Zahera, fetiţa care a înghiţit un nor mare cât Turnul Eiffel/ de Romain Puértolas

Romain Puértolas s-a născut la Montpellier în 1975, a circulat mult şi nu a refuzat niciun job. Doar fakir nu a reuşit să devină, deşi nu i-ar fi lipsit nimic: inventivitate, conversaţie, umor, o desăvârşită condiţie fizică şi o infinită empatie faţă de semenii săi. În copilărie îşi dorea să se facă stilist-trompetist, însă soarta îi rezervase un alt viitor. Într-o continuă mişcare între Franţa, Spania şi Anglia, a fost pe rând DJ, cantautor, profesor de limbi străine, translator-traducător, steward, magician, înainte de a-şi încerca norocul ca spintecător de femei într-un circ austriac. De unde a fost dat afară într-un timp-record, din pricina lipsei de abilităţi, pentru ca apoi să opteze fără nicio ezitare pentru scrisul compulsiv. Romain Puértolas a lucrat timp de trei ani într-o agenţie de combatere a reţelelor de trafic pentru imigranţi. În prezent, este analist al Direcţiei de Poliţie a Frontierelor din Franţa.

Dacă totul a început, pentru Romain Puértolas, prin marşul către succes, întortocheat şi planetar, al unui dulap cu cărţi plin cu Fakir-ul său, totul va continua cu epopeea aeriană Zahera.

O himeră cu reacţie, un basm parfumat, o reverie la înălţime... Cine ştie? „Lumea e un copil care vrea să zboare înainte să ştie să meargă”, ne strecoară artistul.

PARTEA ÎNTÂI

O poştăriţă şi concepţia ei foarte personală despre maioneză şi viaţă

 Primul cuvânt pe care l-a pronunţat bătrânul frizer când am intrat în frizeria lui a fost un ordin scurt şi tranşant, demn de un ofiţer nazist. Sau de un bătrân frizer.

– Jos!

M-am executat cuminte. Înainte să mă execute el cu foarfeca.

Apoi şi-a început baletul în jurul meu, fără să aştepte să afle cu ce tunsoare voiam să ies din frizeria lui, sau mai exact cu ce tunsoare nu voiam să ies din frizeria lui. Măcar mai avusese de-a face cu părul ţepos al unui metis? N-avea să fie dezamăgit!

– Vreţi să vă spun o poveste incredibilă? l-am întrebat ca să sparg gheaţa şi să instaurez o atmosferă prietenoasă între noi.

– Daţi-i drumul, după ce încetaţi să mai mişcaţi capul. O să vă tai o ureche până la urmă.

Am considerat acest „daţi-i drumul” ca pe un mare pas, o invitaţie la dialog, la pace socială şi la armonie între oameni, şi în acelaşi timp încercam să uit cât mai repede posibil, în virtutea acestor acorduri de fraternitate, amenin­ţarea de amputare a organului meu auditiv.

– Bine, atunci uitaţi, într-o zi, poştaşul meu, care e o femeie, o femeie fermecătoare de altfel, a venit la turnul de control unde lucrez şi mi-a zis: „Domnule Machin (aşa mă cheamă), ar trebui să-mi daţi permisiunea de a decola. Ştiu că solicitarea mea poate să vi se pară insolită, dar asta este. Nu vă puneţi prea multe întrebări. Eu am renunţat s-o mai fac de când a început totul. Doar daţi-mi posibilitatea să decolez de pe aeroportul dumneavoastră, vă rog.” În sine, nu găseam cererea ei chiar aşa de neobişnuită. Eram uneori vizitat de particulari ruinaţi de şcolile de aviaţie din vecinătate, care voiau să continue să ia ore de zbor pe cont propriu. Ceea ce mă surprindea, în schimb, era că nu-mi mai vorbise niciodată de pasiunea ei pentru aeronautică. Bine, nici nu prea avusesem ocazia să stăm de vorbă, nici măcar să ne întâlnim (eu lucrez când în tura de zi, când în cea de noapte), dar totuşi. De obicei, se limita la a-mi aduce corespondenţa acasă cu vechiul ei Renault 4 galben. Nu venise niciodată să mă vadă la lucru. Păcat, pentru că era beton tipa asta. „Într-o perioadă normală, domnişoară, v-aş fi direcţionat către biroul pentru planuri de zbor pentru acest tip de solicitare. Problema e că azi traficul aerian e cu susu-n jos cu nenorocitul ăsta de nor de cenuşă şi n-o să putem să luăm în considerare zborurile private. Sunt dezolat.” Văzându-i faţa tristă (avea o faţă tristă foarte drăguţă, şi asta mi-a întristat inima), m-am făcut că mă interesez de caz: „Ce pilotaţi? Cessna? Piper?” A şovăit multă vreme. Se vedea bine că e stânjenită, că întrebarea mea o pusese în încurcătură. „Tocmai de asta solicitarea mea e insolită. Nu pilotez niciun avion. Eu zbor singură.”

„Da, am înţeles, zburaţi fără instructor.” „Nu, nu, singură, adică fără avion, aşa.” Şi-a ridicat braţele deasupra capu­lui şi a făcut o piruetă ca o balerină. De fapt, v-am zis că era în costum de baie?

– Aţi omis acest mic amănunt, a răspuns frizerul, acum concentrat să se lupte cu tunsoarea mea afro. Mă gândeam eu că un controlor aerian are viaţă bună, dar asta e prea de tot!

Bătrânul avea dreptate. Controlor la Orly, nu prea aveai de ce te plânge. Chiar dacă asta nu ne împiedica s-o mai facem din când în când, declanşând câte o mică grevă surpriză. Doar cât să nu uite lumea de noi în perioada sărbătorilor.

– În regulă, ei bine, purta un bikini cu flori, am reluat eu. O femeie foarte frumoasă. „Nu vreau să vă perturb tra­ficul, domnule controlor, vreau doar să mă consideraţi ca pe un avion în plus. N-o să zbor atât de sus ca să mă afec­teze norul de cenuşă. Dacă trebuie plătite taxele de aero­port, nu-i nicio problemă, poftiţi!” Şi mi-a întins o bancnotă de cincizeci de euro pe care nu ştiu de unde a scos-o. În orice caz, nu din geanta mare de piele, căci n-o avea cu ea. Nu-mi reveneam. Nu înţelegeam nimic din povestea ei, dar ea părea foarte hotărâtă. Voia cumva să-mi spună că putea cu adevărat să zboare? Ca Superman sau Mary Poppins? Câteva secunde, m-am gândit că poştaşul meu, mă rog, poştăriţa, o luase razna.

– Ca să fac un rezumat, poştaşul dumneavoastră, care e o poştăriţă, apare într-o bună zi în turnul dumneavoastră de control, în costum de baie, cea mai apropiată plajă găsindu-se la sute de kilometri, şi vă cere permisiunea de a decola de pe aeroportul dumneavoastră dând din braţe ca o găină.

– Aţi rezumat destul de bine, da.

– Şi când te gândeşti că al meu nu-mi aduce decât fac­turi... a suspinat omul ştergând pieptănul de şorţ, înainte să revină la claia mea de păr cârlionaţată.

În cealaltă mână, foarfeca îi clănţănea fără încetare, ca ghearele unui câine pe parchet sau ca ale unui hamster pe roată.

Din atitudinea lui reieşea că nu credea o vorbuliţă din ce-i povesteam. Nu puteai să i-o iei în nume de rău.

– Şi ce-aţi făcut? m-a întrebat, fără îndoială, ca să vadă până unde poate merge imaginaţia mea delirantă.

– Ce-aţi fi făcut în locul meu?

– Nu ştiu, eu nu lucrez în aviaţie. Şi apoi nu prea mi se întâmplă să văd venind

femei pe jumătate goale în frizeria mea.

– Eram descumpănit, am reluat, ignorând poantele bătrânului morocănos.

– Eu credeam că nimic nu poate descumpăni un con­trolor aerian! a reluat el ironic. Nu de asta sunteţi plătiţi?

– Viziunea asta e un pic exagerată. Totuşi, nu suntem maşini! Pe scurt, m-a privit cu ochii ei de păpuşă de porţe­lan şi mi-a zis: „Mă numesc Providence, Providence Dupois.” Apoi a aşteptat ca vorbele să-şi facă efectul. S-ar fi zis că-şi folosise ultimul glonţ. Cred că mi-a spus cum o cheamă ca să n-o mai consider o simplă poştăriţă. Am fost atât de debusolat, că timp de câteva secunde m-am gândit chiar că era... în fine, ştiţi, o fată cu care oi fi avut vreo aventură şi pe care n-o recunoscusem. Am avut şi eu ceva succes în tine­reţe... Dar nu era nicio îndoială, chiar fără şapca şi vesta ei bleumarin demodată, fata asta superbeton era poştăriţa mea.

De câteva secunde, frizerul îşi scosese pieptănul şi foarfeca din părul meu creţ şi le ţinea în aer.

– Aţi zis Providence Dupois? Acea Providence Dupois? a exclamat el, punându-şi instrumentele pe policioara de sticlă din faţa mea, ca lovit de o oboseală subită şi pro­fundă. Era prima dată când dădea un semn de interes de când începusem conversaţia, mă rog, de când începusem eu monologul. Vreţi să ziceţi, femeia despre care s-a vorbit în toate ziarele? Cea care a zburat?

– Chiar ea, am răspuns, mirat că o cunoaşte. Dar bine­înţeles, pe moment, pentru mine nu era decât poştăriţa mea. Bomba sexy din Renault-ul galben.

Frizerul s-a lăsat să cadă pe fotoliul gol de lângă mine. Ai fi zis că tocmai îi pusese cineva o staţie spaţială în spinare.

– Ziua asta îmi trezeşte amintiri foarte neplăcute, a zis el, privind în gol către dalele albe şi negre din frizerie. Mi-am pierdut fratele într-un accident de avion. Chiar în ziua în care această celebră Providence Dupois a făcut vâlvă cu întâmplarea asta uimitoare. Paul, fratele meu mai mare. Pleca pentru câteva zile în vacanţă la mare. O scurtă vacanţă pe care nu şi-ar fi imaginat-o atât de... lungă. O vacanţă fără sfârşit... O sută şaizeci şi doi de pasageri. Niciun supravie­ţuitor. Credeam că şi Dumnezeu ia avionul, ca toată lumea. În ziua aia, trebuie să fi ajuns cu întârziere la check-in.

Şi-a ridicat din nou capul. O lumină de speranţă i-a reapărut în ochi.

– În sfârşit, să vorbim de lucururi mai vesele. Spuneţi-mi, chiar zbura? Vreau să zic, aţi văzut-o zburând pe Providence Dupois asta? Am citit în presă, dar acolo spun atâtea aiureli... Aş vrea să ştiu adevărul, adevărul adevărat.

– Mass-media nu erau acolo. Au aflat ulterior de întâm­plare şi au făcut tam-tam, alimentând cele mai aiuristice zvonuri. Am văzut scris chiar că Providence a zburat cu Renault-ul ei în Maroc şi că a trecut printr-un nor! Ceea ce nu e foarte departe de realitate, e adevărat, dar nu e exact. Am să vă spun eu adevărul despre ce s-a petrecut în ziua aia pe Orly. Şi, credeţi-mă, nu e decât vârful aisbergului.

Cum a ajuns aici poştăriţa mea şi ce s-a întâmplat apoi e poate şi mai impresionant şi a pus sub semnul întrebării multe lucruri în mintea mea carteziană. V-ar interesa să ascultaţi?

Frizerul a dat din mână prin frizeria goală:

– După cum vedeţi, e plin de lume, a spus el ironic, dar fie, pot să-mi acord o mică pauză. Haideţi, o să fie altceva decât eternele poveşti despre nunţi şi botezuri pe care mi le răspovestesc clientele mele de fiecare dată când vin să se facă permanent! a adăugat bătrânul cu un aer fals detaşat, murind de nerăbdare să afle toată povestea.

Şi eu, s-o spun...

*

În ziua în care Providence a învăţat să meargă, a ştiut imediat că nu se va opri acolo. Că ambiţiile ei erau cu totul altele şi că această performanţă, căci era o performanţă, nu era decât începutul unei lungi serii. Să alerge, să sară, să înoate. Corpul omenesc, această maşinărie fantastică, avea uimitoare capacităţi fizice care îi vor permite să înainteze în viaţă, atât la propriu, cât şi la figurat.

De la înălţimea celor şapte luni şi a celor 68,5 centimetri, o rodea deja o dorinţă exacerbată de a descoperi lumea cu ochii ei (sau mai curând cu picioarele ei). Părinţii ei, amândoi medici la cel mai prestigios spital de copii din Franţa, erau uluiţi. În lunga lor practică medicală, nu se confruntaseră niciodată cu un asemenea caz. Şi iată că tocmai copilul lor le prezenta unul care venea să răstoarne, cu toată energia unui bebeluş de câteva luni care distruge un turn din cuburi, toate teoriile lor faimoase despre învăţatul mersului. Cum putea unica lor fiică să facă primii paşi la o vârstă atât de fragedă? Cum puteau oasele picioarelor sale să susţină acest corpuşor de Buddha zâmbitor plin de cute? Avea vreo legătură cu cele şase degete de la piciorul său drept? Atâtea întrebări la care Nadia şi Jean-Claude n-au putut răspunde, nici pe moment, nici mai târziu. Era ceva ce nu-şi explicau şi pe care sfârşiseră prin a-l accepta. Pe loc, mama ei îi făcuse o auscultaţie. Tatăl îi făcuse chiar o radiografie la creier. Dar asta nu servise la nimic. Totul părea normal. Asta era şi gata. Micuţa lor Providence mersese la vârsta de şase luni. Punct. Providence era o fetiţă grăbită.

Evident, tot ce-au simţit ei în perioada asta ciudată nu a fost nimic pe lângă sentimentul care avea să-i inunde ca un tsunami, în ziua aia de vară, treizeci şi cinci de ani mai târziu, când fata lor şi-a pus în cap să înveţe să zboare.

*

Localizare: Aeroportul Orly (Franţa)

Inim-O-metru^®: 2 105 kilometri

Aţi înţeles deci, în momentul în care a început această aventură incredibilă, Providence avea treizeci şi cinci de ani şi şapte luni. Era o femeie cât se poate de obişnuită, chiar dacă avea cu şase degete la piciorul drept şi un pre­nume puţin obişnuit pentru cineva care nu era originar din Statele Unite, care locuia într-un orăşel din sudul Parisului, cât se poate de obişnuit, şi care avea o meserie cât se poate de obişnuită.

Era poştaş.

Chiar dacă Academia Franceză a autorizat de mulţi ani

cuvântul poştăriţă, Providence, care, având în vedere pro­fesia ei, îşi merita numele în fond numele, prefera să spună poştaş. Era obişnuită să i se atragă atenţia în legătură cu asta. Pentru ea, această feminizare era un lucru bun şi se bucura că unele femei vedeau în cele cinci litere împlinirea unei vieţi petrecute în lupta pentru cauza feministă, dar pe ea n-o mişca. Atâta tot. Pentru că de cinci sute de ani existau poştaşi şi doar de treizeci de ani exista cuvântul poştăriţă. Şi chiar azi, continua să sune ciudat în urechile oamenilor (care înţelegeau câteodată portăriţă, dacă nu chiar podăriţă). Spunând poştaş, se scutea deci de lungi explicaţii, de vorbe şi timp, ceea ce nu era de neglijat pentru o femeie grăbită ca ea care învăţase să meargă la şapte luni.

Iată de ce în dimineaţa aceea, în picioare la ghişeul poliţiei de frontieră din aeroportul Orly, completându-şi fişa de informaţii pentru sejurul la Marrakech, a scris firesc poştaş în căsuţa rezervată profesiei.

Acest răspuns nu a părut pe gustul funcţionarei imper­turbabile care a verificat documentul. Asta s-a văzut ime­diat pe faţa ei vopsită cu farduri iefine, era genul de femeie care nu rata nicio ocazie pentru a reaminti condiţia ei de femeie, şi încă şi mai apăsat femeilor care păreau că şi-o uitaseră pe-a lor. Poliţista, mustăcioasă ca un jandarm, uitase să-şi radă buza de sus în dimineaţa aia, iar condiţia ei feminină primise o lovitură devastatoare.

– Aţi scris poştaş.

– Da, asta sunt.

– Acum se poate spune poştăriţă.

– E-n regulă.

– Vă spun asta pentru că e suspect să scrii poştaş când eşti femeie. Când cineva vă citeşte fişa, se aşteaptă să vadă un bărbat, or, când se uită la dumneavoastră va vedea o femeie. Poate crea confuzii. Iar nouă, în poliţie, nu prea ne plac lucrurile care creează confuzii, dacă înţelegeţi ce vreau să zic. Pentru dumneavoastră zic asta. Eu o să vă las să vă îmbarcaţi, dar nu vreau să rămâneţi blocată la control la intrarea în Maroc pentru că aţi scris poştaş în loc de poştăriţă. Ar fi aiurea. Ei sunt speciali, ştiţi doar. Acolo, egalitatea între sexe nu prea e specialitatea lor. Specialitatea lor e mai curând gravura pe scrumiere... sau scăunelele de piele.

Că dacă ai fire lungi de păr negru deasupra buzei, femeie fiind, asta nu creează confuzie! a gândit Providence. Incredibil! Păroasa îşi permitea să-i dea lecţii de gen. Mustaţa redeve­nise obligatorie în poliţie, ca în anii treizeci? Sau agenta vrusese pur şi simplu să adopte moda lansată de câştigă­toarea bărboasă a Eurovisioului din 2014?

– Da, ar fi aiurea, s-a mulţumit ea să repete în timp ce-şi recupera fişa cu un gest sec şi corectând obiectul discordiei cu stiloul.

Era mai bine să nu facă valuri. Odată greşeala corectată, i-a întins-o din nou Conchitei Wurst în uniformă.

– Aşa, e mai bine. Veţi trece de biroul de control ca scrisoa­rea prin poştă, a glumit poliţista. Dar oricum, nu văd de ce ne certăm, pentru că nici nu ştiu dacă o să ajungeţi până acolo.

– Adică?

– Zborurile sunt anulate unul câte unul din cauza norului de cenuşă.

– Norul de cenuşă?

– Nu sunteţi la curent? A erupt un vulcan în Islanda. O dată auzim şi noi că se vorbeşte de Islanda... şi trebuie să ne sece cu vulcanul lor!

Spunând asta, femeia a spus ştampila pe fişă de i s-a scuturat mustaţa un moment, apoi i-a întins-o pasagerei (fişa, nu mustaţa).

– Ştiţi când a fost activ ultima oară? a reluat poliţista enervată.

– Nu ştiu. Acum cincizeci de ani? a încercat Providence.

– Mai mult.

– Şasizeci şi doi?

– Mai mult.

– O sută? a exclamat poştăriţa, căreia i se părea că trebuie să ghicească suma din vitrina de la Preţul Corect.

Funcţionara şi-a reprimat un râs nervos, cu aerul că interlocutoarea sa era foarte departe de realitate.

– În anul 9500 înainte de Hristos! a zis pentru a-şi scurta suferinţa. Au anunţat la ştiri. Vă daţi seama? Şi se trezeşte aşa, deodată. A, dar nu, numai să ne scoată din minţi, vă zic! Chiar şi numele, se poate spune că s-a inventat ca să ne scoată din minţi. Theistareykjarbunga. Nu credeţi că-şi bat joc de oameni, islandezii ăştia?

– Şi e în Islanda, Tatakabunga ăsta?

– Da. Şi dumneavoastră vi se pare că nu prea sună a islandeză?

– Mărturisesc că s-ar zice că sună mai curând a ceva african.

– Aşa m-am gândit şi eu, dar, african sau nu, sper să aveţi noroc. Şi că „nu-ştiu-cum-bounga” nu vă va împiedica să plecaţi.

– Trebuie neapărat să ajung la Marrakech în dimineaţa asta.

Poştăriţa era cât pe ce s-adauge că era o problemă de viaţă şi de moarte, dar s-a abţinut. Poliţista ar fi considerat, fără doar şi poate, că aşa ceva era suspect.

Fragment din Zahera, fetiţa care a înghiţit un nor mare cât Turnul Eiffel, de Romain Puértolas, în pregătire la Editura Baroque Books & Arts, colecţia cadril. Traducere: Luminiţa Corneanu. Ilustraţia copertei: Cristiana Radu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels