Director editorial al Grupului ALL, Viorel Zaicu a tradus sau îngrijit mai bine de 1.000 de cărţi. Este fondatorul şi coordonatorul colecţiilor „Strada Ficţiunii”, „Iubiri de altădată” (literatură), „In nuce” (cultură generală), „Linia bleu” (psihologie populară) etc. A făcut studii de filosofie, încheiate cu un doctorat obţinut la Universitatea din Bucureşti. A publicat un volum de nuvele şi articole de filosofie sau din aria ştiinţelor sociale în mai multe reviste din ţară şi din străinătate.
- Sunteţi unul dintre puţinii editori aflaţi în poziţii cheie care şi scrie. E un ajutor în meserie sau un impediment? Din câte ştiu, vă implicaţi direct în selectarea manuscriselor. Cum separaţi părerile de creator de cele de editor, care trebuie să fie obiectiv şi să accepte orice gen sau formă literar/ă?
- Nu ştiu dacă abilitatea de a scrie mă ajută cu ceva. Oricum, m-aş lăuda mai degrabă că sunt un cititor. Mă mai mândresc şi cu faptul că citesc mult mai mult decât scriu. Şi sper că raportul ăsta n-o să se inverseze niciodată. Iar despre citit pot să spun că m-a ajutat foarte mult, personal şi profesional. Poate de asta mi-e destul de uşor să evaluez manuscrise şi cărţi. În ceea ce priveşte obiectivitatea… cu toţii avem posibilitatea de a fi subiectivi. Sau pe aceea de a ne înşela. Însă la evaluare creatorul nu are ce căuta. Nu poţi să respingi o carte pentru că tu ai fi scris-o altfel. Acolo nu au ce căuta judecăţile tale de gust. O carte nu poate fi respinsă decât din două motive: din raţiuni editoriale (nu e momentul, presupune costuri greu sau imposibil de recuperat, nu se adresează publicului tău etc.) sau pentru că e proastă. Cazul celor din urmă e fericit, pentru că e cel mai simplu verdict.
- Aţi constatat şi insistat în mai multe luări de poziţie asupra situaţiei catastrofale a educaţiei la noi. Ce credeţi că trebuie făcut şi nu se face?
- Habar n-am ce trebuie făcut. Să nu râdeţi, dar chiar nu am habar. Sunt disperat însă, pentru că ceea ce se întâmplă ne va afecta pe toţi, şi pare că puţini îşi dau seama de asta. Nu poţi să stai deoparte şi să te uiţi cum se prăbuşeşte totul în jur, iar tu să te bucuri că ai apucat să ieşi, eventual cu diploma în geantă. Iar ce se petrece în educaţie de nişte ani buni miroase a atentat la fiinţarea noastră culturală.
Pentru cei care au tendinţa să mă trimită la plimbare pentru că nu „vin cu o soluţie” am un mesaj: ăsta este un model de argumentaţie nătâng. Nu ştiu de unde a fost preluat, deşi pot să bănuiesc că la origine e o metodă a codoşilor perfizi din politică. Dacă vedeţi că arde o clădire, sunaţi la 112. Ia imaginaţi-vă cum ar fi să vă răspundă operatorul aşa: „Şi ce-mi spui mie, domnule? Ai soluţii să stingi focul? Dacă nu, lasă-mă-n pace!” În cazul ăsta, 112 e societatea civilă. Iar eu sun ca prostul, ori de câte ori simt că nu mai am aer. Mă aştept să iau şi vreo amendă…
- Cum pot fi apropiaţi oamenii de carte, cum pot fi determinaţi să citească?
- Cu cărţi bune, cu cărţi frumoase, cu cărţi pe gustul lor, cu cărţi multe, din care să poată alege, cu cărţi bine îngrijite… Dar în România avem probleme mari la mai toate capitolele. Puţine edituri îşi respectă cititorii, iar când vine vorba de autorităţi, problema lecturii e tratată ca un moft. Toate mecanismele de subvenţionare a cărţii sunt de fapt fonduri pentru împăcarea cumetriilor. Am fost doi ani evaluator la AFCN. A treia oară nu m-au mai chemat, pentru că i-am supărat rău pe cumetrii abonaţi la fonduri publice. Dacă mă apuc să povestesc ce-am văzut acolo facem un serial de comedie. Şi nici măcar nu era vorba de sume importante… Intelectualii din cultura „de stat” sunt nişte găinari. Iar funcţionarii plătiţi din taxele noastre se comportă în faţa lor ca nişte slugi. În condiţiile astea, atunci când ăştia sunt „intelectualii scriitori”, astea sunt acţiunile de sprijin şi ăştia sunt oamenii care coordonează sprijinul… ar trebui să vorbim mai degrabă despre o redistribuire a banilor, nu despre sprijinirea culturii scrise.
- De ce nu citesc românii? Doar pentru că „se educă” în faţa televizorului? Sunt şi alte motive, mai grave sau mai profunde?
- Cred că sunt foarte multe motive. Presupun că nu citesc pentru că au alte priorităţi: vor să trăiască mai puţin, mai prost, mai trist, mai repede…Groucho Marx spunea că televizorul i se pare cel mai educativ aparat, fiindcă de câte ori îl porneşte cineva, el se duce în camera cealaltă şi citeşte. Dincolo de glumă, cu cât vor face mai mulţi asta, cu atât vom fi mai senini, mai sănătoşi, mai bogaţi şi mai respectaţi de ceilalţi conaţionali şi de străini. Cred că e important să vedem de ce citesc cei care citesc, cum îi putem „molipsi” şi pe alţii, să-i întrebăm pe oameni ce le-ar plăcea să citească. Naţiunile în care se citeşte mult sunt mai senine, mai sănătoase. Cred că se poate demonstra ştiinţific că au o speranţă de viaţă mai mare.
- Ce credeţi că se întâmplă pe piaţa de carte românească? Puteţi încerca o privire din interiorul sistemului?
- Cred că am avea nevoie de vreo două numere de ziar să vă spun toate problemele. Şi de încă unul ca să vă spun cum funcţionează lucrurile în Rusia, Germania, Franţa sau America. (E drept, când vine vorba de piaţa americană nu pot spune „am văzut cu ochii mei”, pentru că nu am fost acolo; citesc însă foarte multe articole de specialitate şi chiar cărţi.) Stăm prost la toate capitolele. În Oslo sunt de patru ori mai multe librării decât în toată România. Nu există până astăzi niciun studiu profesionist care să aibă ca obiect piaţa de carte. Aud că s-a făcut o încercare acum vreo doi ani, dar n-am văzut materialul… La un moment dat piaţa a fost inundată cu subproducţii (aşa-numitele „ediţii-chioşc”), care au produs mult rău, atât economic, cât şi cultural. Pe de altă parte, când un distribuitor se supără, trage oblonul şi deschide altă firmă, fără să-şi mai plătească datoriile. Şi tot aşa. Sunt multe probleme, iar la capăt ne aşteaptă cititorul, care vrea cărţi cu bani puţini, pentru că are un buget foarte mic. Are şi el dreptate, dar asta nu înseamnă că se poate produce o carte cu 10 lei. Cine crede că o carte – un roman, de pildă – costă 10 sau 15 lei se înşală amarnic. Este vorba fie de o carte cu vânzări slabe, de care editorul vrea să scape, ca să-şi mai reducă din pierderi, fie de o carte produsă în condiţii dubioase, fără plata unor drepturi sau servicii şi fără costuri de îngrijire.
- Se apropie un nou Târg de carte la care Editura ALL va avea, sunt sigur, ca de obicei, un stand consistent. Cât de mult ajută târgurile de carte în promovarea şi vânzarea cărţilor?
- Târgurile reprezintă întotdeauna o bună ocazie de prezentare a titlurilor. Sunt sărbătorile cărţii, până la urmă. Din păcate, publicul de carte este sărac, ceea face ca editorul să aibă cel mai mare succes atunci când îşi transformă standul într-un talcioc. În rest, la târg se întâmplă numai lucruri bune.
- Ce înseamnă, pe scurt, Editura ALL?
- Cărţi pentru toţi oamenii buni şi frumoşi, de la 3 la 99 de ani.
- Dar colecţia admirabilă „Strada Ficţiunii”? E un pariu câştigat?
- Da. Nu a atins încă vârsta maturităţii, dar a început deja să se bucure de un public fidel şi e populată de tot mai mulţi autori care vor face istorie. Sper că în curând Strada Ficţiunii o să urce pe podiumul preferinţelor cititorului român de literatură. Nu e departe…
- Ce calităţi trebuie să aibă un autor ca să ajungă pe Strada Ficţiunii? Cum selectaţi autorii români, mai ales că, mai nou, a apărut o subdiviziune, să zicem, numită „Lista lui Alex.” cu autori, înţeleg, în totalitate români?
- Trebuie să fie clasic sau contemporan care scrie bine. În genul lui şi pentru publicul lui. Autorii români au fost prezenţi pe Strada Ficţiunii de la început. Nu am făcut nicio diferenţiere între autorii români şi cei străini, pentru că mi se pare un criteriu de clasificare lipsit de relevanţă şi chiar de validitate. Asta e o modă a naţionalismului cocoşesc promovat de comunişti, care ne-a lăsat tare destul de multe. „Lista lui Alex. Ştefănescu” este o experienţă fascinantă, şi mă bucur că am putut să o invităm la „plimbare” pe Strada Ficţiunii. Cine scrie bine e publicat – ăsta e unicul criteriu de selecţie. Dat fiind că avem referenţi de nădejde şi experimentaţi, nu greşim atunci când respingem un manuscris. Asta nu înseamnă însă că nu ne putem înşela. Au curs mulţi kilobiţi pe tema numelor celebre respinse la început de către editori. Dar îmi place să cred că în cazul Străzii Ficţiunii nu s-a comis o astfel de gafă.
- De ce credeţi că dispar librăriile?
- Pentru că au dispărut mulţi librari şi vin din urmă mai puţini cititori. Pentru că oamenii obişnuiţi sunt săraci. Sper că e un fenomen trecător. Cei care vin să se bată cu tableta în piept şi cu avantajele ei sunt rugaţi să stea liniştiţi. Cartea tipărită nu dispare, iar faptul că X şi prietenii lui citesc pe tabletă nu înseamnă că în curând toată lumea va citi pe tabletă. Întâmplarea face ca în ultima vreme să citesc şi eu mai mult pe tabletă, dar asta se întâmplă doar pentru că primesc majoritatea „exemplarelor de lectură” în formă electronică. Dar îmi place mai mult să citesc cărţi tipărite, şi mi-e greu să cred că voi trece vreodată cu toate bagajele într-o tabără. Cred că mai degrabă ar trebui să vedem cum putem face ca ambele tabere să aibă mai mulţi membri!
Pe lângă asta, în Occident conceptul librăriei s-a schimbat. S-a adaptat noilor cerinţe. La noi n-a avut nimeni curajul să facă asta până la capăt, dar am văzut câteva librării care fac paşi înainte. Şi cred că o să mai facă, fiindcă un librar harnic şi inventiv poate avea succes.
- Se traduce enorm, şi pentru că se scrie enorm în toată lumea, dar nu e principalul motiv. Importul cultural masiv dăunează cumva, fie şi indirect, impunerii unor autori români?
- Nu importul dăunează. Cred că putem da vina pe multe, dar e o greşeală să arătăm cu degetul importurile. Piaţa se reglează singură. Editorii aduc autori sperând că cititorii vor deveni fani. De cele mai multe ori nu se întâmplă aşa, chiar dacă e vorba de autori mari, din clasa înaltă a literaturii. Sunt câteva cazuri de astfel de eşecuri la toate editurile mari din România, pe care eu nu pot să le explic decât printr-un… moment nepotrivit. Dacă am impune o limită pentru importuri, ca să ne „protejăm” cultura, rezultatul ar fi catastrofal, pentru că nu am mai avea ce citi. Autorii români abia s-au apucat să scrie, iar mulţi o fac în păcătoasa noastră tradiţie, a stilului încremenit şi a încrâncenării, de care cititorii s-au cam săturat. Sunt foarte puţini cei dispuşi să fie prieteni cu cititorii. Uită vorba unui mare scriitor german, mai puţin cunoscut azi, dar foarte apreciat în epoca lui: „Cărţile sunt nişte scrisori mai lungi (groase) către un prieten.”
- Credeţi că într-un viitor nu prea îndepărtat un scriitor va putea trăi din ce scrie el?
- Altă poveste complicată, despre care sunt foarte multe de spus. Cred că important este să fim conştienţi de un lucru: ca să fii recompensat trebuie să munceşti; cu cât munceşti mai mult, cu atât va fi mai mare răsplata. Şi cred că se poate trăi din scris, chiar şi la noi. De exemplu, dacă un medic, un psiholog sau un biolog ar onora comenzile unui editor, producând variante româneşti ale unor cărţi de popularizare şi educare sau cărţi originale, ar putea trăi foarte bine din asta. Dar nu peste o lună, cum ar vrea el, ci peste doi sau trei ani. Din păcate, nimeni nu e dispus să aştepte atât. E de înţeles, oarecum…
Dacă ne uităm spre literatură, cred că sunt genuri de exploatat. De exemplu, o autoare de romane de dragoste sau poliţiste poate produce în câţiva ani un portofoliu impresionant, de pe urma căruia se trăieşte bine. Condiţia este să şi scrii bine, să te împrieteneşti cu cititorul foarte repede. Se întâmplă asta în toate ţările de tradiţie, dar şi în ţări ca Cehia sau Polonia. În Rusia, primele trei locuri la capitolul „beletristică” sunt ocupate de rusoaice. Prima este Daria Donţova, care vinde, atenţie… în jur 2.500.000 (două milioane!) de cărţi din titlurile pe care le are în piaţă. În fiecare an!! Dacă citiţi un roman poliţist marca Daria Donţova o să vă daţi seama de ce! Nu văd de ce n-am avea şi noi (schimbând proporţiile pentru piaţa noastră) o autoare cu un asemenea succes. Caut de multă vreme o persoană care să priceapă asta şi să se apuce de muncă.
- Cât de mult vă puteţi continua activitatea în mediul virtual – înţeleg că îngrijiţi un blog, între altele.
- E un fel de blog, cred, în care adun (mai precis, Martin Zick adună, pentru că ăsta e numele cu care semnez postările), de vreo şapte ani, lucruri frumoase: idei, pasaje literare, referinţe ale unor opere de artă, uneori şi câteva înţepături pentru minţile goale sau strâmbe. (De la astea din urmă încerc de obicei să mă abţin, dar peisajul e prea bogat ca să rezist!) Oarecum paradoxal, cel mai mare succes îl are o secţiune minoră: lecţiile de logică pe înţelesul tuturor (mă rog, al tuturor celor interesaţi). Nu puţini mi-au mulţumit pentru ele, iar dintre cei care intră acolo peste jumătate sunt interesaţi de asta. Persoanele care intră acolo să-şi bucure sufletul sau să-şi pună mintea la încercare sunt mai rare.
- Vă mai ocupaţi cu traduceri?
- Da. Traducerea este unul dintre exerciţiile intelectuale supreme. Un om care este în stare să facă o traducere foarte bună s-ar putea să fie mai bogat spiritual decât unul care a obţinut – fie şi pe merit – diplome şcolare cu care poate acoperi un perete întreg. Din păcate, e un exerciţiu căruia foarte puţini „practicanţi” îi acordă atenţia cuvenită. Dar e o activitate pe care o recomand oricui vrea să-şi desăvârşească formarea intelectuală.
- Studiile de filosofie urmate vă ajută în meseria dvs. de editor?
- Nu ştiu. M-au ajutat în primul rând ca om. Sunt singurele studii pe care am „reuşit” să le fac, pentru că nimic altceva nu mi-a picat cu tronc. Şi mă bucur foarte mult că s-a întâmplat aşa, pentru că am întâlnit oameni pe care puţini au şansa să-i întâlnească. Şi de la ei am învăţat lucruri simple, dar esenţiale pentru formarea unei gândiri pătrunzătoare şi sănătoase. Sunt mai mulţi, dar ţin să-l menţionez aici pe Sorin Vieru, de care mă leagă o prietenie deja veche şi care e o persoană… nu ştiu să spun cum. Cred că Sorel şi atât. Ca să-i surprinzi ce-ul definitoriul ai nevoie fie de foarte multe cuvinte, fie de unul nou. Şi încă nu l-am născocit.
În ceea ce priveşte „meseria” de editor, n-aş putea să spun exact ce studii e mai bine să faci. Cred că nici n-au foarte multă importanţă studiile. Contează doar două lucruri: să iubeşti cărţile şi să ai un bagaj consistent de lectură.
- Ce este „Pisica stacojie”? De ce „stacojie”? Mai scrieţi pe acest blog?
- Ha-ha. Este un vis frumos, din care până la urmă ne-am trezit. E o congregaţie filosofică pe care am reuşit s-o pun la cale împreună cu prietenii şi colegii din vremea doctoratului. Ne strângeam periodic şi „făceam filosofie”. A fost foarte frumos.
„Stacojie” vine de la… Sorel, normal. E marca lui. Aici e şi (auto)ironie muşcătoare, şi miez, şi spirit ludic. Ca să înţelegeţi, trebuie să ştiţi că interesul nostru principal era gândirea politică. Mai departe speculează fiecare cum poate.
Am abandonat pagina, dar m-aş bucura oricând să repun pe picioare şedinţele, dacă ar exista „pacienţi”. Visez la o interacţiune stabilă de acest tip cu minţi luminate, tinere, mai puţin tinere, coapte, mai puţin coapte… dar cărora să le fie drag de fiinţă şi de casa ei. Dar n-aş putea să fac niciodată asta într-un cadru instituţionalizat, academic. M-ar strânge.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
