AVANPREMIERĂ

Viaţa ca un joc de crochet/ de Kate Atkinson

14 feb 2013 Autor: Ziarul de Duminica

A fost odată ca niciodată o pădure imensă, Lythe - vastă şi impenetrabilă, ascunzând în inima ei un mister. Iar la începuturile sale, în acest loc trăia o familie înstărită, Fairfax, într-un conac pe care-l vizitase însăşi măreaţa Gloriana. Dar odată cu trecerea veacurilor, pădurea a fost distrusă şi înlocuită de străzi purtând numele copacilor de odinioară. Familia Fairfax şi-a pierdut strălucirea... ajungând să locuiască în Casa Arden aflată la capătul Intrării Păduceilor. Iar despre ea cu greu se mai putea spune că era o familie... Şi mai erau aşa: Vinny ("mătuşa din iad") - cu pisicile sale şi cu chipul ei ca un măr pădureţ; Gordon, care de şapte ani uitase de familia lui, iar când şi-a adus aminte de ea, s-a întors aducând cu el o Debbie grasă, care împărţea o singură celulă de creier cu un pudel; şi cei doi copii, Charles şi Isobel. Charles, băieţelul pierdut, cu obrajii ciuruiţi de acnee, care-şi petrecea timpul aşteptând, pe de o parte, să fie vizitat de extratereştri, şi pe de alta, întoarcerea mamei sale. Iar povestirea este spusă de enigmatica Isobel...

Kate Atkinson,una dintre cele mai îndrăgite şi apreciate scriitoare britanice de azi, s-a născut în York, în 1951. A absolvit Universitatea Dundee în 1974, secţia de Literatură engleză, după care a obţinut doctoratul în Literatură americană. A început să scrie scurte povestiri în 1981, pentru care a primit mai multe premii. Primul său roman, Behind the Scenes at the Museum (1995), publicat în limba română de Editura Leda sub titlul În culisele muzeului în 2006, a primit premiul Whitbread Book of the Year în 1995. În 1997 apare al doilea roman al său, Human Croquet (Viaţa ca un joc de crochet), primit foarte bine de publicul cititor şi de critica literară.

*

* *

În dimineaţa următoare, mă dau jos din pat şi trag perdelele, aşteptându - mă cumva să - l văd pe domnul Rice interpretându-şi numărul şi la lumina zilei. Nu e acolo; în schimb, în negura matinală, doamna Baxter este pe câmp, umplând un coş cu trompettes- de- la- mort (Trâmbiţele - morţii, o specie de ciuperci comestibile - lb. franceză).. Înfofolită în câteva jachete tricotate şi purtând pe cap o căciulă de lână ca o scufiţă pentru ceainic, pare bătrână de tot, ca o babă culegând ierburi de leac. Presupun că va găti ciupercile pentru micul dejun. Ce satisfacţie generală ar fi dacă într - adevăr aceste ciuperci prăjite i-ar trâmbiţa moartea domnului Baxter!

Îmi storc mintea ce să-i spun domnului Rice în timp ce împărţim baconul la micul dejun, dar constat că sunt scutită de aceste amabilităţi protocolare, din moment ce domnul Rice nu apare la masă în această dimineaţă, şi nu mai apare niciodată, de fapt.

- A dat bir cu fugiţii, conchide Vinny, inspectând deşeurile rămase în urma lui. Fluturând din mână, dă la o parte o muscă verde. Chestiile astea se împuiază, zice ea, descoperind teancuri după teancuri de reviste sub patul lui.

Vinny arde colecţia de reviste a domnului Rice pe un rug mare, ţinând fiecare exemplar cu cleştele de lemn pe care Văduva îl folosea ca să scoată albiturile fierte din cazanul de aramă. Oricum, revistele domnului Rice reprezintă nişte rufe cu mult mai murdare decât cele pe care Vinny şi Debbie sunt obişnuite să le spele. Suntem stupefiate de gusturile literare ale domnului Rice.

- Cum poate cineva să se uite cu plăcere la poze cu oameni

purtând impermeabile şi măşti de gaz? întreabă Debbie.

Nu-mi pot imagina nici eu.

- Biata tanti V, râde Debbie, nu prea frumos.

- A dispărut? întreabă Charles cu sufletul la gură, dar Gordon îl asigură că domnul Rice nu s - a evaporat în văzduhul aglomerat, ţinând seama de faptul că a avut prevederea de a - şi lua cu el costumul de haine şi geamantanele cu mostre.

Poate că tot ceea ce am văzut eu aseară a fost un fel de salut de adio.

- Măgar afurisit şi nemernic ce e el, zice Vinny, azvârlindu-i hainele pe foc.

- O adevărată insectă, rezumă Debbie.

Un fuior de fum se ridică învolburat dincolo de gard, în curtea de - alături, unde o găsesc pe Audrey întreţinând cu frunze un foc geamăn cu al nostru, la rugămintea doamnei Baxter. Vântul se joacă în părul ei despletit şi şuviţe roşcat - aurii îi acoperă faţa ca un văl.

- Noi nu ştim nimic, spune ea misterios, când mă zăreşte.

Poate se referă la examenul de biologie, la care tocmai am picat amândouă.

Tristeţea toamnei este în aer, mirosul de lemne arse, pământ reavăn şi lucruri de mult uitate. Deasupra capetelor noastre, primul stol de gâşte (sufletele morţilor) foarfecă văzduhul, îndreptându-se spre casele lor de iarnă, la miază - noapte de Pădurea Boscrambe, iar cârâiturile lor guturale declanşează în amândouă o criză de melancolie. Câinele îşi saltă capul, urmărind amprentele negre ale aripilor lor de-a curmezişul cerului, şi scoate un scheunat jalnic.

- Vine iarna, spune Audrey.

Asta este perioada anului în care mama a plecat şi, uneori, am impresia că, toamna, lumea întreagă devine o elegie pentru Eliza. Câteodată - ca acum -, pierderea ei mă copleşeşte cu totul, inima îmi împietreşte ca un bolovan şi ceva smulge parcă măruntaiele din mine, cu forţa mareei când se retrage de la ţărm. E ca şi cum aş redeveni copil, simţind cum absenţa ei mă paralizează, până când toate sentimentele se reduc la o singură mantra: O vreau pe mama, O vreau pe mama, O vreau pe mama.

Audrey oftează adânc, ca prin empatie. Deşi este înfăşurată într-un pardesiu vechi şi inform de-al doamnei Baxter, nu mai arată ca un copil pricăjit, ci începe parcă să înflorească, asemenea unui boboc întârziat. Această nouă feminitate nu pare totuşi să fie rezultatul faptului că mănâncă acum mai mult; dimpotrivă, dacă se poate spune aşa, Audrey mănâncă şi mai puţin, nişte porţii de vrăbiuţă, din care ciuguleş te conştiincioasă, când simte că se uită cineva la ea.

În bucătăria ei, doamna Baxter a pus pe plită o oală cu supă de ciuperci ("mâncarea preferată a lui tati") şi munceşte de zor să facă o plăcintă cu mure şi mere, folosind mere din pomul ei şi ultimele mure de sezon, culese din cimitir, fără să - i pese cu ce s - or fi hrănit (carne şi sânge) murele ei. Îmi îndeasă în braţe o pungă de hârtie maro, plină cu mere, pe care să le duc acasă:

- Pentru o plăcintă sau ce vreţi voi.

Degeaba, la noi în casă nu are cine să facă plăcinte sau ce vrem noi.

Doamna Baxter frământă untul cu făină, luând făină în mâini şi aruncând - o de sus de tot, dându - i drumul să cadă la loc ca o ninsoare fină şi moale.

- Audrey prinde forme şi ea, ai văzut? spune doamna Baxter.

Taie merele, şi din fiecare măr ca o lună plină, fără cotor, scoate nenumărate feliuţe de luni noi.

Pe faţa doamnei Baxter a înflorit o vânătaie enormă, ca un spectacular curcubeu trunchiat - violet, indigo şi bleumarin ca murele.

- Proasta de mine, zice doamna Baxter când observă că mă uit la obrazul ei. M - am împiedicat de pisică şi m-am lovit de bufet.

Motanul tigrat cu portocaliu al familiei Baxter şade nepăsător pe pervazul ferestrei, privind galeş la păsărelele care ciugulesc de pe tăbliţa lor din grădină. Uşa de la bucătărie stă deschisă, ca să intre în casă aerul curat al acestei zile senine de octombrie. Ce frumos ar fi la Sithean, dacă nu ar exista domnul Baxter!

Domnul Baxter urmează să se pensioneze anticipat la sfârşitul trimestrului, înainte de Crăciun, deşi nu a fost alegerea lui. A existat un scandal, cu greu muşamalizat, la şcoala primară de pe Strada Scoruşilor, în legătură cu un băieţel care a trebuit să fie internat în spital, după una dintre metodele

uzuale de pedeapsă aplicate de domnul Baxter. Domnul Baxter este ca un boiler supraîncins, pe care doamna Baxter se căzneşte mai tot timpul să - l răcorească.

Ca un făcut, exact atunci domnul Baxter dă buzna în bucătărie, distrugând pacea, întrebând-o pe doamna Baxter ce naiba a făcut cu pipa lui şi răsturnând sita cu mure pe pardoseala din bucătărie, după care iese valvârtej ca nu cumva să explodeze acolo.

- Tu eşti? zice Debbie când intru, aducând merele. Sau nu?

- Poftim?

Pesemne că ne jucăm din nou de - a identitatea pierdută.

Vinny şade la masa din bucătărie, mâncând un biscuit în timp ce fumează o ţigară, contemplând o inimă de vacă, uriaşă şi plină de sânge, care tronează pe o farfurie smălţuită albă, drept în mijlocul mesei, de parcă ar fi rezultatul unei jertfe aztece (aş putea jura că inima asta pulsează încă).

Presupun că este vorba despre mâncarea noastră de diseară, şi nu despre rămăşiţele pământeşti ale domnului Rice. Nu pare a fi inima lui Vinny - este prea mare şi, oricum, pieptul ei scheletic pare intact.

Unul dintre supuşii lui Vinny - Pyewacket, un cotoi domnesc, negru tot, cu baveţică, broboadă şi ghetre de culoare albă - linge delicat inima, cu un aer de bizară afecţiune.

Cotoiul nu încearcă să bea din farfurioara cu lapte, care este tot pe masă, ceea ce nu - i deloc rău, având în vedere că laptele este plin de ciuperci otrăvitoare tocate mărunt.

- Omoară muştele verzi, zice Vinny în loc de orice explicaţie şi, trăgând tare din ţigara ei răsucită manual, suflă fumul pe nări, ca un balaur scuipând aburi fierbinţi.

Câinele pune capul pe genunchiul lui Vinny şi începe să băloşească discret pe fusta ei, expresia lui sugerând că ar fi topit de dragoste pentru Vinny (când, de fapt, speră să prindă şi el vreo firimitură din biscuitul ei).

Debbie este prea preocupată ca să mai remarce toate aceste încălcări ale igienei din bucătărie. Stă în picioare, la chiuvetă, unde se spală pe mâini încontinuu, de parcă ea personal ar fi smuls inima din carcasa animalului. În mod evident, este nebună. Ieri, am găsit - o încremenită în salon, studiind cu atenţie poliţa de deasupra căminului, ca să vadă dacă nu se mişcase ceva acolo, dar absolut incapabilă ea însăşi să se mişte din loc.

- Dacă mă întorc cu spatele o secundă, alea dispar de - acolo, a zis ea.

- Alea?

- Da, sfeşnicele alea.

- Vezi câinele ăsta? îmi spune ea acum, iar eu îi urmăresc privirea îndreptată spre Gigi, care face ferfeniţă un papuc vechi, cu smucituri de - a dreptul psihopatice.

- Da, îl văd.

- Seamănă cu Gigi, nu - i aşa?

- Foarte mult, recunosc eu. E identic, de fapt.

Debbie coboară vocea şi, privind în jur cu un aer paranoic, şopteşte:

- Ei bine, nu e el.

- Nu?

- Nu, zice ea şi, trăgându - mă de mânecă insistent, ca să nu o audă Gigi, se apropie cu râtul ei porcesc de urechea mea, spunând: E un robot!

Vinny pufneşte dispreţuitoare, iar Gigi reacţionează printr - un mârâit, răsfrângându - şi buza de sus şi dezgolind un şir de colţi micuţi şi decoloraţi ca de rechin. Pyewacket renunţă câteva clipe la adoraţia inimii de vacă şi, ridicândcapul, priveşte cu oarecare interes acest preambul de luptă.

Haosul, am senzaţia, este pe punctul de a se dezlănţui din nou în bucătărie.

- Un robot?! Gigi a fost înlocuit cu un robot?

- Da.

Ce aiureală, cum ar spune doamna Baxter, dar la ce te-ai putea aştepta de la o femeie care împarte o singură celulă de creier cu un pudel, prin rotaţie fiecare. Al cui e rândul astăzi poate ghici oricine. Apuc Câinele de zgardă şi mă duc cu el în faţa lui Debbie, specialista în identificarea câinilor.

- Dar despre Câinele acesta ce poţi să spui, este acelaşi Câine sau a fost şi el înlocuit cu un robot?

Ca să-i uşureze evaluarea, Câinele trece în revistă seria lui limitată de expresii faciale (trist, mai trist, tragic), dar Debbie refuză să răspundă.

- Ai discutat cu Gordon despre asta?

- Gordon? repetă ea, aruncându - mi o privire dementă. (Oh nu, nu şi el.)

- Da, Gordon.

Debbie îşi mijeşte ochii (ceea ce - i mai mult o figură de stil, ochii ei fiind mijiţi, oricum, de felul lor) şi priveşte în gol, muşcându-şi buza de jos, ca într-un final să spună:

- Persoana care se dă drept Gordon, vrei să spui.

- Auzi, îi spun eu lui Gordon, când îşi târăşte picioarele acasă de la serviciu, un Atlas de cartier care poartă pe umerii lui toate grijile din Arden. Auzi, să ştii că e o problemă serioasă cu Debbie.

- Ştiu, zice el istovit, dar am fost cu ea la medicul de familie.

- Şi?

Gordon ridică din umeri neputincios.

- I-a prescris nişte pastile, a zis că are nervii făcuţi ferfeniţă (auzi, ce expresie!). Săraca Debs! adaugă el amărât. Totul ar fi altfel dacă ar avea un copilaş.

Ca să compenseze faptul că nu aveau un copilaş, Gordon (persoana care pretinde că e Gordon - mai ştii, s-ar putea ca Debbie să aibă dreptate, în fond, Charles şi cu mine am avut şi noi dubiile noastre) îşi dă toată silinţa şi o invită la masă în oraş, la Tap & Spile.

Charles a ieşit cu Câinele la plimbare, iar Vinny şi cu mine ne uităm la serialul Coronation Street (Vinny e membră a clubului fanilor Enei Sharples). Vinny are de furcă, în pauza de publicitate, cu ţigara ei care s - a dezintegrat, aşa că îşi piguleşte întruna fire de tutun din gură, arătând ca o broască ţestoasă luptându-se să mănânce nişte salată maro tăiată fideluţă. O bucăţică de foiţă de ţigară i s-a lipit de buză. Efectiv, ar trebui să fumeze iar Woodbines.

- E cineva la uşă, spune Vinny, fără să - şi ia ochii de la ecranul televizorului.

Vinny este acoperită cu Pisici, ca un personaj dintr-un film suprarealist - trei în poală, una drapându-i umerii, una la picioare. Nu m-ar mira să văd una şi pe capul ei, din clipă în clipă. Ar putea să - şi facă o etolă din următoarele două care vor muri, ceea ce ar fi cu totul neobişnuit. (De ce dorm pisicile aşa de mult? Poate li s-a încredinţat vreo misiune cosmică majoră, o lege esenţială a fizicii - cum ar fi: dacă nu există exact cinci milioane de pisici care să doarmă simultan, în orice clipă, Pământul va înceta să se mai rotească. Aşa că, atunci când te uiţi la ele şi te gândeşti: ce animale puturoase, care nu sunt bune de nimic, ele de fapt muncesc din greu.)

Vinny Piei - de - Pisică ia o furculiţă de prăjit pâinea şi face o mutră de parcă s-ar pregăti să-l împungă pe Gigi cu ea.

- E cineva la uşă, repetă ea, nervoasă.

- Eu n - am auzit pe nimeni.

- Asta nu înseamnă că nu e cineva acolo, spune ea.

(Nu la fel a fost şi când a intrat Câinele în poveste? Am un sentiment de déjà - vu, adică încă o mică ruptură alarmantă în textura timpului, presupun.)

- Bine, bine, mă duc, spun eu, când începe să fluture cu furculiţa spre mine.

Deschid uşa din spate, cu precauţie - nu ştii niciodată cu ce te - ai putea trezi că îţi intră în casă -, nu mai e mult până la Hallowe'en şi, în plus, amintirea neplăcută a domnului Rice este încă vie. Nu m-ar mira să găsesc pe prag încă un câine, la Arden continuă să fie un du-te- vino permanent, cu tot felul de lucruri interesante, care apar când nici nu te-aştepţi. Nu e un câine totuşi, ci o cutie de carton. În cutia de carton este un bebeluş.

UN BEBELUŞ!

Închid ochii, număr până la zece şi, pe urmă, îi deschid din nou. Tot un bebeluş văd acolo. Bebeluşul doarme adânc. Este foarte mic şi, din câte se pare, foarte nou. Există o bucată de hârtie dictando lipită cu scotch de cutie, pe care cineva (nu bebeluşul, se presupune) a scris cu litere de tipar:

VĂ ROG SĂ AVEŢI GRIJĂ DE MINE

Nu ştiu dacă acest îndemn îmi este adresat mie personal, nu sunt prea renumită pentru abilităţile mele de a îngriji copii mici, noi la Arden nu am avut de-a face direct cu bebeluşi, iar eu n-am mai văzut niciodată de-aproape un nou-născut.

Inima mea, săraca, mi se zbate în piept ca o păsăruică în colivia ei de coaste, te cuprinde o stare de euforie când găseşti un bebeluş - ca atunci când zăreşti nişte peşti în râu (sau vulpi pe câmp sau cerbi în pădure), dar în acelaşi timp

ideea de a găsi un copilaş este cutremurătoare (tigri în copaci, şerpi în iarbă). Şi bebeluşul nu este doar o misterioasă livrare greşită de la magazinul de copilaşi, ci aduce cu el mituri şi legende

- Moise, Oedip, copilul înlocuit de zâne.

Cu băgare de seamă, ridic cutia cu totul, nu vreau să umblu cu bebeluşul, de teamă să nu - i fac vreun rău (sau viceversa).

- Uite, îi spun eu lui Vinny, întinzând spre ea cutia de carton, ca să o inspecteze.

- Orice ar fi acolo, pe mine nu mă interesează, spune ea, împingând cutia la o parte.

- Ba nu, uită-te, insist eu.

Vinny ridică într - un colţ capacul cutiei şi rămâne cu gura căscată, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.

- Ce-i asta?

- Ţie ce ţi se pare că ar fi?

Vinny se trage înapoi de lângă cutia de carton, aşa cum unii oameni se feresc din faţa rozătoarelor.

- Un bebeluş?

- Da.

Vinny scutură din cap, stupefiată.

- Dar de ce?

Însă nu e momentul acum pentru întrebări existenţiale, bebeluşul a deschis ochişorii şi a început să orăcăie.

- Du-l de-aici, spune Vinny repede.

Pun cutia pe podea între noi, ca să ne putem obişnui cu ideea, încetul cu încetul.

Charles vine de la plimbare cu Câinele şi îi arătăm copilaşul, care a renunţat să mai plângă şi a adormit la loc. Câinele vâră capul în cutie şi dă din coadă entuziasmat, dar pe urmă, din păcate, începe să-l lingă pe copilaş, care se trezeşte şi începe să orăcăie din nou. Ce-ar fi să-i poarte Câinele de grijă…

- Ca Romulus şi Remus? zice Charles. Sau Peter Pan. (El ştie, e şi el un băieţel pierdut.) Chirăielile copilului au atins un nivel critic, dar din păcate Câinele nu e de sexul potrivit pentru a-l putea alina.

Charles scoate copilaşul din cutie, de parcă ar fi o bombă gata să explodeze, şi îl ţine la distanţă de corp, cu braţele întinse ţeapăn, astfel încât bebeluşul, crezând că urmează să fie scăpat pe jos de la o asemenea înălţime, începe să urle oribil. Vinny face o tentativă, luându-l în braţe şi învârtindu-l foarte importantă încolo şi încoace, cu un rictus pe post de zâmbet în colţul gurii, dar, aşa cum te-ai fi putut aştepta, nu face decât să înrăutăţească şi mai mult situaţia. Din fericire, exact atunci Debbie şi Gordon vin acasă şi, în ciuda câtorva minute de perplexitate totală, urmate de isterie şi încheindu-se printr-o discuţie furioasă, rezultatul final este că Debbie "va păstra copilul".

- Nu se poate să - l păstrezi, zice Gordon, îngrozit.

- De ce nu?

- Fiindcă nu se poate. Nu este al tău.

Debbie flutură pe sub nasul lui Gordon hârtia dictando.

- Ce scrie aici, Gordon?

- Ştiu şi eu ce scrie, Debs, spune el blajin, dar trebuie să ducem copilaşul la poliţie.

- Şi ei ce crezi că vor face cu el? O să-l dea la un orfelinat, asta vor face. Sau, adaugă ea sinistru de ameninţător, la închisoare, într-o celulă. Nimeni nu doreşte acest copilaş, Gordon, iar cineva ne-a rugat pe noi să avem grijă de el. "Vă rog să aveţi grijă de mine", scrie clar aici.

- Şi tu ce ai să le spui cunoscuţilor? întreabă Gordon, sceptic.

- Pur şi simplu, că e al meu.

- Al tău? întreabă Gordon.

- Da, o să spun că naşterea a avut loc acasă (ceea ce presupun

că este adevărat). Nimeni nu va bănui nimic.

Debbie este într - adevăr destul de grasă, încât să poată face un copil, fără ca lumea să - şi dea seama, mai ales că sunt destule cazuri în care femeile ajung să nască pe neaşteptate - stau în picioare la aragaz, încălzesc nişte lapte, iar în clipa următoare s-au şi trezit mame.

- Oamenii sunt în stare să creadă orice le spui, zice Debbie. Iar noi vom spune simplu: "Am avut atâtea dezamăgiri până acum, încât de data asta am preferat să păstrăm secretul, ca să nu ne mai ocolească norocul." Şi uite cât de norocoşi suntem, adaugă ea, şi începe să se prostească la vorbă, punându - se chipurile la mintea copilului, încât Vinny nu mai suportă şi iese din cameră.

După cum arată, s-ar zice că şi bebeluşul ar face la fel, dacă ar avea posibilitatea.

- Oamenilor nu le pasă, Gordon, spune Debbie supărată, când el începe să obiecteze din nou. Nimănui nu-i pasă ce fac ceilalţi, să ştii. Poţi să şi omori pe cineva, şi nimeni nu se prinde...

Din volumul cu acealşi tilu, în pregătire la Editura Leda. Traducere din limba engleză de Irina Negrea

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 15.02.2013

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine
Cuvinte cheie:
viaţa
, joc
, crochet
, Kate Atkinson

Campurile marcate cu rosu nu sunt valide!

Comentariul a fost adaugat si va aparea dupa ce va fi moderat!

Comentariile vor fi publicate doar după moderarea acestora de către redactori. Nu vor fi publicate comentariile care conţin injurii, un limbaj licenţios, instigare la încălcarea legii, la violenţă sau la ură, precum şi acuzaţii fără acoperire. De asemenea, pentru o mai bună comunicare, vă rugăm să oferiţi o adresă de mail validă. Vă mulţumim!

Intră în comunitatea Facebook Ziarul Financiar, locul unde ziarul vorbeşte cu tine