In ultima parte a confesiunilor sale, din nevoia de a se descoperi mintii noastre, maestrul Vladimir Zamfirescu se intoarce la teorie, incercand in cuvinte, din pacate prea putine - nu este vina sa, spatiul editorial limitat e vinovat -, sa ne explice o conceptie artistica si un crez de la care nu va abdica niciodata: in cele din urma, a fi babist inseamna a iubi umanitatea din om, iar Vladimir Zamfirescu si-a asumat, neconditionat, acest statut.
Daca il accepti pe Dumnezeu, accepti si chipul omului
Pe Corneliu Baba l-am avut profesor in anii III, IV si V de Institut. Il divinizam. De fapt, toti colegii mei de generatie ii purtau un respect care nu stiu daca mai functioneaza in zilele noastre. Maestrul se bucura deja de un prestigiu urias, iar pentru noi era un dumnezeu atunci cand aparea in clasa. O personalitate teribila, care stia sa ne invete fara sa para ca o face, fara sa ne serveasca formule de-a gata. Alti profesori isi terorizau studentii din dorinta de a le impune propriul lor stil, pretentie pe care maestrul Baba nu a avut-o niciodata. Ne inalta insa cu povestile lui. Stia atat de multe lucruri din toata viata lui petrecuta printre mari artisti, incat noi ascultam fascinati si, in felul acesta, invatam. Nu concepeam sa vina in atelier si noi sa nu avem facute temele pe care ni le dadea si care, in general, erau un portret si un nud. Inca din vremea aceea am fost foarte atras de studiul nudului, care mi se parea a fi chintesenta umanului, idealul de frumusete si armonie. Si pentru ca a venit vorba, crezul meu este ca tema nudului nu are cum sa dispara vreodata. Nu vreau sub nici o forma sa se inteleaga de aici ca as detesta cumva pictura abstracta. O inteleg si chiar imi place, dar pe mine nu m-a atras niciodata. Omul l-a indepartat pe Dumnezeu din universul sau, nu are voie sa se indeparteze pe sine insusi din propria creatie. Formele abstracte sunt si ele create de om, ele pleaca din experiente, sentimente, abilitati care tot din interioritatea fiintei noastre vin, dar, disparand credinta, figurarea omului e in pericol sa dispara. Noi am capatat chipul lui Dumnezeu la creatie si cred ca indepartandu-ne de Arhetip ne indepartam, de fapt, de insasi fiinta umana, ajungem sa nu ne mai recunoastem esenta. Daca il accepti pe Dumnezeu, accepti si chipul omului, daca nu...
In ce ma priveste, cred in arta figurativa si in viitorul ei exact atata cat cred in propria mea pictura. Toata viata am luptat sa desavarsesc in limbajul plastic chipul omului.
Intr-un interviu pe care i l-am acordat lui H.-R. Patapievici pe un post de televiziune, am spus ca pictura mea, chiar si cea care are substrat religios, nu este neaparat ilustrarea unor povesti biblice; lucrarile mele sunt ipostaze ale unor tensiuni umane - tradarea, crima, dragostea, incestul, adulterul. Ei bine, acest comportament uman ma persecuta oarecum, ma obsedeaza - fortandu-ma sa ma intorc in repetate randuri la una si aceeasi tema - si vreau sa-l scot din mine, ca si cand lucrurile acestea ar exista chiar in fiinta mea.
Maestru si discipol
Un maestru este, pana la urma, un invatator. Poti sa nu-i spui nimic despre framantarile tale (experienta mea de dascal mi-a demonstrat ca nu e neaparata nevoie sa am o conversatie aplicata pe o anume tema ca sa stiu exact ce bantuie prin capsorul unui tanar). Este o lege nescrisa a relatiei dintre maestru si ucenic, de la care nu vad de ce Corneliu Baba ar fi facut exceptie. Stia ce este in mintea mea si catre ce se indreapta arta pe care o gandeam. Nu era un om religios, cel putin in practica. Si chiar atunci cand a pictat o serie de teme religioase, s-a aratat atras mai mult de latura laica a subiectului. Lucrarile lui nu se adresau neaparat divinului sau relatiei cu divinul care, in cazul meu, a functionat prin impresiile freatice pe care le-am avut inca de mic copil, gratie bunicului meu. Desi preot, niciodata nu mi-a spus: "Du-te la biserica, inchina-te, nu lipsi de la slujbe!". Din contra, imi arata cerul, bolta instelata...
Baba era un tip eminamente boem, dar, in toti acei trei ani cat am fost ucenicul lui, nu-mi amintesc sa fi iesit cu el de trei ori la un restaurant sau la o cafenea. Personal, nu stiu sa fi frecventat astfel de locuri si, in tot cazul, pe noi, studentii lui, nu ne incuraja spre zona libertinajului. Dimpotriva, era foarte riguros, cerandu-ne munca si iar munca: "Lasa talentul - obisnuia sa spuna -, talentul este una, dar fara munca nu se poate face nimic". Si lucram. In general, discutiile cu el aveau loc in clipa cand aranja modelul. Acelea erau momentele lui de gratie - ale lui, dar si ale noastre, pentru ca primeam toata informatia prin felul in care stia el sa aseze modelul in poza si ne facea sa simtim raporturile armonice, tensiunile existente in el. Imi aduc aminte ca ne strangeam cu totii in jurul lui si Baba ne facea o intreaga teorie a istoriei artei. Ne trecea prin Prerenastere, Renastere si prin toata arta moderna. Niciodata nu a fost un obstructionist, niciodata nu ne-a impus sa pictam ca el.
O singura data l-am vazut infuriindu-se. Eram in anul sase si ne pregateam diploma. Aveam un coleg, Serban Gabrea, fratele regizorului Radu Gabrea. Serban era un tip masiv, foarte inteligent si foarte talentat. Luase o panza imensa, de vreo doi metri pe doi - cea mai mare din atelier -, pe masura lui, desigur. La un moment dat, n-a mai stiut s-o continue, pur si simplu n-a mai putut pune o pensula pe lucrare. Atunci l-am vazut pe Baba extrem de enervat: si-a dat haina jos de pe el. Era prima oara cand il vedeam pe maestru fara haina, pe el care era intotdeauna pus la patru ace, cu camasa apretata, cravata si un parfum, mereu acelasi - lavanda de pacciuli. Atunci insa si-a dat haina jos de pe el si si-a suflecat manecile camasii; "Da-mi pensula si paleta!". Cu cateva tuse bine puse, in douazeci de minute i-a rezolvat toata lucrarea si l-a scos pe Serban din criza.
Baba a fost unic
Termenul de "babist" a fost rostit pentru prima oara in vremea vestitului conflict Ciucurencu-Baba, doua mari forte ale picturii romanesti. Era mai curand un fel de strategie politica, in virtutea careia elevii lui Ciucurencu ne catalogau astfel, intelegand prin asta o pictura retrograda, incapabila sa evolueze, incremenita in propriile limite. Convingerea mea este ca a fost un conflict intretinut artificial. Vedeti insa ca, in timp ce elevii lui Ciucurencu au ramas toata viata lor "ciucurencisti", elevii lui Baba n-au rezistat. La foarte putini mai poti observa astazi reminiscente din formatia figurativa a maestrului, multi evadand complet din zona figurativului. Eram numiti peiorativ babisti, considerandu-se ca arta maestrului Baba tine pe loc marile gandiri artistice ale vremii. Nimic mai fals, pentru ca, in ciuda acestui figurativ atacat din toate directiile, Baba a fost unic si il poti recunoaste oricand...
P.S.: Nu trecuse inca in eternitate cand, la Muzeul National de Arta, a avut loc vernisajul retrospectivei Corneliu Baba... Abundenta publicului din acea dupa-amiaza a certificat adevarata valoare, care nu poate fi tinuta sub obroc, orice-ai face. Am inteles atunci ca acei oameni care se inghesuiau acolo erau dornici sa priveasca o pictura in care se puteau recunoaste. Si inchei rememorand atmosfera extraordinara de la vernisajul propriei mele expozitii de la Cluj, din vara acestui an; au fost peste patru sute de persoane, pe care salile nu le mai puteau cuprinde, o dovada in plus, daca mai era nevoie, ca oamenilor le este dor de pictura in care sa se poata recunoaste. Asadar, daca as fi intrebat: "Vei ramane babist?" as raspunde ca, daca babismul este o pictura care nu abdica de la valorile ei, atunci am sa mor babist. Nu am cum sa fiu altfel.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
