Ziarul de Duminică

Viata, in teatru

Viata, in teatru

Lorand Vata, Tibor Palffy si Laszlo Matray

23.03.2007, 18:33 41

Daca are, in comparatie cu artele celelalte, dezavantajul efemeritatii, teatrul are in acelasi timp, fata de ele, avantajul de a fi perfectibil. Intr-adevar, o data scrisa si publicata, cartea ramane vesnic asa cum a iesit "de sub pana" autorului; terminat si expus privirilor publicului, un tablou va fi mereu acelasi, tot astfel, un film - si asa mai departe. Singur spectacolul viu de pe scena le permite creatorilor lui sa-l schimbe de la o zi la alta, sa-l scurteze, sa-l lungeasca, sa-i corecteze liniile. Ba chiar, eventual, sa-l refaca.

Desigur, situatia in care un regizor ajunge sa-si modifice radical, intr-un interval scurt de timp, viziunea initiala asupra piesei montate este una extrema - si extrem de rar intalnita. Mult mai des se intampla ca, obsedat de o idee, o tema, un personaj din text (ori doar de faptul ca spectacolul nu i-a "iesit" intocmai asa cum isi dorise), regizorul sa reia piesa in alt teatru, cu alti actori, incercand sa gaseasca echilibrul perfect al expresiei, desavarsirea formei, acel "sunet" autentic care semnaleaza implinirea gandului sau artistic. Mai exista, fireste, si situatia in care un regizor bantuie institutiile sensibile baneste la farmecele sale, fericindu-le in serie cu unul si acelasi spectacol, dat gata la repezeala, spre multumirea ambelor parti contractuale si spre nenorocirea actorilor si, adeseori, a spectatorilor. Acum vorbim insa despre artisti autentici.
Un asemenea artist este Laszlo Bocsardi, nume ce a izbutit cu greu sa se impuna in constiinta "breslei" din Romania, din motive care, personal, imi scapa. Reflectand totusi la chestiune, ajung sa cred ca, dincolo de lipsa de talent(e) pentru intretinerea de relatii calduroase cu cine trebuie (a se citi: colegi influenti si cronicari dificili), Bocsardi are un fel de a face teatru care incomodeaza. De la spectacolele lui nu pleci la fel cum ai venit: te emotioneaza, te rascolesc, te pun pe ganduri, te enerveaza chiar, uneori, dar nu te lasa indiferent niciodata. Spectacolele lui Bocsardi pot sa-ti placa (desi cuvantul, prea neutru, nu li se potriveste) sau nu, pot fi, in sine, excelente sau (comparativ) nereusite, dar au, toate, un sambure de omenie adevarata, calda, palpitanda si atat de simplu si direct expusa incat, contempland-o, te poti simti stanjenit: asteptai "arta" (de obicei, cu ghilimele) si, in loc de asta, primesti viata, intotdeauna neprefacuta. Iar privelistea vietii, se stie, nu-i mereu usor de suportat. Mai ales a vietii concentrate si esentializate, a vietii-mai-mult-decat-viata pe care ti-o arata cateodata - atat de rar... - teatrul.
In actuala stagiune, Bocsardi a pus in scena Regele Lear de William Shakespeare la Teatrul "Tamasi Aron" din Sfantu Gheorghe (unde, incepand din 2005, este si director) si la Teatrul National (Nemzeti Szinhaz) din Budapesta, aproape concomitent, actorii din cele doua distributii lucrand chiar, o vreme, impreuna. Am vazut spectacolele la distanta de trei zile unul de celalalt.
Regele Lear este socotita una dintre cele mai "mari" piese ale autorului britanic si, spun unii, e cea mai puternica tragedie a sa. Scrisa, dupa majoritatea surselor, in 1603 (anul mortii reginei Elisabeta I), combina o intriga politica - povestea impartirii regatului, de catre suveranul obosit, intre cele doua fiice mai mari, mezina Cordelia fiind exclusa din cauza modestiei cu care isi declara sentimentele filiale, spre deosebire de fatarnicele ei surori (poveste amintind de a noastra Sarea in bucate) - cu o trama intimista, de familie, scindata in mai multe fire narative: istoria lui Lear insusi, alungat pe rand de fiicele devenite regine, istoria contelui de Gloucester, tatal iubitorului Edmund, care va fi obligat sa fuga in lume, si al ticalosului Edgar, bastardul ce-i ia locul fratelui, istoria contelui de Kent, prigonit de rege pentru ca o apara pe Cordelia, dar urmandu-l apoi pe Lear in peregrinari sub deghizamentul unui om simplu etc., toate aceste istorii paralele complicandu-se, pe parcurs, prin felurite incidente. Este o piesa grea, o piesa neobisnuit de solicitanta pentru toti - regizor, scenograf(i), actori. Iar cei din urma, in afara de faptul ca au de luptat cu obstacolele propriei partituri, sunt supusi unei veritabile competitii pentru ca, aproape toate rolurile fiind egale ca importanta, niciunul dintre ei nu isi poate permite sa fie mai "slab" decat partenerii.
La Sfantu Gheorghe, Bocsardi a lucrat cu echipa sa obisnuita, plus cateva nume noi. E o echipa sudata nu numai prin anii indelungati de munca impreuna, ci si - mai ales - printr-o conceptie unitara despre teatru, o conceptie care descurajeaza vanitatile individuale, intemeindu-se, dimpotriva, pe efortul si succesul colectiv; inauntrul acestuia, performanta personala - cand exista - capata si mai multa stralucire, iar intregul devine iradiant. A fost, de asta data, cazul partii secunde a spectacolului, caci prima jumatate mi s-a parut expozitiva si seaca. Am admirat, e drept, decorul lui Jozsef Bartha (un perete de lemn intunecat, net si sever) si costumele lui Judit Kothay Dobre (stilizand inspirat modelul "de epoca"), dar, in context, ele accentuau aerul decorativ al mizanscenei, agravand disonantele. Dupa pauza insa, spectacolul a luat-o, parca, de la inceput: "atmosfera" s-a coagulat, tensiunea s-a instalat, relatiile s-au precizat si, cu exceptia a doua-trei momente prea lungi, montarea si-a gasit ritmul interior si, o data cu el, adancimea si frumusetea, culminand in scena finala, cand Lear apare purtand in brate trupul lipsit de viata al Cordeliei. "Vedetele" acestei reprezentatii de sine-statatoare din partea a doua au fost Levente Nemes, in rolul titular - un Lear inca puternic si cu atat mai miscator in neputinta sa -, Lorand Vata (avand, in "pozitivul" Edmund, o evolutie complet neasteptata fata de rolurile sale de pana acum) si Gizella Kicsid (Cordelia). Le-au stat aproape, cu masura si finete, Tibor Szabo (Kent), Tibor Palffy (Edgar), Mihaly Komives (Gloucester), Laszlo Matray (Albany). In rolul-cheie al Bufonului, Zsuzsanna Bicskei (dublata, in unele reprezentatii, de Erzsebet B. Fulop) a parut - desi ajutata de infatisarea stranie - oarecum distanta, lipsita de implicare emotionala.
Este, in comparatie cu alte productii de la Sfantu Gheorghe ale lui Bocsardi, un spectacol mai putin desavarsit. Cum este si in comparatie cu Lear-ul budapestan, pe care il depaseste, insa, intr-o componenta subtila si greu de explicat. Dar despre acestea, saptamana viitoare.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO