Iata de ce arta e o investitie buna

Atunci cand e vorba de un produs artistic sau literar, celebritatea dobandita de autor in afara sferei culturale e un factor in plus de atragere a publicului.
Cand o editura publica un volum semnat de un politician sau de un om de afaceri foarte cunoscut, sansele ca acea carte sa se vanda bine cresc direct proportional cu popularitatea autorului in domeniul politic, respectiv al afacerilor. De acest lucru simplu si-a dat seama, de pilda, editura Polirom din Iasi, care a publicat in 1999 romanul "Fabricius" al lui Radu Vasile, pe atunci prim-ministru. Invers, omul politic sau intreprinzatorul isi pot spori veniturile si/sau isi pot imbunatati imaginea prin faptul ca se prezinta in fata publicului intr-o ipostaza noua de scriitor, plastician sau muzician. Cazurile romanesti de acest fel nu sunt deocamdata foarte multe, dar cele care exista merita atentie, fie si ca semne ale unui fenomen care s-ar putea extinde.

Aviz adversarilor politici
Sorin Semeniuc, Ieseanul

Primarul Iasiului, Constantin Simirad, este un personaj destul de pitoresc. Aflat la al treilea mandat, a fost membru CDR, reprezentand Alianta Civica, a condus apoi Partidul Moldovenilor, negociind intrarea acestuia in PNL, dupa care a intrat in PSD cu partidul sau. A fost acuzat de abuz in serviciu si cercetat de Curtea de Conturi Iasi pe motiv ca, in perioada 2000-2002, si-ar fi acordat ilegal stimulente financiare in valoare de 377 de milioane lei. E insa popular printre alegatorii sai, inclusiv datorita meselor festive oferite iesenilor cu ocazia sarbatoririi Sfintei Parascheva. Acum, primarul se pregateste sa se retraga in diplomatie, vorbind despre un post de ambasador in Belgia sau in Cuba.
Mai putin stiuta este insa pasiunea sa pentru scris. Simirad a debutat in urma cu trei ani, a publicat pana acum sase volume de schite si povestiri si a ajuns membru al Uniunii Scriitorilor. Acum doi ani, editura Polirom a publicat, unul dupa altul, doua volume semnate de el: "Bordura de ipsos", un roman politist, si "In umbra zeilor", culegere de povestiri."Este o carte scrisa in 1986, din substanta frustrarilor de atunci, insa fara a trimite in vreun fel la literatura polemica a deceniului noua. Constantin Simirad este si in genul politist un povestitor lacom si plin de verva, iar personajele sale, schitate in fuga, fac parte din aceeasi lume viu colorata, din acelasi balci al desertaciunilor pe care l-am intalnit in «Audiente in aer liber»", scria criticul Val Condurache despre cartea lui Constantin Simirad.
In scrierile primarului iesean apar ca personaje oameni cu care a avut sau are de-a face zilnic, precum directori de regii, sefi de politie sau prefecti. Pe unii ii lauda, pe altii ii ia peste picior. Majoritatea sunt ascunsi sub alte nume sau introdusi in povesti reale, dar modificate pana la un anumit punct, ca sa nu fie recunoscuti. Dar in cartile lui Simirad nu sunt uitati nici cainii si nici soferii personali. De altfel, scriitorul sustine ca personajele cele mai dragi le creeaza "din oameni simpli, care traiesc in anonimat".

Prefectul cu sertar
Fostul prefect de Iasi Florin Vitan este descris in schita "Tehnologie inalta, dom'le". Profitand de faptul ca ii este bun prieten si vecin pe deasupra, Simirad isi ia libertatea de a a povesti, la persoana I, cum s-a trezit Vitan intr-o dimineata: "Privi in oglinda din baie individul care era tot el si constata ca nu mai are par negru deloc pe cap. Sub ochi avea pete vinetii si, de fapt, imbatranise cam prea devreme". Subiectul schitei se bazeaza pe un fapt real: in vremea mandatului de prefect, Vitan a descoperit in biroul sau un sertar secret de pe vremea lui Ceausescu pe care "meseriasii" tamplari s-au chinuit mai multa vreme sa-l deschida. De aici insa, versiunile difera. Primarul scrie ca prefectul, caruia nu-i da numele, a luat o surubelnita si a fortat broasca, iar Vitan, dupa ce recunoaste intamplarea, mentioneaza ca nu-i adevarat si ca tot tamplarii au deschis pana la urma sertarul, unde au fost gasite niste documente fara importanta. "Domnul Simirad a schimbat cate ceva ca sa fie mai palpitanta povestirea", spune Vitan.
Si alti colaboratori sau cunoscuti ai primarului au ajuns in eternitate prin intermediul literaturii. Cel putin in ultimul volum de povestiri apar mentionati, cu numele sau prenumele reale, Dorinel Zeciu, directorul de la "Salubris", Gabriel Surdu, presedintele Asociatiei Iesene a Vanatorilor si Pescarilor Sportivi, Bogdan Barleanu, directorul Directiei Judetene de Cultura, taranistii Vasile Lupu si Mihai Dorin, cei doi soferi pe care Simirad i-a avut in ultimii ani, Costel si Catalin, si chiar cainii Rocky si Ulise, pe care Simirad nu ezita sa-i pomeneasca pana si in timpul conferintelor de presa.

Un colonel slab de inger
"Colonelul Cetina n-avea cincizeci si cinci de ani impliniti. Era insa obosit si parca lehametit de tot si de toate. O munca grea, istovitoare a stors parca de vlaga un om cat un munte". Astfel incepe povestirea "Colonelul", al carei erou este fostul sef al Serviciului de Paza si Ordine Publica din Iasi, colonelul Barbu Ciochina. Istorisirea ii da prilej primarului scriitor sa faca dezvaluiri interesante din culisele vietii politice iesene din trecutul apropiat:
"Cetina incerca sa fie echidistant politic si sa fie un meserias de mana intai. In sensul ca prefera dezamorsarea conflictelor prin dialog.
-Ma, Cetina, tipa prefectul, sunt cei din opozitie, intra cu bulanele in ei, 'r' ai al dracului!
-Da, domnule prefect, sa traiti. Intr-o ora eu dezamorsez situatia...
-Ma, boule, eu iti cer sa pui bulanul pe ei, opozitia este amestecata.
Cetina inghitea in sec, cadea pe dusumea si facea preinfarct".
"Eh, domnul Simirad mai inventeaza... Am eu ceva probleme cu sanatatea, dar nici chiar asa, sa fac preinfarcturi", spune colonelul Ciochina, care s-a recunoscut chiar de la inceput in pielea lui Cetina. "M-au sunat cunoscutii mei in ziua cand a fost publicata povestirea in ziar", marturiseste el.

Criticii si politica
O problema insolubila pentru criticii literari care comenteaza o carte scrisa de un politician este cea a obiectivitatii: daca autorul ocupa functii importante in perioada cand ii apare cartea, sansele ca volumul respectiv sa se aleaga cu laude nemeritate sunt evident mai mari. De obicei, proba decisiva o constituie in aceste cazuri recitirea cartii atunci cand epoca de glorie politica a autorului a trecut.
"Lectura acestor schite si povestiri te incarca de o tristete ravasitoare, prin aceasta metodica acumulare de fapte banale, parca fara sfarsit, si care in final compun o inspaimantatoare masca a raului", scrie despre prozele lui Simirad directorul editurii "Junimea", poetul Cezar Ivanescu. La randul sau, directorul Teatrului National "Vasile Alecsandri", Ioan Holban, comenteaza astfel: "Cartile lui Constantin Simirad sunt, in fond, fragmente ale unei autobiografii literare si confesiuni in felul celor sadoveniene din 'Anii de ucenicie' si 'Cele mai vechi amintiri'. El se alatura artistilor iviti dintre matematicieni, de la Ion Barbu la Marcel Chirnoaga".
Constantin Simirad s-a apucat de literatura in timpul liceului. "Scriam poezii si am fost inscris intr-un cerc numit 'Mugurele albastru'. Am renuntat insa la poezie si m-am apucat de matematica", spune primarul Iasiului, care, ulterior, a devenit profesor de analiza matematica. "M-am reapucat de scris in 1986, cand era frig afara, iar eu mi-am cumparat o soba. Pentru ca aveam caldura si timp, am scris un roman, niste nuvele si niste schite, pe care le-am publicat acum doi ani, in volumul 'Bordura de ipsos'".
In curand are de gand sa se apuce de o suita de povestiri al caror personaj va fi un inspector din Primarie, caruia Simirad nu i-a dezvaluit numele.

Si cei din opozitie se dau in vant dupa scaune
Elena Nicolae, Clujeanul

In urma cu cativa ani, Andreea Sarbu era o femeie invidiata: avocat si sotia unuia dintre oamenii foarte importanti ai momentului - Radu Sarbu, seful Fondului Proprietatii de Stat si unul dintre liderii partidului de guvernamant de atunci, PNtCD). Intre timp, a renuntat la avocatura, iar sotul sau nu mai are pozitia de odinioara: la faimoasa conferinta de presa de vara trecuta, unde liderii taranisti si-au facut publice declaratiile de avere, Radu Sarbu nu figura nicidecum printre cei mai avuti membri ai partidului, presa retinand din declaratia sa doar faptul ca a trecut acolo si un automobil BMW cumparat in 1995.
Paradoxal, sotia fostului lider taranist se declara acum mai fericita, mai ales dupa ce si-a descoperit o noua pasiune: pictatul mobilei. Andreea Sarbu decoreaza obiecte de mobilier intr-un stil cunoscut de secole in Italia, unde si-a capatat denumirea de "arta pentru saraci". La primul targ la care si-a expus creatiile, manifestare care s-a desfasurat la Cluj, Andreea a avut surpriza sa constate ca toti cei care i le admirau se gandeau, fara sa intrebe, ca piesele costa mult.
Dupa mai bine de trei ani de avocatura, s-a gandit ca Dreptul nu e de ea, asa incat a renuntat. "Cred ca asa este cel mai bine, sa nu persisti intr-o greseala daca-ti dai seama de ea", explica Andreea. Si-a urmat sotul la Bucuresti, unde a lucrat pentru Fundatia ASPEC si, din cate s-a zvonit, in Serviciul de Informatii Externe (SIE). Odata intoarsa la Cluj, si-a facut o firma de finisaje, care insa n-a avut succes. Drept urmare, s-a apucat de amenajari interioare: "Am amenajat si vila unui prieten, iar acestuia i-a fost foarte greu sa-si gaseasca o mobila pe plac, mai rustica, asa cum se potriveste intr-o cabana. Atunci mi-a venit ideea cu mobila. A inceput ca un hobby".Obiectele de mobilier i le face un mester din Savadisla, intocmai dupa schitele pe care i le duce. Andreei nu-i ramane decat sa le slefuiasca si sa le picteze. "Este destul de incomod, pentru ca lucrez acasa. Deocamdata, singura. Daca afacerea va merge, voi avea si angajati", s-a destainuit Andreea.

Or sa iasa si bani
Mobila Andreei este facuta intr-un stil cunoscut de secole in Italia, intitulat "arte povera", adica "arta pentru saraci". "Arte povera era o mobila mai simpla, pentru oamenii care nu aveau posibilitati materiale. Eu m-am gandit ca acest stil se potriveste cel mai bine ideii de mobila pictata, pentru ca, piesa fiind clasica si cat mai simpla cu putinta, iese mai tare in evidenta desenul", afirma Andreea. Primul obiect pictat este un dulapiorul de care, spune ea, n-o sa se desparta niciodata.
La un recent tirg de mobila de la Cluj, unde si-a expus pentru prima oara creatiile, Andreea a ramas surprinsa ca toti cei care i le-au admirat au intrebat din start: "Costa mult, nu-i asa?". "S-au interesat foarte multi straini de ea. Multi dintre cei care s-au oprit la stand m-au intrebat, de altfel, daca lucrez pentru export. Ma bucura acest lucru, dar eu vreau sa lucrez pentru romani. Vreau ca piesele aceastea sa ramana acasa. Asa le-am si facut, pentru buzunarele oricui", marturiseste pictorita de mobila.
Desi spune ca intotdeauna a avut de luptat pentru fiecare lucru pe care si l-a dorit, Andreea e optimista: "Cred ca Dumnezeu ii ajuta pe cei ce se straduiesc. Eu fac lucrul acesta din placere, iar asta este deja o rasplata. Daca vor mai iesi si bani din toata afacerea asta, cu atat mai bine. Iar eu cred ca or sa iasa".

Nu toti poetii sunt oameni saraci
Olivia Steer

Fratii Viorel si Ioan Micula si-au inceput afacerea in 1990 cu doar trei angajati. Azi, holdingul European Drinks e unul dintre cele mai mari din Europa Centrala si numara aproape 13.000 de angajati, iar fratii sunt in topul celor mai bogati romani, cu o avere estimata la 500-600 milioane de dolari. Povestea afacerii lor e vag cunoscuta: s-au intors in Romania din Suedia, pentru a se ocupa de afaceri ca importatori de produse, dupa care au creat o societate de distributie, principalul client fiind Coca-Cola, la care au renuntat si au lansat propria companie in domeniul bauturilor racoritoare. Dupa ce au investit in productia de sucuri, bauturi si alimente, cei doi se orienteaza acum spre mass-media si turism. Anul trecut, grupul European Drinks a avut o cifra de afaceri estimata la aproximativ 371 milioane dolari, in crestere cu 20% fata de 2001.
Pe marginea reintoarcerii fratilor Micula din Suedia, pe seama perioadei petrecute acolo si a banilor cu care s-au lansat in afaceri s-au facut numeroase speculatii. Probabil singurul lucru cert e acum ca unul din cei doi, Viorel, incepuse pe atunci sa scrie versuri, aplecare devenita astazi relativ cunoscuta. Poate unora le-ar parea greu de crezut, dar Viorel Micula compunea inainte de 1989, departe de tara, versuri care sunau cam asa: "Ma rog, din nou, la iarba si la piatra / La departare adesea ma inchin / Si dintr-o piatra veche, fulgerata / Cu Dumnezeu acasa-am sa revin. / Reintors acasa n-oi mai fi fugar / Spre doruri tainice, din zari mai reci, / Din trupul meu, vremelnic si hoinar, / Ramane-va icoana tarii-n veci".
Pasiunea pentru rime Viorel si-a descoperit-o de mult, dar a materializat-o abia recent intr-un CD cu muzica folk, compusa de Florin Sasarman, pe versurile sale. Versul alb ii place la fel de mult ca rima si chiar compune pe loc o reflectie lirica: "Viata si moartea mea sunt o minune suspendata, intr-un adevar inaccesibil".

Poze pentru nunti si reparatii de televizoare
"Eram prin clasa a VII-a cand am mesterit, din cuie si sarme, un radio. Bunicul si-a facut cruce si a zis: <Daca o sa cante dracia asta, eu iti dau orice>", spune Viorel Micula, care isi aminteste cum s-a urcat bunicul, la 76 de ani, pe casa si a pus antena pe acoperis, ca sa constate cu mindrie ca "dracia" nepotului functiona. "Avea incredere in noi si ne stimula. Mie mi-a cumparat, cu bani de imprumut, un aparat de fotografiat cu care faceam poze la nunti, botezuri si inmormantari. Unii ma plateau. Altii nu. Am si strans bani, ca sa ii dau inapoi. Dar n-a mai vrut bunicul sa-i ia".
Cat au fost copii, lupta fratilor a fost stransa: fiecare voia sa-si demonstreze calitatile, sa stranga aprecieri si victorii mai multe decat celalalt. In vacantele scolare de vara, Ioan lucra cu ziua pe la IAS-uri, iar Viorel repara televizoarele vecinilor. "O concurenta pozitiva, spune Viorel. tin minte ca la scoala generala din Cucuceni, in clasa intai, el a luat premiul I si eu al II-lea, dar in anul urmator m-am ambitionat si am inversat clasamentul". La varsta adolescentei, personalitatea si pasiunile fiecaruia au inceput sa se contureze si au apucat-o fiecare pe propriul drum: Viorel la liceul de electronica din Braila, iar Ioan la cel de matematica-fizica din Alba-Iulia, apoi din a X-a la "Caragiale", in Bucuresti.

Sentimentalul si sportivul
Vazuti separat, fratii Micula sunt usor de confundat, chiar si azi. Asemanarea a generat deseori confuzii si i-a pus in situatii dificile. Viorel isi aduce aminte de perioada rebela a tineretii sale, cand purta pantaloni evazati: "Eram pe timpul facultatii, purtam parul in plete, eram rocker. Pe strada vine o domnisoara la mine, sa-mi faca scandal, sa ma traga de par. Ca ma vazuse cu cinci minute inainte si aveam parul scurt, asa ca de ce mi-am pus acum peruca, de cine ma ascund? Mi-am dat seama ca era o incurcatura: se intalnise cu frate-meu inainte si am dumirit-o ca suntem gemeni".
"Frate-meu e mai sentimental, eu sunt mai sportiv", glumeste Ioan si isi arata razand abdomenul supt, obtinut cu efort pedaland pe bicicleta medicala, alergand pe banda rulanta si practicand jogging. Si nu doar alura sportiva ii deosebeste pe Viorel si Ioan. Desi, e drept, au aceeasi cautatura, acelasi timbru vocal si aceleasi ambitii in afaceri. Au acelasi numar de copii, cate doi, dar Viorel doar baieti (Victor si Alin) iar Ioan fete (Olivia si Natalia). "Dar suntem diferiti si ca temperament, spune Viorel. Pe mine ma preocupa de ce si cum se intampla lucrurile, care este sensul lor. Ma preocupa filozofia, literatura, arta. Citesc si scriu poezii".