Andrei Tarkovski
Sculptând în timp
Editura Nemira
Colecţia Yorick. Traducere de Raluca Rădulescu. Cartea, un jurnal de creaţie la care artistul a scris până în ultimele zile de viaţă, se constituie într-o mărturie directă a căutării. Andrei Tarkovski (îşi) pune întrebări despre film şi artă în general, despre creator şi public, despre valori şi nonvalori. Lumea unuia dintre cei mai importanţi cineaşti din secolul XX se dezvăluie astfel într-o lucrare fundamentală pentru orice artist.
„Artistul nu este niciodată liber. Nu există oameni mai lipsiţi de libertate decât artiştii. Ei sunt încătuşaţi de talentul lor, sunt predestinaţi să fie în slujba talentului lor şi tocmai prin asta în slujba oamenilor.(…) Artistul adevărat, întotdeauna în slujba nemuririi, încearcă să facă lumea nemuritoare şi pe om să existe în această lume. Artistul care nu încearcă să descopere adevărul absolut şi neglijează scopurile globale în favoarea detaliului nu este decât un caz trecător.” Andrei Tarkovski
„Filmul este singura artă în care autorul se poate simţi creator al unei realităţi absolute, al unei lumi proprii, în sensul literal al cuvântului. Înclinaţia spre autoafirmare, proprie omului, se realizează direct şi în totalitate numai în film. Filmul este o realitate perceptibilă şi aşa şi este perceput de către spectator, ca o realitate paralelă.” Andrei Tarkovski
Andrei Arsenievici Tarkovski s-a născut pe 4 aprilie 1932 la Zavrajie, în regiunea Ivanovo, Rusia. Fiul poetului Arseni Tarkovski, a studiat muzica, pictura, sculptura, limba arabă şi a lucrat in Siberia, în geologie. În 1956 a fost admis la VGIK (Institutul Central de Cinematografie al URSS) de la Moscova, unde a studiat la clasa lui Mihail Romm. Atunci, sub influenţa neorealismului italian, a realizat primele scurtmetraje. După filmul de licenţă „Compresorul şi vioara”, primul său lungmetraj, „Copilăria lui Ivan” din 1962, l-a impus în atenţia publicului şi a criticii, câştigând Leul de Aur la festivalul de la Veneţia. După multe şicane cu cenzura, „Andrei Rubliov” (1966) a ajuns la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes în ultima zi, autorităţile sovietice dorind ca prin această întârziere să se evite posibilitatea unei nominalizări. Filmul a fost interzis în URSS până în 1971. „Solaris” (1972) a fost aclamat în ţările comuniste şi considerat replica sovietică a filmului american „2001: Odiseea Spaţială”, regizat de Stanley Kubrick, cu toate că Tarkovski susţinea că nu văzuse filmul. Din cauza următoarei creaţii, „Oglinda”, care prezintă episoade cu nuanţe autobiografice, regizorul a intrat din nou în vizorul autorităţilor societice. Au urmat „Călăuza” şi „Nostalgia” (1983), cel din urmă filmat in Italia, sub ochiul vigilent al cenzurii. În anul următor artistul a plecat în Suedia, unde, cu ajutorul colaboratorilor regizorului Ingmar Bergman, a făcut „Sacrificiul”, ultimul său film, recompensat cu patru premii la Cannes, unde Andrei Tarkovski, devenit unul dintre cei mai importanţi creatori de film din secolul XX, nu a putut fi prezent din motive medicale.
Regizorul, pe care Ingmar Bergman îl consideră cel mai mare regizor, inventator al unui nou limbaj cinematografic, ce surprinde „viaţa ca vis“, s-a stins din viaţă la 54 ani, departe de ţara natala, la câteva luni de la terminarea filmului „Sacrificiul”. A fost înmormântat într-un cimitir pentru emigranţii ruşi în Sainte-Geneviève-des-Bois, Paris.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
