Corina Ciocârlie s-a născut pe 13 octombrie 1963 la Timişoara. Este critic literar, doctor în ştiinţe filologice. Este stabilită în Luxemburg din 1991. Redactor-şef al suplimentului literar Livres-Bücher Tageblatt. Coordonează colecţia „Afinităţi” a editurii Phi (Luxemburg). Predă româna la Parlamentul European & Curtea Europeană de Justiţie. Colaborează la revistele de cultură: România literară, Orizont, Viaţa românească, Nouveaux cahiers de l’Est (Paris), Revue littéraire / Léo Scheer (Paris), Le Jeudi (Luxemburg), etc. Volume Publicate în limba română: Pragmatica personajului (1992, Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor); Fals tratat de disperare (1995, Premiul Asociaţiei scriitorilor din Timişoara), Femei în faţa oglinzii (1998). Volume în limba franceză: Un miroir aux alouettes. Petit dictionnaire de la pensée nomade (1999); Laissez-passer. Topographie littéraire d’une Europe des frontières (2004).
Ca orice linie arbitrară, frontiera există pentru a fi respectată de unii şi transgresată de alţii. Frontiera e când barieră, când punct de trecere – şi deci presupune, din partea oricui evoluează în vecinătatea ei, când adaptare/repliere, când răzvrătire/desprindere. Cele două moduri de a gândi limita induc inevitabil două moduri de a călători, precum şi două moduri de a privi obiectul dorinţei. Chemarea cunoscutului sau a necunoscutului? Rotire în cerc sau fugă perpetuă? Odisee sau Bildungsroman? Eros sau seducţie?
Eseul de faţă propune o dublă incursiune – erotică şi exotică – pe linia de hotar, în compania unor autori români (Liviu Rebreanu, Gib I. Mihăescu, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Ştefan Bănulescu) distribuiţi pe o scenă romanescă mai largă, central-europeană sau balcanică (incluzându-i, printre alţii, pe Danilo Kiš, Bohumil Hrabal, Ismail Kadare, Ivo Andrić, Milan Kundera, Péter Esterházy, Jiri Marek, Constantin Kavafis ori Jaroslav Hašek).
Eros versus seducţie
„Ce a fost asta ? Dragoste ?... Cu siguranţă că nu.”
(Sándor Márai. Turneu la Bolzano)
Celor două tipuri de călătorie – circulară vs. lineară – le corespund două moduri diametral opuse de a concepe obiectul dorinţei. În orice aventură sentimentală, se pune în mod firesc întrebarea: mergem spre Celălalt pentru a ne îndepărta sau pentru a ne apropia de noi înşine? Pentru a ne pierde sau pentru a ne regăsi? La urma urmei, aceeaşi e şi problema exilului: pornim unde vedem cu ochii, drept înainte şi mereu mai departe, sau efectuăm viraje abile vizând dintru început întoarcerea acasă? Altfel spus, preferăm aventura iniţiatică cu sens unic şi destinaţie incertă, ori mai precauta rotire în cerc? Bildungsromanul sau Odiseea?
Ecuaţia e aşadar simplă, cu două necunoscute: eros versus seducţie… În eseul său despre Transparenţa răului, Jean Baudrillard – ale cărui reflecţii, adesea edificatoare, ne vor însoţi pe parcursul acestei cărţi – schiţează rapid datele problemei: Erosul e dragoste, forţă de atracţie, de fuziune, de legătură. Seducţia, în schimb, implică deturnarea, desfacerea legăturilor, alterarea sensului şi a identităţii. Erosul e cuprindere, pe când seducţia e desprindere: de o parte acţionează forţa centripetă, sinonimă cu nostalgia şi speranţa regăsirii, iar de cealaltă forţa centrifugă, implicând dorul de ducă şi rătăcirea. Erosul presupune procrearea şi deci e sinonim cu eterna perpetuare a Aceluiaşi; seducţia implică jocul cu dorinţa şi deci impune menţinerea distanţei necesare prezervării Celuilalt.
Într-un dialog publicat în revista Familia în anii 60, Petre Ţuţea insistă asupra faptului că, dacă românii vor să fie liberi şi puternici, frumoşi la trup şi la suflet, ei nu trebuie să glumească cu termeni ca virginitate, castitate, pudoare ori impudoare. Propăşirea speciei nu se poate baza pe instincte anarhice, ci pe un elan ordonator: „Când natura o ia razna, trebuie readusă între stănoage”. Cum? Printr-o suită de iniţiative înţelepte, garante ale unei vieţi pline de sens: „Omul. Cuplul. Progenitura. Familia. Neamul. (…) În familie trebuie să stăpânească: iubirea, voinţa zămislirii, ordinea, conştiinţa datoriei. Nu plăcerea, ci bucuria pură produsă de frumuseţea idealului”. Din codul bunelor maniere erotice fac parte, se-nţelege, monogamia, iniţierea sexelor „în vederea eliminării adulterului şi divorţului”, stârpirea prostituţiei şi promiscuităţii, „aceasta din urmă, potrivit calificată de Remy de Gourmont ca prostituţie universală”. De binefacerile Erosului gândit în aceşti termeni nu poate profita, fireşte, decât un om „cu mintea curăţită de fantome, de tendinţe nefireşti, cu o arhitectonică perfectă, sprijinită pe puternice coloane afective, într-un corp viguros, privit ca un templu desăvârşit”. Altfel spus, un Ulise literalmente obsedat de Penelopa, surd şi orb la farmecele lui Circe, Calypso şi compania…
De altfel, vorbind de „arhitectonica” cuplului, e interesant de văzut cum Banchetul lui Platon şi Odiseea homerică se completează reciproc, împletindu-şi semnificaţiile într-o mişcare circulară de mare amplitudine. Mitul platonician al androginului (reinterpretat, între alţii, de Liviu Rebreanu în Adam şi Eva) se referă la „dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăşi unul, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire”. Or, a redeveni „iarăşi unul”, a reveni la „starea noastră dintâi”, ce altceva înseamnă decât a reveni acasă, precum Ulise, după ani şi ani de peregrinări, pentru a relua în posesie jumătatea de care am fost odinioară văduviţi ? Dragostea, pusă sub semnul lui Eros, nu este altceva decât un alt nume dat dorinţei noastre pătimaşe de a fi din nou întregi. Întregi cum eram dintru început şi nu „despărţiţi în propria noastră fiinţă, despicaţi, pentru încumetarea noastră, de către Zeus, aşa cum spartanii au despărţit în două neamul arcadienilor”. Numai aflându-ne în bună prietenie şi împăcare cu Eros – cu zeii Olimpului în general – „vom izbuti să găsim, pentru a-l iubi, pe acela care este cu adevărat al nostru”.
(De altfel, în viziunea lui Jankélévitch, eternul „Nu-ştiu-ce” – subiect inepuizabil de nelinişte şi perplexitate – apare ca un disconfort născut din starea de neîmplinire numită de Platon aporia şi pusă sub semnul nostalgiei erotice, al neîmplinirii amoroase.)
Problema descoperirii – sincere şi dezinteresate sau, dimpotrivă, mimate – a Celuilalt se pune, fireşte, atât pentru expediţia militară, cât şi pentru cea amoroasă. Tzvetan Todorov, vorbind despre cuceriri în general şi despre Cucerirea Americii în particular, nu pare chiar convins că poţi „să iubeşti pe cineva cu adevărat dacă îi ignori identitatea, dacă vezi, în locul acestei identităţi, o proiecţie de sine sau a propriului ideal”. Jean Starobinski îi dă indirect replica, analizând – într-un studiu monumental dedicat melancoliei – dinamica pasiunii la Mme de Staël: „A ieşi din sine, nu pentru a se pierde în afară, ci pentru a-şi încredinţa existenţa cuiva, pentru a face din acest cineva “intermediarul” graţie cărui eul trece de la forma lui originară incompletă la plenitudinea finală. (…) Se produce astfel o neobişnuită sinteză de generozitate (efect al bogăţiei care se cheltuie pe sine) şi de aviditate (efect al incompletudinii care caută să se întregească)”. Cu alte cuvinte, elanul expansiv se îndreaptă în final spre „o combinaţie de devotament, de dăruire binefăcătoare şi de voinţă de cucerire”.
Mitul revelării alterităţii cu preţul sacrificării sinelui a pasionat dintotdeauna critica franceză. Într-un mai vechi eseu intitulat Minciună romantică şi adevăr romanesc, René Girard demonstrează că aşa-zisa pasiune „romantică” este exact inversul a ceea ce pretinde să fie: nu dăruire şi abandon faţă de un Altul, ci război neînduplecat între două vanităţi rivale, bătălie a orgoliilor mediată de o terţă instanţă. În vreme ce pasiunea autentică presupune uitare de sine şi ne proiectează spre Celălalt în linie dreaptă şi cu viteza fulgerului, dragostea egoistă, vanitoasă, mediată, funcţionează ca un bumerang: „Orice cunoştinţă revoltată despre Altul este o cunoaştere circulară care revine pentru a lovi subiectul fără ştirea lui. Acest cerc psihologic este înscris în triunghiul dorinţei”. Distanţa care separă minciuna romantică de adevărul romanesc e, în fond, o pură problemă de geometrie narativă: „Spaţiul dorinţei este «euclidian». Credem întotdeauna că ne îndreptăm în linie dreaptă spre ţelul dorinţelor şi urilor noastre. Spaţiul romanesc este «einsteinian». Romancierul ne arată că linia dreaptă e în realitate un cerc care ne readuce invincibil spre noi înşine”.
Mizând pe toleranţă, pe înţelegere, pe buna folosinţă a diferenţei, cei ce cred în dragoste speră să revină într-o bună zi acasă – în satul natal, în Itaca, în Europa centrală, etc. Chiar şi când porneşte la drum lung, nesfârşit de lung, Ulise o face doar cu gândul întoarcerii la umbra binefăcătoare a Penelopei, şi nu a sirenelor în floare: călătoria, întocmai ca dragostea, e pentru el un principiu vital. Tot astfel, în concepţia lui Milan Kundera, un cuplu „adamic” cum e cel format de Thomas şi Tereza cunoaşte susuri şi josuri, comportă violenţă şi infidelitate, dar rămâne înscris pentru totdeauna într-un cerc protector. La urma urmei, acasă tocmai asta înseamnă: un perimetru de securitate, menit să contracareze Insuportabila uşurătate a fiinţei.
Din volumul în pregătire la editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
