe, pentru ce trebuia sa faca, doar de la superiorul japonez, si nu de la comandantul rus. Superiorul japonez era singurul care mentinea legatura cu administratia. Altfel, nimeni nu facea un pas. Ceea ce decidea superiorul japonez era sfant pentru ei. Iar cand conventia nu era respectata si ofiterul politic rus voia sa se impuna peste superiorul lor, izbucnea greva generala. Si deseori, cand administratia lagarului nu voia sa tina seama de aceasta, japonezii faceau autodafeuri, adica isi dadeau foc, cu baraca cu tot.
Obiceiuri stranii pentru rusi, dar de care se molipsise si Nicolae Cojocaru. Nu ca ar fi fost in stare sa-si dea foc, dar nu asculta de ordinele celor ce-l supravegheau decat cand, cat si cum ii convenea lui. Si daduse bataie de cap multor administratii din multe inchisori rusesti.
Cu anchetatorii de la Securitatea Romaniei insa, nu-i mersese prea mult. Cum le statea ca o teapa in gat, de care nu mai stiau cum sa se descotoroseasca, ii hotarasera pieirea, dandu-l pe mana lui Goiciu care, ca director de puscarie severa, stia ce sa-i faca.
Si-i facuse, varandu-l intr-o carcera goala, a carei usa a fost zidita imediat in urma lui. Patru pereti betonati, fara usa, doar cu o vizeta prin care i se introducea mancare si apa, o data la doua zile, si cu un piron fixat ceva mai sus de capul lui, astfel incat omul sa se poata spanzura de el cu manecile camasii, in cazul disperarii pe care contau. Avea lanturi la picioare si nimic in care sa-si faca nevoile, pe care le facea pe el sau pe alaturi.
Din volumul cu acelasi titlu in pregatire la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
