Ziarul de Duminică

Virgil Tănase (II): „Teatrul îmi zdruncină mai tare inima şi nervii, dar plăteşte mai bine”. GALERIE FOTO

Virgil Tănase (II): „Teatrul îmi zdruncină mai tare inima şi nervii, dar plăteşte mai bine”/ de Stelian Ţurlea

Virgil Tănase (II): „Teatrul îmi zdruncină mai tare inima şi nervii, dar plăteşte mai bine”/ de Stelian Ţurlea

Autor: Stelian Turlea

04.11.2011, 00:06 190

-Câte piese ai regizat şi unde? Care ţi-a fost reuşita cea mai dragă?

- Multe şi mărunte. Trebuie să mărturisesc că, ajuns la Paris, am intuit foarte repede că teatrul aluneca încă de pe atunci pe o pantă care l-a adus azi, în clipa în care vă vorbesc, la o situaţie în care, pe scenele franceze, un campion de footbal, Eric Cantona, joacă în piesa lui Jarry Ubu Roi, după cincizeci de ani de rock, Johnny Hollyday are rolul principal într-o piesă de Tennessee Williams, iar fostul om de afaceri, fostul ministru, fostul director de club de footbal şi, ca încununare a carierei sale, fostul puşcăriaş condamnat pentru corupţie şi excrocherie, Bernard Tapie, după ce a făcut-o pe Louis de Funès în Oscar, va juca într-o nouă piesă... Sigur, veţi spune, sunt atâtea alte spectacole la Paris, numai că acesta e vârful, orizontul, tendinţa, şi cine nu vrea să moară în această competiţie (financiară, fireşte) trebuie să pută după pilda capului de peşte. Asta ca să-ţi spun că, neputând accepta la Paris impostura pe care n-o îngăduiam în România, şi refuzând să caut un loc într-o mişcare teatrală care cerea compromisuri pe măsura celor pe care n-am vrut să le fac acasă, m-am refugiat într-un teatru marginal de la Montparnasse (Centru dramatic naţional de artă şi experiment, totuşi), cu mijloace restrânse, dar unde ani de zile, până când s-a vândut, prin oblăduirea directorului-proprietar, am făcut ce-am vrut în măsura în care reţeta putea acoperi salariile (adaug totuşi că mai toate spectacolele pe care le-am făcut acolo au avut cel puţin 150-200 de reprezentaţii). Mi-ar fi greu să aleg între Pescăruşul lui Cehov în care am reuşit, cred, să fac ceea ce Cehov voia, o comedie unde râsul îţi cam stă-n gât şi se preschimbă-n plâns; şi În căutarea timpului pierdut, după Marcel Proust, care s-a jucat la Paris seară de seară timp de optsprecece luni; între Scrisoarea pierdută pe care am făcut-o la Teatrul Naţional de la Iaşi - şi care n-a ieşit suficient la suprafaţă pentru că era un timp, prea curând după "eliberare", când, ca să fii luat în seamă, trebuia să dai cu barda-n autor (atitudine "puţoistică" de elev care scoate limba - discuţia e lungă); sau spectacolul după Povestirile deşuchiate ale lui Balzac, în care s-au aflat câteva din cele mai reuşite, pentru că evidente, metafore teatrale pe care le-am imaginat; sau Regula jocului, după filmul lui Jean Renoir, în care am construit pe scenă o adevărată pădure de mesteceni care-şi răsfrângea somptuozitatea şi frumuseţea asupra personajelor. Aş adăuga un spectacol care, interzis, n-a ieşit niciodată la public, Căsătoria de Gogol la Teatrul de la Reşiţa, şi tot acolo Steaua fără nume, spectacol în care am reuşit, cred, să fac din Ion Anestin un Miroiu nu numai emoţionant şi tandru, dar şi speriat de viaţă, un fel de câine de maidan care nu se apropie de mâna care-l hrăneşte decât încovoiat şi aşteptându-se să i se dea în cap.

-Colaborezi de multă vreme cu scenograful Doina Levintza. Cum vă înţelegeţi?

- Nu exact cu scenograful - pentru că, în spectacolele mele, decorul fiind "un personaj", cum s-a spus despre cel al spectacolului meu după Gemenii veneţieni de Goldoni, îl concep şi-l modific pe măsură ce clădesc spectacolul. Doina Levintza, cu care mă sfătuiesc, e drept, uneori şi-n ceea ce priveşte decorul, îmi face costumele, foarte importante într-un teatru unde scena, epurată, lasă să se vadă personajul şi costumul. Am făcut împreună o duzină de spectacole, cel puţin. Cum ne-nţelegem? De la sine. Gândim teatrul atât de aidoma, încât abia dacă vorbim despre spectacolul pe care-l vom face împreună. Mai ales că şi Doina Levintza, cel puţin cu mine, îşi concepe costumele aşa cum îmi fac decorul, pe actor, în joc, improvizând până-l găseşte pe cel potrivit. Dintr-una într-alta, fără să ne fi "înţeles", costumele-s acolo, de parcă le-aşi fi gândit eu, ceea ce, fireşte, n-aş putea să fac.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO