Exista un joc care a castigat prestigiu si popularitate la concurenta cu faimosul cub colorat inventat de un genial vecin de-al nostru din Occidentul imediat. Jocul acesta se cheama scrabble si este un fel de rebus interactiv, ca sa spun asa. La noi a aparut mai intai cam pe sub mana, dupa care a fost adoptat oficial pe la sfarsitul anilor '70.
N-am sa inteleg niciodata cum a scapat neinterzis intr-o vreme a oprelistilor generalizate. Existau carti si filme trecute la index, cuvinte tabu, nume proprii radiate din circuitul public, tinute vestimentare nepermise si cate si mai cate. Cum a scapat, repet, un joc cu un nume atat de ciudat de coasa cenzurii ramane un mister.
Scrabble-ul a fost importat din strainatate de oameni care mai circulau si isi confectionasera cu propriile maini instrumentele, de altfel foarte simplu de realizat. Apoi a aparut "la liber" prin librarii, in forme mai rudimentare ori mai elaborate. Era greu sa gasesti vreo casa de oameni cu oarece carte unde sa nu se petreaca seri la rand in jurul tablei de scrabble. Il jucai, vorba lui Arghezi, "in doi, in trei, in cate cati vrei" si toata lumea sfarsea bine... Mai ales ca, de multe ori, competitia propriu-zisa, goana dupa puncte si setea de performanta erau insotite daca nu chiar inlocuite cu imense hohote de ras si ciondaneli amicale. Cuvintele pe care multi le puneau pe tablie erau cateodata de tot hazul, iar competitorii - autori de ocazie ai unor gaselnite lexicale - isi aparau creatiile cu o osardie demna de cauze mai inalte. O buna si draga prietena care isi incununa repetatele rateuri cu nobilul slogan "Eu joc ca sa pierd!", compunea, de exemplu, senina ciudatul termen "fasoleo". "Ce-i asta?" tipau ca electrocutati cei din jur. "Vocativul de la fasole", raspundea sec interpelata, iar ceilalti, redusi la tacere nu atat de autoritatea tonului, cat de pozitiile favorabile pe care le deschisese pe tablie, ii dadeau dreptate. Evident, ne inchipuiam dialoguri imposibile: "Ei, fasoleo, grea viata pe arac?" "Deh, doamna profesoara, parca mai bine decat la scoala."
Un alt beligerant, bonom prin structura, dar destul de vag scolit, accepta cu seninatate pluralul "pilafi", strecurat de mine cu ticalosie, si reprima iritat protestele celor din jur: "Ce sariti, ma, un om mananca un pilaf, doi oameni mananca doi pilafi!" Alta jucatoare, fiica a unui om de vasta cultura si care era ea insasi toba de literatura, dar mai mult din recitarile tatanelui decat din lecturi proprii, avea interventii care-ti taiau rasuflarea. "Reami", a instalat ea linistita pe careul de carton, iar cand prietenul ei de atunci a rugat-o, plin de menjamente, dar si de ganduri negre, sa explice cam ce ar insemna vorba aceea, fatuca blindata de cultura orala a raspuns: "Ce, esti nebun? Nu stii versul lui Eminescu 'Reami al nemuririi nimb'?"
Si uite-asa suplineam lipsa aparatelor video si a filmelor pe casete - un lux prea mare pentru acele vremuri - si scapam de cele doua ore de program la televizor din care una si ceva era consacrata tovarasului. Si chiar de filmele bulgaresti nesubtitrate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
