Liiceanu-Pleşu – Dialoguri de duminică. O introducere în categoriile vieţii, Editura Humanitas
„În lunile februarie-mai ale anului 2011, am făcut împreună o suită de 17 dialoguri difuzate de Televiziunea Română, în fiecare duminică, sub titlul 50 de minute cu Pleşu şi Liiceanu. Cartea de faţă s-a născut din transcrierea lor, adaptată, desigur, la exigenţele unui text pus pe hârtie, dar care, în forma lui finală, a ţinut să-şi păstreze caracterul colocvial.
Ne-aducem aminte că am pornit atunci la drum provocaţi de două întrebări. Prima: ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat? Ne-am propus atunci să pătrundem în casele oamenilor ca doi prieteni care, în ziua din săptămână dedicată tocmai ieşirii din imediat şi întoarcerii la sine, îşi iau libertatea de a sta la taifas despre lucrurile care ne frământă pe toţi, dar nu pentru că sunt întâmplări de zi cu zi, ci pentru că fac parte din constantele vieţii, din ţesutul ei netrecător.
Pe-acestea le-am numit, în subtitlul cărţii, «categoriile vieţii». Pentru unii, cuvântul acesta, «categorie», poate suna pedant. În greaca din vremea lui Aristotel el era însă un cuvânt umil. Verbul agoreiio însemna a vorbi în public, a vorbi într-o adunare, în agora. Iar kategoreo însemna a vorbi în public împotriva cuiva, a acuza. Kategoria era aşadar o incriminare făcută în public, în cadrul unui proces, iar opusul ei, apărarea, se numea apologia. În dialogul Apologia lui Socrate, eroul platonician îşi face «apologia», adică se apără, împotriva «categoriei» (acuzei) pe care i-o aduc trei dintre concetăţenii lui.
De vreme ce kategoreo «denunţa» un lucru făcându-1 cunoscut tuturor, cuvântul a evoluat către sensul generic de a face vizibil, a-şi trăda natura, a da în vileag. Aristotel a luat cuvântul kategoria şi 1-a urcat pe soclul gândirii, pentru că avea nevoie de o formă verbală care să exprime atributele fundamentale ale lucrurilor, punctele în care acestea «se dau pe faţă». Iar ele se dau pe faţă potrivit cantităţii lor, calităţii lor, formei lor, relaţiei lor, mişcării lor etc. Pe acestea toate el le-a numit categorii. Ei bine, prin categoriile vieţii, noi am încercat să desemnăm nodurile vieţii, punctele în care viaţa se dă pe faţă, se dă în vileag, se vădeşte a fi ceea ce e. Iar viaţa se dă în vileag ca frică, speranţă, prostie. Se dă pe faţă ca trufie, ticăloşie sau calomnie. Ca ură, invidie sau iubire. Viaţa se vădeşte ca moarte. Unul din autorii acestei cărţi şi-a reamintit, nu fără emoţie, că în 1972, cu ocazia unui congres internaţional de estetică găzduit la Bucureşti, a propus o «reconsiderare a sferei esteticului», care să depăşească tehnicitatea aristotelică a categoriilor de care se ocupă filozofia tradiţională (calitate, cantitate, formă, relaţie, modalitate etc.) şi să coboare «în mările calde ale vieţii». Adică să nu vorbim iarăşi şi iarăşi doar despre ce şi cum gândim, ci despre ce şi cum trăim; despre ce ni se întâmplă, despre ce ne propune ca materie de reflecţie nu o curiozitate intelectuală abstractă, ci experienţa nemijlocită a fiecărei zile, parcursul greu sistematizabil al existenţei noastre. Mihai Eminescu a avut, la vremea lui, intuiţia unei discipline care să preia tocmai tematica «trăitului» şi care ar putea fi nu o estetică a artelor, ci o estetică a vieţii, cu alt tip de «categorii» decât cele speculative. Nu categoriile din bibliotecă, ci – fără excluderea bibliotecii – cele din agora, cele «din piaţă», cele de care ne izbim clipă de clipă, în desfăşurarea destinelor noastre: categoriile vieţii.
A mai existat însă o provocare din care s-au născut aceste dialoguri. Am vrut să propunem «statul de vorbă» ca act de igienă mentală, am vrut să fim destinşi, fără a cădea, cum se întâmplă adesea în jurul nostru, în flecăreală, pălăvrăgeală, trăncăneală, sporovăială. Am încercat, de asemenea, să vedem cum arată gândirea care se mişcă în spaţiul unui dialog orientat de o temă, ce înseamnă, în fond, o convorbire direcţionată, interesată să spună ceva, şi nu să bată câmpii, în căutare de efecte marginale. Poate că lucrul cel mai greu a fost să apreciem corect – fiind vorba de un auditoriu variat – nivelul optimal al discursului nostru. Ne-am propus, mai cu seamă, să evităm pedanteriile culturale. Trimiterile la surse sunt rare şi chiar şi marile nume ale culturii europene au fost invocate cu timiditate. De câte ori am făcut-o, am avut senzaţia că cerem ajutor unor prieteni mai mari care au gândit laolaltă cu noi. Tot ce am citit pe o temă sau alta a fost absorbit firesc în metabolismul discuţiilor noastre, care, mai presus de orice, au vrut să evite solemnitatea culturală, ştaiful academic, «aparatul». Vrând să înţelegem ce
se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am încercat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complăcem trăind. Placate pe «situaţii de viaţă», şi nu pe speculaţii greu digerabile, dialogurile noastre, chiar şi transpuse într-o carte, şi-au păstrat, în mod intenţionat, marca oralităţii iniţiale.
Dacă ne-a reuşit ce-am vrut să facem împreună – ceea ce sperăm din toată inima – credem că lucrul se explică prin complementaritatea celor doi convorbitori. De multe ori, pe parcursul lui, am avut senzaţia că dialogul nostru semăna cu un dans. Unul pe care-1 ştiam de o viaţă. Ne cunoşteam paşii pe care-i exersaserăm până atunci de atâtea ori împreună, doar că acum îi făceam pentru prima oară într-un ring anume amenajat. Ne-am adaptat, credem, fără efort, iniţiativelor şi fanteziei de moment ale partenerului. Când unul din noi a devenit prea încruntat, celălalt a ştiut să destindă atmosfera, răspunzând cu o anecdotă sau cu un surâs.
Nu de puţine ori, în timpul discuţiilor noastre, am râs cu poftă. Şi poate nu e întâmplător că ultimul dialog a fost dedicat nu morţii, ci râsului şi umorului. Când te caţeri din când în când, cum am făcut noi stând de vorbă, pe panta abruptă a lumii, n-ai cum să-ţi reprimi senzaţia că, dincolo de servitutile şi splendorile vieţii, se află buna aşezare, adică «buna dispoziţie» a unui zeu...” (Din Cuvântul-înainte al volumului)
Cartea, a menţionat Andrei Pleşu cu ocazia lansării ei, reabilitează două deprinderi.
„Prima deprindere: statul de vorbă. Nu mai există deprinderea asta. Lumea nu mai stă de vorbă. Ori schimbă replici gata făcute, ori îşi dau sms-uri, ori îşi dau «Like»-uri. Există o inflaţie a comunicării, dublată de o restrângere a privirii, a mimicii, a gestului, a prezenţei. Adică, suntem tot mai comunicativi şi tot mai singuri. Ne face plăcere să reabilităm taclaua. Este o foarte bună deprindere, ies lucruri extraordinare dintr-o tacla tihnită şi o recomandăm. Asta am făcut noi, ne-am străduit să reabilităm taclaua. Şi a doua deprindere este căzutul pe gânduri. Nu vă imaginaţi că la capătul fiecărui capitol se află reţete, concluzii, lămuriri definitive. (…) N-avem răspunsuri, dar ne-am străduit să practicăm căderea pe gânduri şi asta vrem să recomandăm şi cititorilor noştri.”
Gabriel Liiceanu, pe de altă parte, a spus că „această carte e rezultatul unei spaime de-o viaţă. Un om care se formează în orizontul filosofiei, dacă are o urmă de bun simţ în el, trebuie să îşi dea seama că ceea ce trăieşte este drama de a fi neînţeles. Lumea te aşază într-un punct foarte înalt, tu poţi să spui orice, dar ei vor fi, din capul locului, convinşi că nu vor înţelege nimic. Or, gândul meu, şi al lui Andrei Pleşu, de-a lungul vieţii, a fost, cred, de a obţine o anumită inteligibilitate a spuselor şi de a risipi prejudecata că filosofia e ceva groaznic, care nu poate fi înţeles şi, conform vorbei bine ştiute «mare filosofie», de fapt, în lucrurile foarte serioase se poate vorbi cu comprehensibilitate maximă. De fapt, tot ce a însemnat filosofia adevărată pe lume a fost totdeauna ceva la nivelul tuturor oamenilor. Filosofia şi discuţia despre temele grave ale vieţii nu înseamnă a vorbi pe neînţeles despre teme înalte, ci a vorbi despre lucruri care privesc pe toată lumea. Or, lucrurile despre care este vorba în cartea asta, nu numai că privesc pe toată lumea, ci sunt ţesutul însuşi al vieţii noastre.”
Volumul – a spus de asemenea Gabriel Liiceanu – se poate citi în mai multe feluri: „Oricine o poate citi (cartea – n.n.), o poate citi ca pe un roman poliţist, care e romanul poliţist al vieţilor fiecăruia dintre noi, o poate citi ca pe un tratat de înţelepciune (…), ca pe o carte plină de umor.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
