Luca Piţu In memoriam – Fărâmele meteoritului din Cajvana. Înregistrate la observatorul cyberspaţial Gogea’s blog. Editura Charmides. Cu o prefaţă de Bedros Horasangian, o post-prefaţă de Şerban Foarţă, o pre-postfaţă de Dorin Tudoran şi o postfaţă de Vasile Gogea
Născut în 1947, la Cajvana, în judeţul Suceava, Luca Piţu a absolvit Facultatea de Filologie, în cadrul Universităţii „Al.I. Cuza”, a făcut parte dintr-un grup constituit în jurul revistelor studenţeşti din Iaşi dinainte de 1989, intrând în vizorul Securităţii, alături de numeroşi intelectuali ieşeni. Apreciat ca polemist şi pamfletar şi prin limbajul foarte deschis al scrierilor sale, Piţu s-a făcut cunoscut după 1990 prin numeroase volume, „Sentimentul românesc al urii de sine”, „Breviarul nebuniilor curente”, „Temele deocheate ale timpului nostru” sau „Însem(i)nările Magistrului din Cajvana” fiind câteva dintre cele mai cunoscute. În 1991, Uniunea Scriitorilor i-a decernat premiul de eseistică, pe care însă l-a refuzat. În 1995 şi 1996 a acceptat premiile pentru eseu acordate de fundaţia „Poesis” şi de revista „Convorbiri literare”. Pe ultima carte apărută în timpul vieţii îşi făcea următoarea autoprezentare: „Auctorul cărţii de faţă, anarho-eseist de felul său, s-a născut într-o localitate cajvaniană din Bucovina Meridională, la numai cîţiva kilometri de besearica hatmanului Luca Arbore, pe 14 ianuarie 1947, iar de şcolit, ohoho, se va fi şcolit la Gura Humorului: acolo avea să-şi săvîrşească studiile secundare, pe cele superioare încheindu-şi-le în Iaşi, la Facultatea de Filologie/ Litere, unde a şi predat diverse discipline de specialitate, inclusiv teoriile Ă praxele traducţionale, între 1970 şi 2012, data lăsării sale voluntare şi jubilatorii la vatră postuniversitară. Restul e fie literatură politico-fantastică, fie poezie stuprarealistă.”
Cartea pe care o prezentăm acum a fost lansată la Târgul Gaudeamus.
Bedros Horansangian, în prefaţă:
„Cine l-a cunoscut pe Luca Piţu, cât de cât, poate mărturisi ce om serios era pe dedesubtul fiinţei lui. Erudit şi citit dădea cu tifla la tot ce era superficial şi ciordit. Nu degeaba l-a iubit pe Ion Creangă. Pe care l-a analizat şi răsucit în toate felurile, intus et in cutae. Bucovinean prin geneză, Luca Piţu devenise universal prin cunoaştere, studiu, curiozitate intelectuală, cititul ca mare bucurie a vieţii, bucuria de a vedea şi simţi tot ce mişca prin jur. Oameni, cuvinte, întâmplări. Din trecut şi un prezent pe care l-a parcurs cu opinteli existenţiale, nu puţine luări de atitudine, refuz, revolte şi angajări etice. Când iaşioţii – multe expresii cu care ne jucăm noi astăzi şi ne dau satisfacţie că nu avem câte un Bentley – lui de pripas treceau pe partea cealaltă a trotuarului dacă auzeau numele lui Dan Petrescu, Luca Piţu era alături de cel prigonit şi luat la refec de securiştii abilitaţi să frece ridichea celor care nu făceau sluj în faţa sistemului naţionalist-ceauşist. Multe de pus pe tapet. De rememorat. De amintit. O istorie, cât de mică, dar cuprinzătoare a atitudinilor celor din grupul de intelectuali ieşeni (şi nu doar ei) care nu se păltinişară (sic!) ar aduce noi nuanţe şi detalii despre aşa zisa rezistenţă prin cultură, de care s-a tot pomenit pînă la plictis după 1989. E complicat, nu vom ajunge la nici un rezultat dacă alunecăm pe acest tobogan al adevărului, care, oricum, azi nu mai produce decît ridicări din umeri.
Luca Piţu a murit.
Lasă după el un morman – cuvânt deja bine indus populaţiei româneşti după incidentul (cam nasol, nu?) cu gologani în care s-a vârât şi fratele mult iubitului preşedinte de mai ieri – de cărţi şi un munte de amintiri. Başca e-mailuri. Din acestea se aglutinează cartea de faţă. O carte care să adune din fărâme şi cioburi de conversaţii internaute conturul unui om. Un prieten pentru destui dintre noi, care între noi nu ne cunoaştem. O formă de implicare într-o realitate virtuală la care Luca Piţu contribuia din plin. Comenta. Citea bloguri cu nemiluita. Scria comentarii pe care le vom regăsi în această antologie de contribuţii, de tot felul. Puneri la punct, precizări, zâzanii. Băga fitile şi se amuza. Aşa îi plăcea lui. Să se dueleze cu te miri cine. Cu el însuşi. Refuza lenea, refuza dormitul şi adormitul locurilor comune şi grandilocvenţa, emfaza cu panaş, refuza somnul minţii. În ultimii ani, când Luca Piţu devenise pensionarul retras la Focşani-Dumbrăveni, mai mult forţat de caracatiţa universităţii iaşiote, decât din propria-i dorinţă, prezenţa lui în spaţiul virtual l-a transformat într-un muschetar de primă mână. A fost pe baricadele net-ului pînă la ultima suflare. A murit precum acel soldat sovietic cu pieptul pus pe ambrazura unei cuib de mitralieră, pentru victoria celor curajoşi, «Mî pobedimsia» (Noi am învins), că tot sunt acum Putin şi ruşii în actualitate. Mult am mai râs cu Luca Piţu. Nu doar eu, ci şi prietenii lui. Râsul ca formă de refuz al prostiei şi ticăloşiilor de tot felul. Ultima lui carte, cu căjvănenii lui cu tot m-a lăsat cu gura căscată. Ca şi dedicaţia. Nu mai era nimic de râs, era lumea lui şi a marii literaturi. A istoriei pe care nu a boicotat-o şi n-a stat «lăturiş» de ea. Pe care a consumat-o cu demnitate/voluptate, atunci când n-a produs-o cu aceeaşi bucurie de a povesti. Nu faptele conteză (ba contează al naibii!), ci povestea lor. A oamenilor, a lumii. Asta a şi făcut Luca Piţu. A tot povestit. Lumea. Pe el însuşi. Cu dedicata lui consoartă («din dotare», cum hâtru se exprima el vizavi de femeia care i-a fost mulţi ani alături), Ani tot mereu în preajmă. Lumea nu s-a schimbat, n-o să se schimbe, doar Luca Piţu a dispărut dintre noi. Vorbe. Ne lipseşte foarte mult Luca Piţu. Retras acum în neantul absenţei ne poate da cu tifla în continuare. Eu n-am murit, voi sunteţi nişte mortăciuni!
De aceea apare şi acest volum.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
