Ce atitudine trebuie sa adopte criticul atunci cand un director de teatru da semne clare ca nu are chef sa-si arate spectacolele (de parca ar fi ale lui...) unora a caror treaba, fie ca au chef sau nu, este sa le vada? Prima reactie, perfect omeneasca, e sa-i faca aceluia o urare de drum bun si sa declare ca n-o sa mai calce cat o trai prin teatrul respectiv. Dupa care incepe sa(-si) spuna ca, totusi, trebuie sa-si pastreze cumpatul, ca oamenii care muncesc acolo n-au nici o vina, ca, in fine, teatrul nu e al directorului (si nici invers).
In consecinta, isi cumpara bilet de tren - sau de autobuz - si porneste la drum, rumegand in sinea sa felurite ganduri neprietenoase si oricum neprielnice receptarii senine a unui fapt de arta. (Caci, nu-i asa?, asta se presupune a fi orice spectacol de teatru...)
Scurt pe doi, in toiul iernii, dar intr-o zi relativ blanda, am ajuns in dulce targul Iesilor cu hotararea inflexibila de a vedea doua dintre spectacolele produse anul trecut de Teatrul National - cel mai vechi din tara - ce poarta numele lui Vasile Alecsandri. Despre unul dintre ele imi vorbise de bine odata, intr-o imprejurare senina, chiar directorul institutiei, despre celalalt se zvonise prin lumea scenei (ah, cronica orala!) ca e o cadere. Din felurite motive, socoteam eu, ambele meritau sa fie vazute, cu atat mai mult cu cat ansamblul iesean, pe care il intalnisem in ultimul timp prin cateva festivaluri, se afla, dupa toate aparentele, intr-o etapa de tranzitie: multi actori noi si tot asa de multi regizori vechi.
Superba, nevazuta camila este un spectacol de studio (teatrul se mandreste cu o proaspat reamenajata salita, foarte cocheta si destul de functionala), realizat de Liviu Manoliu dupa cateva texte scurte ale lui Dumitru Solomon. Alaturi de cea care da titlul spectacolului - o veritabila capodopera a genului -, scenaristul-regizor a asezat alte cinci dintre "schitele dramatice" ale autorului (Ignorantii, Orient Expres, Urmarirea, Surorile si Apa), fara a urmari neaparat sa evidentieze o legatura logica sau stilistica intre ele. Pe scena decorata sumar dar suficient de Marfa Axenti, cate doi sau cate trei, actorii recompun in flash-uri de 15-20 de minute, episoade hazoase, grotesti, inspaimantatoare, absurde din existenta noastra de ieri (textele au fost scrise pe la mijlocul anilor 60), de azi, de... Limpezimea constructiei, inteligenta scaparatoare a replicii, "poanta" mereu neasteptata din final transforma aceste scurte dialoguri in piese de rezistenta (in toate sensurile cuvantului) care, daca ar fi fost "scoase in lume" la vremea potrivita, i-ar fi adus neindoielnic lui Dumitru Solomon faima dobandita - la vreme, tocmai! - de un Slawomir MroA3ek. N-a fost sa fie... Bine, macar, ca si-a amintit cineva de scrierile acestea, care au mai dat, in timp, spectacole de succes. Un astfel de spectacol este si cel iesean, unde joaca, alaturi de Liviu Manoliu (actor de meserie), Doru Aftanasiu, Daniel Busuioc, Irina Radutu, Oana Sandu, Catalin Tudor Manea si Adrian Buliga (imprumutat de la Teatrul "Luceafarul"). Un spectacol simplu, onest si agreabil.
A douasprezecea noapte este o montare mai veche a Nationalului iesean, avand ca realizatori invitati cu nume rasunatoare: Beatrice Rancea (fosta Bleont) pentru regie si (desigur) coregrafie, Helmut StA1rmer si creatoarea de moda Irina Schrotter pentru decor, respectiv costume. Pe William Shakespeare, autorul, aproape ca nu mai trebuie sa-l pui la socoteala, in aceste conditii... desi frumoasa lui comedie amara este nu doar frumoasa, ci si - constati din nou, in spectacol - profunda, inteligenta, subtila, plina de umor si de poezie. Iar un spectacol care iti permite sa (re)descoperi atatea calitati intr-o piesa nu poate fi nici el chiar atat de rau... Spectacolul lui Beatrice Rancea chiar nu este rau - unul dintre ele. Caci textul shakespearian contine doua linii narative, doua serii de personaje, aproape doua stiluri diferite: unul inalt, meditativ, rafinat (povestea ducelui Orsino, indragostit fara speranta de contesa Olivia si iubit in taina de ratacitoarea Viola, deghizata in baiat), altul pedestru, mustos, "popular" (povestea zanaticelor personaje care se invart pe la curtea Oliviei - Sir Toby, unchiul betivan, Malvolio, intendentul arogant, Sir Andrew, amorezul abulic, Maria, camerista trasnita); face legatura intre ele bufonul Feste, melancolic si ghidus. Ei bine, regizoarea izbuteste sa puna in pagina aproape magistral registrul "de sus" al piesei, descifrand relatiile atat de ambigue dintre personaje nu doar cu sensibilitate, ci si cu o finete a analizei care literalmente infioara, in schimb scapa cu totul din mana registrul "de jos", care esueaza in comicarie groasa si nici macar... comica, improvizatii modeste si o regretabila impresie de dezordine artistica (adica neartistica). Sa fie de vina pentru aceasta "actualizarea" oarecum intamplatoare - redusa, practic, la aspectul vesmintelor si la unele obiecte de recuzita - si prin nimic justificata? Greu de spus. Fapt e ca pe scena se vad clar doua spectacole, dintre care doar unul e reusit... Stelele ii favorizeaza, astfel, pe actorii ce apar in primul: Constantin Puscasu, excelent, in Orsino (rol nu prea deseori "nimerit" de interpreti), jucand impecabil indecizia sentimentala si plictiseala gratioasa, Gabriela Iacob, proaspata si avantata, in Viola, desenand fara gres travesti-ul si toate conotatiile lui erotice (foarte tanara actrita este, de altfel, nominalizata la Premiul UNITER pentru debut), Livia Iorga, o Olivia sofisticata si mondena. Dintre ceilalti, se salveaza, gratie experientei, Florin Mircea (Malvolio). In fine, oscileaza intre acuratete si (nu suna bine, stiu, dar...) fusereala Petru Ciubotaru, in Malvolio.
...Drumul de intoarcere de la Iasi mi s-a parut mai scurt decat cel de venire. Oare de ce?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
