Deşi, în general vor exista combinaţii de Stiluri Emoţionale care se adună în fiecare dintre cele cinci mari trăsături, vor exista excepţii întotdeauna. Nu orice persoană cu o anumită personalitate va avea toate dimensiunile Stilului Emoţional pe care le descriu, dar va avea, în mod invariabil, cel puţin una.
Trecând dincolo de Big Five, putem să aruncăm o privire la la trăsăturile la care ne gândim cu toţii atunci când ne descriem pe noi înşine sau pe cineva bine cunoscut. Fiecare dintre aceste trăsături poate, de asemenea, să fie înţeleasă ca o combinaţie de diferite dimensiuni ale Stilului Emoţional, deşi, din nou, nu orice persoană care are o anumită trăsătură va poseda fiecare dimensiune. Cu toate acestea, cele mai multe persoane vor avea cele mai multe dintre aceste trăsături:
- Impulsiv: o combinaţie de Atenţie lipsită de concentrare şi Conştiinţă de Sine scăzută.
- Răbdător: o combinaţie de Conştiinţă de Sine la un nivel ridicat şi de Sensibilitate la Context la un nivel ridicat. Ştiind că, atunci când contextul se schimbă, se vor schimba şi alte lucruri, ajută la facilitarea răbdării.
- Timid: o combinaţie între a fi Încet în Recuperare, în dimensiunea Rezilienţei, şi a avea o Sensibilitate la Context scăzută. Ca un rezultat al insensibilităţii la context, timiditatea şi neîncrederea se extind dincolo de contexte în care ar putea fi normale.
- Anxios: o combinaţie între a fi Încet în Recuperare, a avea o Perspectivă negativă, a avea niveluri ridicate ale Conştiinţei de Sine şi a fi lipsit de concentrare (Atenţie).
- Optimist: o combinaţie între a fi Rapid în Recuperare şi a avea o Perpectivă negativă.
- Nefericit cronic: o combinaţie între a fi Încet în Recuperare şi a avea o Perspectivă negativă, cu rezultatul că acea persoană nu poate menţine emoţii pozitive şi se împotmoleşte în cele negative în urma unor obstacole.
Aşa cum puteţi observa, aceşti descriptori ai trăsăturilor obişnuite cuprind diferite permutări de Stiluri Emoţionale. Această formulare oferă o cale de descriere a ceea ce ar putea să fie bazele cerebrale pentru aceste trăsături obişnuite.
În cazul în care citeşti lucrări ştiinţifice originale, ai putea să crezi, cu uşurinţă, că cercetărorii s-au gândit la o anumită întrebare, au creat un experiment ingenios pentru a-i da un răspuns şi au efectuat un studiu fără nicio fundătură sau vreun obstacol între ele şi răspuns. Însă lucrurile nu stau aşa. Bănuiesc că ţi-ai dat seama de acest lucru, însă ceea ce nu este atât de larg cunoscut, inclusiv în rândul celor care devorează lucrări de popularizare a cercetărilor ştiinţifice, este cât de dificil este să conteşti o paradigmă predominantă. Aceasta a fost poziţia în care m-am aflat eu la începutul anilor ’80. La vremea aceea, de obicei psihologia academică surghiunea studiul emoţiilor mai degrabă în domeniul psihologiei sociale şi al personalităţii decât în domeniul neurobiologiei; puţini cercetători în psihologie erau interesaţi de studierea bazelor cerebrale ale emoţiei. Puţinul interes existent era acordat cercetării asupra aşa-numiţilor centri ai emoţiei de la nivelul creierului, despre care se credea că se află localizaţi exclusiv în sistemul limbic. Eu am avut o idee foarte diferită: că funcţiile corticale superioare, în special cele localizate în cortexul prefrontal, cel mai avansat filogenetic, sunt critice pentru emoţie.
Când am sugerat prima dată că acest cortex prefrontal este implicat în emoţie, am fost întâmpinat de o serie nesfârşită de sceptici. Cortexul prefrontal, au insistat ei, este sediul raţiunii, opusul emoţiei. Iar acesta, cu siguranţă nu poate juca un rol în emoţie. M-am simţit foarte singur încercând să îmi construiesc o carieră ştiinţifică, în timp ce curentele predominante băteau puternic în direcţia opusă. Căutarea mea a bazelor emoţiei în sediul din creier al raţiunii a fost considerată cel puţin donquijotească – echivalentul în neuroştiinţă al unei vânători de elefanţi în Alaska. Au existat câteva momente, în special când mă zbăteam, la început, să obţin fonduri, în care scepticismul cu privire la distincţia clasică dintre raţiune (localizată în cortexul foarte evoluat) şi emoţie (localizată în sistemul limbic subcortical) părea o cale bună să închei o cariera ştiinţifică şi nu să începi una.
Dacă înclinaţiile mele ştiinţifice erau orice altceva în afară de o mişcare isteaţă în carieră, la fel erau şi unele dintre interesele mele personale. La puţin timp după ce am intrat la Universitatea Harvard, în anii ’70, am cunoscut un grup remarcabil de oameni de treabă şi plini de compasiune care, am aflat mai târziu, aveau ceva în comun: practicau, cu toţii, meditaţia. Această descoperire mi-a trezit interesul, rudimentar pe-atunci, faţă de meditaţie într-o asemenea măsură, încât după cel de al doilea an de studii m-am dus în India şi în Sri Lanka timp de trei luni, pentru ca să învăţ mai multe despre această tradiţie străveche şi să experimentez ceea ce poate oferi meditaţia intensivă. Am avut şi un al doilea motiv – vream să văd dacă meditaţia ar fi putut să fie un subiect potrivit pentru cercetarea ştiinţifică.
Studierea emoţiilor era destul de controversată. Practicarea meditaţiei era, practic, o erezie, iar studierea ei din punct de vedere ştiinţific era sortită eşecului. Aşa cum psihologii şi specialiştii universitari în neuroştiinţă credeau că există zone cerebrale ale raţiunii şi zone cerebrale pentru emoţii, iar cele două nu trebuie să se întâlnească niciodată, tot la fel ei credeau că există ştiinţă empirică, riguroasă, şi că există meditaţie iraţională – iar, dacă o practici pe ultima, buna ta credinţă în privinţa celei dintâi este extrem de suspectă.
Aceasta a fost perioada în care au apărut lucrările The Tao of Physics (1975), The Dancing Wu Li Masters (1979) şi alte cărţi care argumentau că există complementarităţi între constatările ştiinţei occidentale moderne şi înţelegerea filozofiilor antice orientale. Cei mai mulţi universitari le-au respins ca pe nişte aiureli; a fi o persoană care practică meditaţia nu era, în opinia lor, trebuie să spunem, cea mai directă cale spre succesul academic. Mentorii mei de la Harvard mi-au spus foarte clar că, dacă vream o carieră ştiinţifică de succes, studierea meditaţiei nu era un loc bun de pornire. În timp ce cochetam cu cercetarea asupra meditaţiei la începutul carierei mele, când am văzut cât de puternică era rezistenţa, am lăsat-o deoparte. Am rămas o persoană care a practicat meditaţia pe ascuns, deşi, până la urmă – după ce am primit titularizarea la Universitatea din Wisconsin şi am adunat o listă lungă de publicaţii ştiinţifice şi distincţii conferite – m-am întors la meditaţie ca subiect de studiu ştiinţific.
Un motiv important pentru care am făcut acest lucru a fost o întâlnire transformatoare pe care am avut-o, în 1992, cu Dalai Lama, care mi-a schimbat complet cursul carierei şi al vieţii personale. Aşa cum descriu în capitolul 9, întâlnirea a fost scânteia care m-a făcut să mă hotărăsc să îmi dezvîlui interesele faţă meditaţie şi alte forme de antrenament mental.
Este uluitor să văd cât de multe s-au schimbat în scurta perioadă de timp de când am făcut acest lucru. În mai puţin de douăzeci de ani, comunităţile ştiinţifică şi medicală au devenit mult mai receptive faţă de cercetarea asupra antrenamentului mental. În prezent, mii de articole noi asupra acestui subiect sunt publicate anual în reviste ştiinţifice de renume (am fost foarte mândru că prima lucrare de acest fel care a apărut vreodată în Proceedings of the National Academy of Sciences a fost a colegilor mei şi a mea, în numărul din august 2004), iar National Institutes of Health asigură acum fonduri substanţiale pentru cercetare asupra meditaţiei. În urmă cu zece ani, acest lucru ar fi fost de neconceput.
Eu cred că această schimbare este un lucru foarte bun, şi nu din cauza vreunui sentiment de justificare personală (deşi admit că a fost plăcut să văd un subiect ştiinţific proscris primind respectul pe care îl merită). I-am promis două lucruri lui Dalai Lama în 1992: că am să studiez personal meditaţia şi că am să încerc să efectuez cercetări asupra emoţiilor pozitive, cum ar fi compasiunea şi bună starea, ca subiect central al psihologiei, la fel cum a fost, pentru mult timp, cercetarea asupra emoţiilor negative.
Acum, aceste două promisiuni au convers, iar odată cu ele convingerea mea înclinată spre morile de vânt, că sediul raţiunii şi al funcţiilor cognitive superioare ale creierului joacă un rol la fel de important în emoţie ca cel jucat de către sistemul limbic. Cercetarea mea asupra persoanelor care practică meditaţia a arătat că antrenamentul mental poate schimba patternurile activităţii creierului pentru a întări empatia, compasiunea, optimismul şi un sentiment de bună stare – punctul culminant al promisiunii mele de a studia meditaţia şi emoţiile pozitive. Iar cercetarea mea în curentul dominant al neuroştiinţei afective a arătat că aceste sedii ale raţionării de ordin superior sunt cele care deţin cheia modificării acestor patternuri ale activităţii cerebrale. Astfel, în timp ce această carte este povestea transformării mele personale şi ştiinţifice, sper ca ţie să îţi ofere un ghid pentru transformarea ta. În sanscrită, cuvântul pentru meditaţie înseamnă totodată „familiarizare”. Să devii mai familiar cu Stilul tău Emoţional este primul şi cel mai important pas în transformarea lui. Dacă această carte nu face nimic mai mult decât să îţi crească nivelul de conştientizare a Stilului tău Emoţional şi al altora din jurul tău, voi considera acest lucru un succes.
Din volumul Viaţa emoţională a creierului. Cum îţi afectează tiparele lui unice felul în care gândeşti, simţi şi trăieşti şi cum le poţi schimba, de Dr. Richard J. Davidson şi Sharon Begley, în pregătire la Editura Litera, în seria de nonficţiune, coordonată de Andreea Stoica. Traducere din limba engleză de Valentin Vidu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
