Dintre toate genurile literare, dramaturgia pare a fi cea mai refractara la confesiunea directa, netransfigurata. Daca poezia obliga, aproape, la marturisire, daca proza (mai ales cea moderna) rezerva povestirii de sine spatii considerabile, discursul verbal teatral respinge din capul locului, ca nespecifica, adica nedramatica, autobiografia sentimentala. Nici macar monodrama, in care personajul e singur pe scena, nu admite etalarea fara limite a eului subiectiv. Este, poate, efectul faptului ca, inainte de orice, teatrul e o arta sociala.
O arta care, pentru a exista, are nevoie, neaparat si neconditionat, de minimum doua persoane: un actor si un spectator. Intre aceste (minimum) doua persoane se stabileste, fie si numai pe parcursul catorva zeci de minute, o relatie, iar aceasta relatie interzice - atunci cand e relatie adevarata, nu doar vecinatate fizica - expunerea unilaterala a viscerelor sufletesti. Altfel spus, pagina scrisa numai pentru a fi citita suporta, ba chiar reclama descrierea experientelor subiective, in timp ce pagina scrisa pentru a fi "interpretata" inaintea cuiva pretinde macar un simulacru de obiectivitate - si, prin asta, de generalitate. Teatrul e o arta care, pentru a trai, trebuie sa intereseze pe cat mai multi oameni.
Desigur, despre propria viata se poate vorbi si in teatru, dar aceasta vorbire necesita mai multe voci, care sa se mai si contrazica uneori - ca in viata. Monologul monocolor, tot ca in viata, plictiseste si enerveaza.
Nu demult, Teatrul Odeon a lansat in premiera nationala un nume aproape ignorat in Romania, dar binecunoscut in tara sa natala, Franta, si relativ familiar (macar) cercurilor teatrale in diverse alte tari: Jean-Luc Lagarce. Nascut in 1957, intr-un mediu foarte simplu, si mort in 1995 de SIDA, Lagarce, dramaturg, regizor si actor, are la activ circa 30 de scrieri, in majoritate piese de teatru; dintre ele, cea aleasa de realizatorii romani, Juste la fin du monde (E doar sfarsitul lumii - traducerea: Eugenia Anca Rotescu), este, s-ar parea, singura respinsa de teatrele frantuzesti in timpul vietii autorului. Nu tocmai fara motiv, as spune, caci textul nareaza o intamplare cu aer autobiografic - intoarcerea acasa a unui tanar care stie ca nu mai are mult de trait - intr-un stil totodata abrupt si plat, imaginand o familie (mama, fratele, sora, cumnata) moderat burgheza, deloc agresiva fata de "fiul risipitor" si "patata" doar de mici pacate deloc mortale (oarecare bruschete a fratelui, oarecare indiferenta a mamei, oarecare fragilitate psihica a surorii, certa incontinenta verbala a cumnatei), care nu explica defel retinerea eroului in a-si duce la indeplinire planul initial - acela de a le vorbi rudelor despre apropiatul sau sfarsit si de a-si lua ramas-bun de la ele; scurtul interludiu familial al lui Louis se termina, prin urmare, asa cum a inceput, iar spectatorul se alege din asta cu un numar de fraze melancolice si cu doua-trei "iesiri de caracter", pe fondul unei plictiseli compacte. Regret din suflet ca trebuie sa fiu atat de severa cu un scriitor (nu ma indoiesc) talentat, chiar in ceea ce elegantul program de sala, bilingv in onoarea francofoniei, numeste "Anul International Lagarce", omitand sa precizeze ca este vorba despre o initiativa cu caracter mai degraba particular a unor prieteni ai disparutului si a oficialitatilor (mustrate de constiinta, probabil) din Besancon, orasul unde Lagarce si-a facut studiile, dar informandu-ne in schimb ca printre manifestarile comemorative se numara "spectacole in Africa, Lituania, Brazilia, Roma, Porto"... Regizorul Radu Afrim a sesizat, am impresia, fragilitatea structurala a textului, pe care l-a "ambientat" intr-o foarte frumoasa scenografie (autor: Mihai Pacurar), l-a "garnisit" cu interventii dansante si l-a "descifrat", sensibil, cu ajutorul unor actori impecabili precum Antoaneta Zaharia (cumnata, Catherine), Paula Niculita (sora, Suzanne) si Rodica Mandache (mama), dar toate acestea nu salveaza, din pacate, situatia, mai ales ca partea masculina si vorbitoare a distributiei - Cristian Balint (Louis), Mihai Smarandache (fratele, Antoine) - nu se remarca prin nimic; si nici nu se aude aproape deloc.
O piesa in buna masura autobiografica este si Waxing West de Saviana Stanescu, titlu nefericit tradus prin Sa epilam spre Vest si inscris (in englezeste) pe afisul companiei newyorkeze LaMaMa E.T.C., care, in colaborare cu East Coast Artists si sustinuta de Institutul Cultural Roman din New York, a vizitat fulgerator Bucurestiul acum o luna si ceva. Prima piesa "straina" a autoarei, stabilita actualmente in Statele Unite, vorbeste despre viata unei tinere femei din Romania, Daniela, care incearca sa supravietuiasca deziluziilor postrevolutionare "combinandu-se" prin corespondenta, la indemnurile mamei, cu un american; combinatia nu da chiar roadele scontate, pentru ca, pe de o parte, Daniela e urmarita de fantomele comunismului, intrupate "concret" in Nicolae si Elena Ceausescu insangerati si sangerosi, si, pe de alta parte, nici viata "dincolo", intre un barbat hiperocupat si fetisist si sora lui lesbiana, nu este o bucurie permanenta. Plin de tristete continuta si de umor negru, patetic si grotesc, textul amuza si tulbura in egala masura. Si-a gasit, in Benjamin Mosse, un regizor atent si abil, care a stiut sa plaseze cu precizie accentele, sa exploateze la maximum un spatiu, probabil, minuscul (in Bucuresti, spectacolul s-a jucat la Teatrul Act) si sa ordoneze strans evolutia actorilor. Acestia - Marnye Young (Daniela), Elizabeth Atkeson, Kathryn Kates, Jason Lawergren, Alexis McGuinness, Tony Naumovsky, Grant Neale, Dan Shaked - au vadit o buna scoala realista, asumandu-si partiturile cu naturalete, precizie si aplomb, intr-un ritm tot timpul sustinut.
Europenii, se stie, stramba din nas la teatrul american; iar romanii sunt si ei europeni cu acte in regula. Daca e sa judec dupa ce am vazut la Act, ar trebui sa se mai abtina.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
