Vindecatorul

In Epoca de Piatra, pe vremea cand oamenii abia ingaimau cateva vorbe, un Vindecator trimite un mut in lume ca sa raspandeasca limbajul articulat. Un mut? Nu era orice fel de mut: Krog, trimisul, era un mare ucigas si, mai mult decat atat, intelegea si se putea face inteles prin ganduri. Dar, odata plecat la drum, Krog ajunge sa vada cum vorbele pe care ceilalti le invata la indemnul sau ajung sa se intoarca impotriva sa; in plus, pe urmele sale pornesc alti Vindecatori, dintre cei ce nu doreau ca oamenii sa afle puterea cuvintelor. Scopul lor? Sa-i starneasca pe oameni impotriva lui Krog. Vor reusi urmaritorii lui Krog sa-i strice lucrarea, mostenita de la nimeni altul decat de la primul om care a inventat vorbirea? Sau, pana la urma, va reusi mutul sa gaseasca o solutie la "incurcatura limbilor", cea pe care vrajmasii sai au pus-o la cale ca sa-i zadarniceasca misiunea? Sebastian A. Corn este pseudonimul literar al lui Florin Chirculescu. Nascut in 1960, la Bucuresti, a publicat primele texte in 1993, intr-o revista SF care a suscitat pasiuni si controverse in anii '90: JSF. La scurt timp dupa debut, a primit numeroase premii si mentiuni literare (aproape 40), dintre care cele mai importante au fost Premiul pentru Debut European la Euroconul de la Glasgow din 1995 si Marele Premiu al Editurii Nemira din 1997 pentru romanul Sa ma tai cu bisturiul taisului tau, scrise Josephine. A publicat nuvele, novellas si povestiri in revistele JSF, Anticipatia si Nautilus. A fost redactor-sef al revistei Nautilus si al unei pagini saptamanale SF in Curierul National in 1995. A publicat cinci romane sub pseudonimul Sebastian A. Corn si alte trei sub alte nume. Pentru ultimul dintre romanele sale, Imperiul Marelui Graal, i s-a decernat premiul Vladimir Colin II, in 2006. In viata de zi cu zi, este chirurg toracic. Este pasionat de calatoriile pe munte. In afara scrierilor literare, a publicat articole de medicina sociala in revista Tinerama.

Ajunsesem pe un taram cum nu se poate mai ciudat: ziua era la fel de lunga ca noaptea iar de plouat, ploua in fiecare zi, de ziceai ca Tatal dorea sa ne spele de pe pamant cu tot cu copaci, cu dobitoace si cu frunzele alea uriase si baloase care cresteau prin baltoace. Padurea se indesise intr-atat, incat abia daca reuseam sa-l urmam pe cel ce deschidea drumul - de cum facea doi-trei pasi, crengile si florile grele se coborau indaratul sau pana deasupra potecii, de trebuia sa ne croim si noi drum, cu sulita si cu piatra de mana.
Intr-una dintre zile, pe cand treceam peste un fir de apa si puteam sa vedem mai departe de jur imprejur, zariram pe malul din fata o nemaipomenita foiala. Frunzele grele ale tufelor se cutremurau, copacii pareau si ei ca tresar, iar din pamant sa ridicau fuioare de colb. Apoi, totul inceta, la fel de iute precum aparuse.
Dupa ce am trecut raul, am simtit din nou facea foiala grabita care inceta ca la un semn, fara sa lase urme. Am luat-o pe poteca si, dupa cativa pasi, am dat iarasi peste un cap de liliac atarnat de o creanga. Inca se balanganea intr-o parte si in alta, de parca abia fusese legat, iar sangele proaspat i se scurgea din gat in mijlocul potecii.
Ne dadeam seama ca suntem iscoditi. Auzeam plescaituri si pacanituri amestecate cu triluri scurte si cu pocnete, de parca cineva ar fi azvarlit o burta de apa peste un foc cu valvatai prea mari. Numai ca - simtiram cu totii - alaturi de acele zgomote se ridicau si cuvinte spuse in minte pe jumatate, cuvinte multe-multe care se ridicau din toate partile.
Ne-am asezat astfel incat Runa si Unu sa se afle in mijlocul nostru si, tiptil, am prins sa ne strecuram printre frunzele grele si copacii grosi. Deodata, daduram peste o poteca ingusta care se afunda in desis. Runa, care stia cel mai bine sa vada urmele, ne facu semn sa asteptam.
- Sunt tot copii, pufni ea, neincrezatoare, privind la crengile din jur. Numai copii.
Ne uitaram si noi, cu luare aminte - crengile si frunzele erau rupte doar pana in dreptul pieptului nostru. Mai merseram ce mai merseram pana ce iesiram intr-un luminis, unde daduram peste nenumarate urme de pasi. Si acestea pareau sa fie ale unor copii dar, chiar atunci se porni ploaia care scalda padurea zi de zi, iar urmele se luara cat ai bate din palme.
Ne-am adapostit sub un copac cu frunze largi inainte ca apa sa ne ude pana la piele. La picioarele noastre, am zarit doi brotacei de un rosu stralucitor, care-ti lua ochii, si a trebuit sa-l tinem locului pe Unu care se zvarcolea, dorind sa-i inhate. Dupa ce ploaia se opri, simtiram o miscare care ne invaluia alene, dindaratul tufelor din jur. Apoi, auziram iarasi acele plescaituri, din ce in ce mai apropiate, dar nu puteam sa zarim nimic, caci din pamant incepusera sa se ridice aburii grosi de dupa ploaie.
Nu trecu mult si, deodata, ii vazuram. Erau peste tot, indaratul fiecarei tufe, ascunsi pe jumatate de trunchiurile de copac, ba vreo doi-trei se aflau deja langa noi, printre niste lastari incarcati de flori. Nu erau mai inalti decat niste baietei, dar fetele si felul in care se miscau ne aratara ca erau oameni in toata firea. Zambeau cu totii. Cel mai inzorzonat dintre ei veni agale in mijlocul luminisului si se inclina in fata noastra.
- Om alb de la Miazanoapte? Fiul Tatalui?
- Nu sunt fiul Tatalui, dar vorbesc pentru el, am raspuns.
- Daca vorbesti pentru el, inseamna ca o sa inceapa Gerul cel Greu, spuse el, razand. Haideti cu noi. Ati vazut ce ploaie rece? - se zgribuli el, iar toti ai lui se zgribulira si ei, pe data. Apoi izbucnira in ras si cativa se apropiara de noi. Ne atinsera, ne mirosira, trasera de blanurile noastre, iar femeile chicotira cu mana la gura cand trecura prin fata noastra, a oamenilor. Cand dadura cu ochii de Unu, se repezira care mai de care sa-l legene si sa-l stranga in brate. Unu se revolta si-si dadu drumul pe pieptul unuia dintre ei, ceea ce ii facu sa chiuie de bucurie. Se uitara la sulitele noastre iar cativa, mai curajosi, ni le trasera din maini si incepura sa se joace cu ele.
Se vedea ca erau obisnuiti cu armele, numai ca ale noastre erau prea grele pentru ei. Se mirara de arcul Runei si o pusera sa-l manuiasca. Amutira cu totii la vederea sagetii care despica una dintre franghiile acelea din lemn ce cobora din copaci, rasucita si subtire.
Apoi, izbucnira in ras si ne facura semn sa-i urmam.
Casele lor erau o adunatura de frunze mari, impletite ala-n dala cu crengi si proptite intr-o rana de copacii unui luminis. N-am vazut nici o vatra acolo, in satul lor. Ne aratara un loc, precum o lespede din pamant, unde ne facura semn sa ne asezam, dupa care se prinsera intr-un fel de joc. Unii inganau un tril neintrerupt care nu avea decat sa se grabeasca sau sa lancezeasca de-a lungul intregului joc, in timp ce altii inchipuiau niste oameni prinsi intr-o poveste.
Oamenii acestia din urma erau acoperiti cu colb de piatra alba, din cap pana in picioare. Jocul incepea asa: unul dintre oamenii manjiti in alb isi lua ramas bun de la un altul asemenea lui si pleca departe-departe. Cat timp au s-au jucat ei de-a plecarea asta, cei ce inganau trilul erau tristi si mai-mai ca plangeau.
Apoi, cel care plecase departe-departe se intalni cu un alt om - intre cei doi se porni o ciripeala ascutita, dupa care isi dadura mana. Cel de-al doilea om ii aduse primului o grasana, manjita tot in alb, iar omul si femeia facura asa, in joaca, ceea ce face un om cu o femeie. Apoi, omul plecat la drum lasa femeia si porni mai departe. Un altul se apropie de el, la fel de manjit in alb. Se prefacura ca se pun pe un bulumac si ca trec o apa care curge, apoi intalnira numai femei date cu alb, iar noul venit se impreuna cu una dintre ele.
- Tata din Cer, izbucni Enkim, cu ochii holbati. De-a ce se joaca marunteii astia, mai Krog?
N-am raspuns. Eram numai ochi si urechi. Intre timp, unii il tarasera cu forta pe primul om plecat la drum si-l varasera intr-o groapa; acolo, il legara de maini si de picioare, chircindu-l in jurul unui trunchi de copac... M-am zgait la marunteii aceia, din ce in ce mai uluit, dar pe ei ii apuca un ras intr-atat de zgomotos, incat se cutremurara frunzele din jur. Apoi, celalalt om veni la groapa impreuna cu femeia cu care se impreunase si-l scoasera dinauntru pe cel ce fusese legat de maini si de picioare.
Am dat sa le zic ceva, pricepand de acum, fara nici o indoiala, ca se jucau de-a calatoria noastra, dar pe ei ii apuca rasul si mai abitir.
Ce sa fac? Zambii spre cel mai inzorzonat dintre ei, iar el izbucni intr-un hohot naprasnic si il puse din nou pe cel care se juca de-a Enkim sa se impreuneze cu cea care se juca de-a Runa. Chestia asta ii facu pe toti, femei si oameni deopotriva, sa rada de se clatinau copacii.
S-au jucat si de-a Unu, si de-a trecerea prin inima nisipului si, tot asa, pana ce au ajuns sa se joace despre cum ne-am intalnit cu ei. In clipa aceea, jocul se opri, dar cei ce inganau trilul isi continuara tanguiala, privind la noi, intrebatori cumva. Inzorzonatul (aveam sa aflu ca-l cheama N'jamo si ca era Vindecatorul lor) se uita la mine, la fel de intrebator, in timp ce oamenii manjiti cu alb se apropiasera de noi si ne iscodeau, indemnandu-ne parca sa le zicem ceva.
Iar eu:
- Jocul vostru nu merge si mai departe?
Izbucnira cu totii in ras si se plesnira cu palmele pe coapse, privind de la unii la altii, iar N'jamo nu se mai abtinu si ma lua in brate, pupandu-ma fericit, dupa care ii indemna pe cei ce jucau sa-i dea drumul mai departe.
Cei trei barbati manjiti cu alb, femeia si copilul, pornira din nou la drum. Mersera ce mersera, si tot mersera, tinand mana streasina la ochi, de parca ar fi cautat ceva in departari. Incepura sa se zgribuleasca, din ce in ce mai tare, ca scuturati de friguri, dupa care se urcara in niste luntre, ajungand iarasi pe pamant tare. Acolo se petrecu ceva care semana a lupta de sange in care multi-multi oameni fura dati Umbrei.
Jocul se opri brusc si nu inteleseram decat ca toti cei plecati la drum scapasera vii, dar ca se tanguiau de mama focului.
Iar N'jamo:
- Ia zi, am mintit cu ceva? - intreba el, privind catre mine.
- Enkim si Runa nu sunt chiar atat de nesatiosi, am ras eu. si nici n-am trecut peste atatea ape. Iar eu n-am omorat chiar atat de multi oameni.
- Da'ce? Parca eu sunt sigur ca la sfarsit n-o sa scapati decat cu plansetul?
Facu un semn si ai lui ne impartira din bucatele lor. Oua crude, un fel de praf de carne si tot soiul de fructe. Apoi, ii luara pe Runa si pe Unu si-i dusera intr-o casa, iar pe Enkim si pe Logon intr-o alta. N'jamo ma batu pe umar de parca ne stiam dintotdeauna si imi facu semn sa mergem in padure.
Ajunseram intr-o poiana plina cu tantari, dar Vindecatorul lua doua maini de praf puturos dintr-o groapa si ma indemna sa-mi dau pe trup. La fel facu si el. Apoi ma intreba fara ocolisuri:
- Si acum, eu ce sa fac, mai Krog? Eu stiu tot ce va fi, dar habar n-am ce trebuie sa fac eu.
Imi zambea cald si scoase din tasca de la brau o frunza pe care o mesteca, in timp ce mintea ii umbla aiurea.
- De cata vreme jucati jocul asta? l-am intrebat.
- As putea sa-ti raspund ca-l jucam de pe vremea in care Gerul parea ca n-o sa vina niciodata, si n-as minti. Dar nu mint nici daca-ti spun ca-l jucam din ziua in care ai pronit la drum, din satul tau.
- Aha, si de cand stiti voi ca are sa vina Gerul?
- Tatal lui N'jamo le-a zis prima oara oamenilor despre Ger pe cand N'jamo era doar un tanc, raspunse el, fara sa clipeasca.
Cred ca am holbat ochii atunci si am dat sa-l intreb cum de jucau ei calatoria mea de atata vreme, dar N'jamo schimba repede vorba:
- Ce sa fac, mai Krog? Pe urmele tale sunt vanatori cata frunza si iarba. Nu e vorba ca suntem noi mici, caci n-ar fi primii oameni mari pe care ii dam Umbrei, dar sunt prea multi. Or sa vina si la mine, dupa cum am auzit ca au facut cu toate neamurile de la Miazanoapte... Or sa ne spuna sa facem asa si asa. Pe Dogoni, care deloc n-au vrut sa-i bage in seama, i-au spulberat in cele patru vanturi, de alearga si acum prin desert, ca bezmeticii.
- Mai, N'jamo! Spune-le ca o sa faci numai ce vor ei, dar dupa ce pleaca, fa ce vrei tu sa faci, i-am spus, desi mintea imi statea numai la jocul acela cu mine, pe care neamul lui il juca de pe vremea cand era N'jamo copil.
Iar N'jamo, netulburat:
- Hm. Pai, daca oamenii de rand invata cuvinte, cum crezi ca am sa-i mai tin in mana? Oamenii mei stiu ceva de la mine, vor afla ceva de la tine si vor invata ceva si de la cei ce ti-au luat urma. Ce-o sa aleaga ei? Of, of, uite de ce-a amanat Tatal atat de mult imparteala cuvintelor. Se bizuia, saracul, pe oameni, ca s-or destepta, dar ei... pfuuh! facu N'jamo un gest de lehamite.
- Ah, de desteptat n-or sa se destepte niciodata, am rostit inainte sa apuc sa ma gandesc.
- Asta sa mi-o spui numai mie, imi atrase N'jamo atentia, iar eu o sa-ti raspund, tot numai tie, ca asa cred si eu.
- Moru mi-a zis ca vorbele n-o sa ne dea decat case mai mari, focuri mai calde, hrana mai lesnicioasa si haine mai calduroase. Intelepciune, nu.
N'jamo scoase un fel de pacanit si facu semn ca da. Cica toti Vindecatorii stiau asta. Cica de-aia ajunsesera sa nu mai cada la invoiala cand vorbeau despre ce-i de facut cu cuvintele.
- Jocul il stiu pana la sfarsit, dar te-am mintit putin, imi mai zise el dupa o vreme. Dar, daca ne-am juca intocmai de-a Krog, fara indoiala ca am muri, fie noi, fie tu. Intamplarile toate, stiute sau nestiute, incheiate sau neincepute, alcatuiesc o singura panza de paianjen si, daca ar aparea doi Krog deodata, panza s-ar rupe in dreptul tau, caci Krog ar fi prea greu.
- Ce vrei sa spui cu asta?
- Ca ai voie sa faci si ce n-ai vazut in joc. Jocul, de-aia e doar joc, pentru ca lasa o gramada de patanii pe afara. Altfel, cel ce te juca pe tine atat de iute, traindu-ti toata calatoria intr-un rastimp atat de scurt, ar fi trebuit sa cada lat de oboseala la sfarsitul jocului, nu?
Netrebnicul! Ii cam placea sa vorbeasca in doi peri, asa ca i-am retezat-o:
- Stii multe, N'jamo. Ia spune, pe unde au ajuns urmaritorii mei?
- Sunt departe. Nici nu stii cat de departe: abia daca au iesit de pe apa Dogonilor la tarmul Marii celei mari. Desertul i-a injumatatit, dar de ramas, n-au ramas decat cei mai tari. O sa treaca inca vreo vara din aia, de-a voastra, de la Miazanoapte, inainte sa ajunga aici.
- Ei, N'jamo, hai ca nu-s chiar asa de departe. Noi am facut doar de patru ori cate cinci zile pana aici.
- Tot atat vor face si ei, imi zise el, fara sa clipeasca. Nu ti-a spus nimeni pana acum ca esti un om norocos?... Hei... Dar nu mi-ai spus cum ramane cu mine. Eu ce sa fac cand o sa-i vad ca imi intra in sat?
- Vorbesti in dodii, N'jamo.
- Spune-mi ce sa fac si o sa-ti vorbesc pe inteles.
Ne mai daduram cu praf din groapa aceea, caci tantarii erau din ce in ce mai obraznici. Ne intrau pana si in gura si in ochi.
- Macar asa, nu vine nimeni sa traga cu urechea, rase N'jamo.
- Da' ce, nu mai are nimeni praf din asta?
N'jamo rase si mai si, iar eu m-am prefacut ca ma molipsesc de la el. Dupa ce ne-am potolit, i-am zis:
- Mai bine m-ai ajuta pe mine, mai, N'jamo.
- Si sa ne spulbere, ca pe Dogoni?! - se holba el. Ce folos ar avea Tatal ca eu sa fac ce a spus el, iar vrajmasii tai sa ne faca apoi una cu pamantul?
- Vrajmasii mei sunt si vrajmasii tai.
- Deocamdata sunt doar vrajmasii tai si daca pun mana pe tine, o sa te ucida doar pe tine. Dar, daca vor fi si vrajmasii mei, o sa-mi stinga tot neamul.
- Fugi din calea lor.
- Unde? S-au intins precum norul, peste toate pamanturile pe care le-ai lasat in urma. Daca fug din calea lor, o sa dau peste cei ce le tin partea.
- Si daca o sa dai peste cei ce-mi tin mie partea? N-ai auzit ca oameni credinciosi Tatalui au luat si ei urma vrajmasilor mei? si ei sunt multi, asa ca, de ce esti atat de sigur ca o sa fiu infrant?
- Eu nu vorbesc de tine, Krog. Eu vorbesc de neamul meu, care e mic. Suntem viteji dar, iata, decat sa dam piept cu altii, mai bine am fugit incoace, in padurile astea unde nu calca nimeni. Nu e vorba de frica. Dar altminteri, ne stingem.
- Moru zicea ca cine spune vorba, nu se stinge. Ca isi sadeste neamul de-aci inainte pentru totdeauna.
- Pot sa-mi sadesc neamul, oricare ar fi vorbele pe care le rostim.
- Atunci, ce sa-ti mai spun eu? Ca daca nu vorbesti aceeasi limba cu ceilalti, o sa ramaneti aici, mereu? Singuri, in padurea asta, in care nici foc nu faceti, in care mancati doar ce va da pamantul, traind pe sub frunze pe care le ia orice vant mai puternic...
- Vorbele sunt doar vorbe, Krog. N-o sa faca nimic altceva decat c-o sa ne incurce si mai rau, fir-ar sa fie.
- Mai, N'jamo. Macar, da-mi niste oameni de-ai tai sa vina cu mine, ca nu ma mai descurc de unul singur. Calatoria asta e din ce in ce mai grea.
- Mai ales cand unul te da la troc, surase N'jamo, facandu-ma sa-mi dreg glasul. Cati oameni vrei?
- Cat toate degetele unui om.
- Adica cinci de patru ori, ha, ha, ha, hohoti el.
- Cinci de patru ori, l-am inganat.
Statu un pic pe ganduri. Daca vrajmasii lui Krog o sa invinga, imi ramane tot neamul aici, sa se inmulteasca. Iar daca o sa invinga tovarasii lui Krog, o sa se inmulteasca mai departe cei ce-l vor insoti in calatorie pe insusi Krog. E bine si-asa.
- Nu pot sa-ti dau cinci de patru ori. Dar cinci de trei ori, pot! Oamenii vor fi cinci de doua ori, iar femeile, cinci! promise el.
I-am intins palma deschisa, cu degetele raschirate. A facut si el la fel. Apoi, am luat-o inapoi spre sat. Cand sa trecem peste un firicel de apa, am zarit pe un mal lespedea de pamant a lui Enkim. Avea cele patru pietre infipte in ea, iar cea pe care avea s-o puna deasupra, astepta alaturi, pe jumatate ingropata in nisip.
- Stii incotro e Marea cea mare? l-am intrebat pe N'jamo. Facu semn ca nu. Dar stii unde apune soarele?
Ridica o mana si facu un gest larg, care parcurgea cerul, afundandu-se apoi intre copaci, catre Apus.
- Acolo, spuse.
- Atunci, uita-te bine la asta, i-am aratat eu acel lucru facut de Enkim. Cand vom pleca, unul dintre oamenii mei va pune piatra de jos, deasupra celorlalte, atintind-o de-a lungul drumului nostru. Asa ca, te mai rog ceva, N'jamo. Dupa ce ne indepartam, atinteste tu piatra aia catre Apus! Si vezi, cauta toate facaturile astea, ca trebuie sa fie mai multe. Sunt doar pe firele de apa. Atinteste catre Apus toate pietrele puse deasupra.
- Ah, chiar ma intrebam de ce nu-l ucizi pe omul asta cu doua fete... Hmm... Poate ca, totusi, ai sa castigi infruntarea, mai Krog.
- Ia zi, l-am incercat atunci, cum de jucati jocul ala despre mine inca din pruncia ta?
Iar N'jamo:
- Mai Krog, mai, las' ca am eu grija sa atintesc pietrele astea spre Apus.
In clipa aceea incepu ploaia, ca din senin. Cadeau picaturi de apa grele care, curand, se preschimbara in grindina, strapungand frunzele cele mari, dand la pamant casele marunteilor si asternand un covor gros de gheata in padurea lui N'jamo.
Fragment din volumul in curs de aparitie la Editura Cartea Romaneasca

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels