Ziarul de Duminică

Vladimir Zamfirescu (II): Lumina din lumina lui La Tour

Vladimir Zamfirescu (II): Lumina din lumina lui La Tour

Lucrand la "Sfantul Sebastian" (2002)

06.10.2006, 20:27 177

Inceputurile activitatii artistice a maestrului Vladimir Zamfirescu nu difera mult de cele ale altor artisti. Dovada ca, de obicei, talentul sau, daca vreti, harul - in cazul lui e mai potrivit acest termen - nu se lasa mai niciodata usor descoperit, fara ajutoare pe care le interpretam abia tarziu ca pronii ceresti. Pentru maestrul Zamfirescu acestea au fost biserica si... Corneliu Baba, un sir de intamplari care pregateau aparitia unui mare artist roman. (Marcela Gheorghiu)

Un hobby din care a trait o familie
Desi nu am fost un copil precoce, inca de la o varsta frageda am fost atras de desen si pictura, initial, printr-o imprejurare care, la prima vedere, ar putea parea stranie. Primele mele contacte cu arta picturii au avut loc prin intermediul tatalui meu. Din nenorocire pentru dezvoltarea mea ulterioara, cele petrecute in acei ani cu parintele meu aveau sa se rasfranga si asupra mea, tata avand un dosar politic destul de prost, in ciuda faptului ca nu facuse niciodata politica. Fusese directorul unei mari rafinarii la Ploiesti, functie pe care, imediat dupa razboi, a trebuit s-o paraseasca, vazandu-se obligat sa renunte si la profesia de inginer chimist petrolist. In consecinta parintele meu nu putea face parte din categoria celor agreati de putere pe vremea aceea. A fost amenintat, urmarit, chiar cu riscul vietii, si vreme de sapte ani nu a avut serviciu. Eu si fratele meu, mai mare cu doi ani decat mine, eram in liceu. Pentru mine a fost foarte greu. Am terminat liceul in 1954, asa ca oricine isi poate da seama ce vremuri grele am prins. Ca sa-si poata intretine familia, tata picta. Facea pictura mica, de sevalet - portrete, naturi statice, peisaje -, lucrari fara mari pretentii, pe care insa le vindea prin oras, pe la prieteni si cunoscuti. Am reusit in felul acesta sa supravietuim o buna perioada de timp, de pe urma tablourilor tatei. Copil fiind si stand mereu pe langa tata, trageam cu ochiul la ceea ce facea. Am inceput sa mazgalesc si eu, ba chiar il ajutam la cate o lucrare. Si astazi imi aduc aminte parfumul pe care il degajau tuburile de culoare in toata incaperea.

Respins de sase ori
In paralel cu Scoala Politehnica de Inginerie din Bucuresti, tata urmase cativa ani de Belle Arte, avandu-l profesor pe pictorul Dimitrie Mirea. De el avea sa-l lege o frumoasa prietenie. Cu toate acestea, talentul tatei pentru pictura nu a depasit stadiul unui hobby, cum obisnuim sa numim astazi asemenea preocupari. Sunt multi cei care picteaza din hobby, pictorii de duminica, cum imi place sa-i numesc. Pentru tata a venit insa o vreme cand a fost nevoit sa traiasca in acest fel.
De curand, am descoperit intr-o colectie Illustration un portret semnat M. - Q. de la Tour. Am incremenit la vederea acestei lucrari! Tabloul acela imi marcase toata tineretea, imi placuse enorm acest portret si nu vreau sa ascund faptul ca l-am si copiat! Imi dorisem mult sa pictez si eu la fel.
Asadar, nu am avut un talent originar, am inceput prin a ma lua dupa tata, si incet, incet, mi-am descoperit resursele artistice proprii. De desenat, desenam foarte mult, aproape tot timpul in anii de scoala si de liceu mai ales. Apoi, am inceput sa ma indepartez din ce in ce mai mult de materiile teoretice, matematica, fizica, s.a.m.d, pentru a ma indrepta cu hotarare crescanda spre pictura. In felul acesta, se pare, am devenit pictor.
Apoi am dat examen la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti, am cazut de vreo sase ori, dar nu m-am descurajat. Ma stiau ca pe un cal breaz. Intre timp, ca sa nu pierd vremea, m-am inscris la o scoala de arhitectura tehnica, pe care am absolvit-o cu o nota mare, mi-am luat diploma, dar nu am practicat-o decat un an la uzinele 1 Mai din Ploiesti. Nu asta ma interesa. Eu tot incercam la Arte plastice. In 1960 insa, aveam sa intru. Am avut colegi de-a lungul examenelor de admitere, care, intrand mai devreme decat mine, ulterior aveau sa-mi fie asistenti; este cazul lui Paul Vasilescu sau Liviu Lazarescu, acesta din urma fiind asistentul meu personal la Corneliu Baba. Dar despre asta voi vorbi ceva mai tarziu.

"Daca nu intra, imi dau demisia!"
Intotdeauna, tema unui tablou, cel putin in arta figurativa - ba chiar si in cea abstracta, pana la urma - este foarte legata de limbaj; cu alte cuvinte, limbajul trebuie sa se acorde cu tema pe care o alegi...
Dupa ce am absolvit Institutul, am urmat Scoala de pictura bisericeasca. Am si pictat in cateva biserici, eu avand cumva o traditie in aceasta directie, pentru ca bunicii si strabunicii mei au fost preoti. Ultimul dintre ei, tatal mamei mele, preot fiind, si-a parasit Ardealul natal, pe vremea cand romanii ardeleni se refugiau din calea taifunului maghiar, luand calea bejeniei. Bunicul meu si-a luat copiii, cele doua fete dintre care una era mama, si-a luat sotia si a fugit in Regat, unde s-a asezat cu toata familia intr-un sat, in apropiere de Ploiesti. Destinul unui preot nu se poate implini in absenta altarului. Acolo, in satul din vecinatatea Ploiestiului, bunicul a ridicat o biserica. Intamplarea a facut ca exact atunci numele lui Baba sa intre in istoria vietii mele marcandu-mi profund existenta ulterioara, de pictor, pentru ca aveam sa devin studentul lui, iar el sa ma onoreze cu o puternica prietenie. Datorita maestrului Baba am reusit, de fapt, sa intru in Institutul de Arte Plastice. Pur si simplu s-a dus in comisie si a spus: "Daca baiatul asta nu intra, eu imi dau demisia". Va spun cuvant cu cuvant, pentru ca este absolut autentic. Sigur ca marele Baba, pe vremea aceea, era sef de catedra si cuvintele lui aveau intotdeauna o mare greutate. Comisia m-a primit si in 1967 intram in facultate... Ma intorc insa la vremea la care familia mamei mele a ajuns in Regat.
Dupa ce a inaltat biserica din sat, bunicul meu l-a adus chiar pe tatal lui Corneliu Baba, care era pictor de biserici, Gheorghe Baba. Acesta a venit cu intreaga lui familie, compusa din sotia si fiul sau, Corneliu Baba. Pe vremea aceea, tanarul Baba era student la Facultatea de Litere si Filosofie de la Iasi si picta avandu-l profesor pe Tonitza. Venea deseori in casa bunicului meu ca sa-si viziteze parintele, si ramanea de obicei cateva zile. Gheorghe Baba s-a atasat de mama, care pe vremea aceea era o copilita de vreo 16 ani. Ii facea serenade - trebuie spus ca stia sa cante foarte bine la vioara -, in fine, un sentiment de primavara, persistent cat o adiere de vant. Sigur ca Gheorghe Baba a terminat pictarea bisericii, a plecat si nu s-a mai intors niciodata. Prin anii '60, cand, asa cum spuneam mai devreme, tot incercam sa intru la Institut, fara sansa insa, dand examene dupa examene, parintii mei exasperati de acest lung sir de insuccese care li se parea a nu mai lua sfarsit, au inceput sa se indoiasca daca baiatul lor are talent sau nu, daca nu cumva este o toana inconstienta a lui. Intr-o buna zi, pe de o parte, fire hotarata si iubindu-si enorm baiatul, pe de alta parte vrand sa afle adevarul despre capacitatile mele artistice, mama i-a dat telefon lui Corneliu Baba la Bucuresti. Pe vremea aceea era deja marele Baba, recunoscut si apreciat. "Eu sunt Mioara, fata parintelui Vincentiu. Iti mai aduci aminte de mine?" Mamei i se spunea Oara. "Ce faci, Oara? Cum sa nu-mi aduc aminte de tine!" "Uite - zice mama -, pot sa vin la tine la atelier cu baiatul meu?" Ii vorbea la per tu, nu avea cum sa i se adreseze altfel; "maestru" ar fi fost prea fortat." "Sigur, vino." Mama n-a pierdut vremea, m-a luat de mana si impreuna ne-am dus la Baba la atelier; eu - cu mapa cu lucrari, sub brat... A fost formidabila prima mea intalnire cu Corneliu Baba! Eram ingrozitor, cumplit de emotionat! Va dati seama, sa intri pentru prima data la un mare maestru in atelier... In ce o priveste pe mama, gestul ei a fost extraordinar! Stau si ma gandesc astazi: de ce gesturi sunt in stare mamele in momentele cheie din viata! Baba s-a uitat prin lucrarile mele. Nu erau niste capodopere, dar lui i-au placut. Imi simtise talentul.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO