Ziarul de Duminică

Un pic taran, un pic orasean

16.01.2006, 14:23 184

Recunosc ca nu stiu multi oameni care sa degaje atata sarm cat imprastie in jurul sau Nicolae Alexi. Fostul presedinte al Uniunii Artistilor Plastici din Romania vorbeste cu o naturalete dezarmanta despre el si familia sa; despre genialitatea-i infantila, despre extraordinara saracie si foamea permanenta care i-au marcat copilaria. A muncit in fel si chip, s-a jucat, a pictat, a visat si s-a visat in fel si chip. La 18 ani, credea ca va intra fara probleme la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti. A picat insa cu brio. (Marcela Gheorghiu)



In clasa a III-a, am aterizat brusc in Oltenia. Acolo, un frate al mamei - unul dintre ultimii comercianti particulari din Craiova -, impreuna cu un evreu, Solomon, tinea o pravalie de maruntisuri, un alt loc fascinant pentru mine, unde se vindea tot ce ce voiai si ce nu voiai: mos si baba, copci, ibrisine de toate culorile, ace cu gamalie, ace de cusut de toate marimile. Fratele mamei era "cel instarit", noi - "familia saraca", fiindca, intr-adevar, eram foarte saraci. Dincolo de toate lucrurile grozave care se intiparesc in mintea unui copil, cea mai puternica senzatie, pe care am resimtit-o acut pana pe la 18 ani, a fost cea de foame; nu exista alta mai puternica, iar daca exista, nu mi-o amintesc. Asadar, unchiul era prosper, noi eram saraci. Aparte fie zis, avea sa-si primeasca pedeapsa pentru delictul de a fi rezistat pe baricadele comertului privat, intr-o vreme cand totul se nationaliza. Un timp am convietuit cu familia lui (avea si patru copii), iar tata i-a fost un bun contabil si omul bun la toate. Tata era un om cu multa carte, cu o pregatire solida, fost ofiter, pilot de elita in aviatia romana. Vorbea multe limbi straine, canta la orice instrument, compunea versuri... Mama fiind taranca, reuseau sa formeze un cuplu foarte haios: el era inalt, cu parul negru, cu ochii verzi, genul de actor american al anilor ''30, rafinat, cult, mama era scunda si plinuta.



Munca, foamea, saracia...

La Craiova am inceput sa constientizez ca sunt talentat la desen, drept pentru care ai mei m-au trimis la un fel de scoala (pe langa scoala elementara) unde se tineau cursuri pentru copiii pana in clasa a sasea, amenajata intr-o casuta a portarului Muzeului de arta din oras. Scoala avea doua incaperi - una era de muzica, cealalta de arte plastice. Asa am inceput sa lucrez sub indrumare de specialitate. Curand a trebuit, din nou, sa ne mutam. Tatal meu a reusit insa sa-si gaseasca un loc de munca in Isalnita, la cinci kilometri de Craiova: director de camin cultural. Ocupand el aceasta functie, aveam acces la diferite manifestari care se petreceau acolo, dar mai ales la proiectiile de filme care, deschizandu-mi orizontul cunoasterii, au inceput sa ma modeleze. Astfel, nu dupa multa vreme, am inteles ca sunt altfel decat ceilalti, pentru ca deja din clasa a treia desenam, pictam, ba mai mult decat atat, incepusem sa vand tablouri. Stiu, suna ca in filmele proaste, melodrama totala! Dar asa stateau lucrurile. Venea un satean si imi zicea "bai, Nicule! Vreau sa ma faci si pe mine cu calul la adapat", altul vroia o scena de vanatoare, altul mai stiu ce, iar eu le pictam, si le vindeam. Le vindeam pentru ca eram extraordinar de saraci si, in felul acesta, puteam contribui la cheltuielile casei.

In Isalnita am locuit in diverse case. Am stat cu chirie in casa morarului sau casa morii, cum ii spuneam noi, apoi ne-am mutat la un taran caruia, impreuna cu fratele meu si cu mama, ii prestam munci agricole. La cinci, sase dimineata eram pe camp... Recunosc, am avut o copilarie foarte grea; copilul insa are capacitatea de a lua din viata partea frumoasa. Eu am trait foarte intens si m-am bucurat din orice. Am pascut vacile taranului care ne gazduia, am fost la cules de rosii, de struguri, de urzici, nuci si ma gandeam cu mare placere ca, pe camp, o sa mananc o ciorba de rosii facuta in oala aceea de pamant si cu o si mai mare placere ca, intorcandu-ne seara de la munca, o sa ne asezam la masa si o sa mancam oua cu mamaliga.



"Peste tot exista un Tamango"

Dupa un timp tata si-a schimbat serviciul, dar tot in Isalnita; a devenit contabilul Sfatului Popular si ne-am mutat in baraci muncitoresti cu pereti din placi de PVC si plafon din PFL (cand alergau sobolanii pe tavan auzeam ritmuri de samba si de rumba). Vreme de 19 ani, intr-o singura incapere, o mica bucatarioara si un hol, cu vecini in jur si zgomotele vecinatatii de nevoie, am locuit toata familia.

In tot acest timp, tata, care era un om foarte destept, a inteles ce se intampla cu mine si m-a sustinut. Daca ar fi sa traduc in termenii de astazi, eu am semnat cu tata un contract de management: el imi aducea clienti, se ocupa de rame si de geamuri, eu executam pictura - si imparteam banii. Sa nu isi imagineze, insa, cineva ca eram un introvertit, cu preocupari exclusiv artistice. Jucam si eu fotbal ca toti copiii, m-am batut si eu cu baietii, am facut si eu o sumedenie de traznai. Intr-o zi am fugit de acasa impreuna cu prietenul meu cel mai bun, Tamango (peste tot exista un Tamango), un tigan din sat, baiatul lui nea Ilie cobzarul. Eu eram premiantul clasei, el era prietenul meu. Ajunsesem in clasa a saptea cand, intr-o zi, eu fiind si seful clasei, am hotarat sa ascund condica de prezenta si sa fugim de acasa. Am luat trei sute de lei din portofelul mamei. Forma acelui mic obiect nu am s-o uit niciodata. Era rotund, din piele, se incretea in partea de sus unde avea doi bumbi care se incalecau. I-am furat banii si am fugit cu trenul, nu in el ci pe el, adica pe vagon (pe vremea aceea si pe liniile acelea ferate nu fusesera introduse inca locomotivele electrice). O idee aveam eu in cap. Vroiam sa-l duc pe Tamango la mine, in Ardeal, sa-i arat eu acolo ce nebunie, ce frumusete este pamantul acela care se intinde ca un invelis protector...



"Eu eram personajul principal"

Cand am pus piciorul in Oltenia, am avut sentimentul ca am ajuns in alta tara, pentru ca nu intelegeam ce-mi spuneau ceilalti copii. Vorbeau repezit, folosind perfectul simplu, iar prima porecla pe care am primit-o a fost "taranul". Eu eram "taranul" pentru ca intrebam tot timpul "no, ce-ai spuus? Mai zi odaata". La tara fiind, am devenit si eu baiatul de la tara, desi niciodata nu mi-am putut defini identitatea prin conditia de copil orasean sau de copil taran. Eu nu am fost in nici un fel; nu pot fi identificat astfel. Am fost un pic taran, dar am fost si un pic orasean. Am fost copilul care a epuizat biblioteca din casa foarte repede si nu mai avea ce citi, dar am fost si baiatul absolut normal, manifestand golanelile inerente fiecarei trepte din evolutia noastra. Pe de alta parte, pictam, desenam si am realizat ca sunt un fel de geniu, ca intr-un spatiu mic, cineva care face ce faceam eu, sigur poate fi considerat asa. Conditia de geniu a inceput sa-mi placa si m-am trezit cultivand-o. Trebuia sa lucrez continuu, ca sa pastrez acest statut.

Pentru mine a fost fantastic sa constientizez ca pot sa reproduc (astazi imi dau seama ca de fapt asta faceam) o realitate cu propriile mani. Mi se parea un dar cu totul iesit din comun si intr-adevar era fantastic ca eu pot sa fac asta, ca pot sa ma asez in fata unei paduri, sa redau un sfert din cat vad pe o foaie de hartie si, ducandu-ma acasa, sa recunosc pomul, cotlonul, poteca. Un alt lucru fantastic din copilaria mea, absolut impresionant pentru mine, a fost acela ca traiam o realitate dubla. Imi construiam permanent prezenta mea in niste locuri, ma introduceam ca actor principal in scenarii pe care le provocam mental, si, evident, intotdeauna ieseam castigator, ceea ce astazi mi se pare ca era foarte grav. Oricat de fascinanta era povestea pe care o construiam, eu eram personajul principal si era clar pentru mine ca eu trebuia sa ies intotdeauna invingator.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO