Principala problema a guvernelor de dupa 1990, inflatia, s-a dovedit a fi, pana acum, aproape imposibil de rezolvat. Rand pe rand si an de an, cabinetele au anuntat rate previzionate ale inflatiei din ce in ce mai scazute, dand asigurari publicului si pietelor ca previziunile lor sunt realiste si merita crezute. Insa, la fiecare sfarsit de an, guvernul trebuia sa se recunoasca invins si sa admita ca inflatia era inca acolo, in economie, si continua sa muste din puterea de cumparare a populatiei. Ceea ce nu impiedica insa pe nimeni sa se aventureze si sa anunte ca in anul urmator lupta avea sa fie luata de la capat si ca inflatia va fi, in sfarsit, tinuta la respect.
Fara succes. Anul urmator surprindea aceeasi situatie: un guvern legat parca de maini si de picioare, o banca centrala care ridica din umeri spunand ca economia reala nu raspunde si o inflatie la fel de indaratnica precum cea din anul anterior. Unde a fost greseala?
De cele mai multe ori, in economia romaneasca greseala a fost una de management. Iar aceasta greseala n-a fost, din pacate, concentrata intr-o singura institutie oficiala, ci si-a gasit ecou in actiunile celor mai multe dintre acestea. Ne vom referi aici la trei dintre acestea: Buvernul, Banca centrala si Parlamentul.
Un manager iresponsabil
Printr-un Minister al Finantelor din ce in ce mai avid de resurse, dar cu o piata externa virtual inchisa, Guvernul a confirmat o cutuma devenita clasica: cand pe straini nu poti sa-i convingi ca poti sa le platesti banii inapoi, singurul lucru care iti ramane de facut este sa te imprumuti la nevasta. Adica, in cazul nostru, pe piata interna. Disperarea a fost atat de mare incat imprumuturile prin emisiuni de titluri de stat s-au realizat la dobanzi de doua si, uneori chiar de trei ori mai mari decat rata inflatiei prognozate - de acelasi guvern. In avantul sau, Ministerul Finantelor a ignorat (cel putin) doua elemente esentiale.
Primul este legat teoria expectatiilor rationale, care spune ca publicul si pietele isi formuleaza asteptarile legate de nivelul preturilor viitoare folosind toate informatiile de care dispun si raportand aceste informatii la expectatiile legate de politicile guvernului. Astfel, daca guvernul se imprumuta la asemenea costuri, inseamna ca isi desconsidera propria tinta antiinflationista, cu alte cuvinte nu are nici o credibilitate atunci cand anunta ca intentioneaza sa tina inflatia in frau. Dobanzi de peste 100% trebuie finantate cu venituri curente ori, in conditiile in care acestea nu cresc in acelasi ritm, devine practic imposibila rambursarea imprumutului pe aceasta cale. De cele mai mult ori, datoria este rostogolita dar, la fiecare rostogolire, nivelul dobanzii mai creste putin, fiindca obligatiile de plata, la randul, lor cresc si ele. Iar teoria expectatiilor rationale intra din nou in joc. Avem deja o spirala evidenta care are la capatul de sus un nivel de indatorare a statului din ce in ce mai mare, o inflatie din ce in ce mai greu de controlat si un guvern cu din ce in ce mai putina credibilitate. Cu exceptia anului 1998, cand previziunea oficiala era de 45% iar inflatia reala a fost de doar 40%, in nici un alt an tinta de inflatie n-a putut fi respectata. Dar situatia anului 1998 este una departe de a fi laudabila. O inflatie de 40% este totusi o inflatie imensa, nu numai in plan european, dar mai ales in plan regional (asta ca sa nu mai spunem nimic de faptul ca lupta contra inflatiei a fost un joc cu suma nula, fiindca ceea ce s-a "castigat" la inflatie s-a pierdut la deficitul de cont curent, la vremea respectiva cel mai mare din ultimii noua ani.)
Al doilea element este ceva mai subtil, desi efectele lui sunt la fel de pacatoase. Deficitele bugetare nu sunt in principiu un rau atat de mare - problema este sa nu se perpetueze si sa atinga niveluri din ce in ce mai inalte. In principiu, un deficit bugetar oricat de mare (insa in limitele bunului simt, in orice caz) n-ar trebui sa dea nimanui bataie de cap atata timp cat rata dobanzii la care statul se imprumuta pentru a-l finanta nu depaseste ritmul de crestere a Produsului Intern Brut. In situatia in care rata dobanzii tinde sa creasca mai repede decat creste PIB, statul trebuie sa se ingrijoreze, fiindca deficitul va tinde sa se mareasca an de an. Or, in situatia Romaniei in care PIB are de trei ani rate negative de crestere e greu de inteles de unde vor veni, in viitor, banii pentru plata dobanzilor. Natural, exista si alte solutii: fie statul va apela la masina de tiparit bani si va monetiza deficitul lasand seniorajul sa creasca si monetizand deficitul (distrugandu-si iarasi in ochii cetatenilor asa-zisa reputatie de luptator impotriva inflatiei) fie, in viitor, va trebui sa isi asigure mai multe venituri din taxe si impozite (ceea ce, in general, inseamna cresteri de impozite). Cum optiunea monetizarii a fost scoasa din calcul - fiindca banca centrala este independenta si (teoretic, cel putin) nu poate fi obligata sa finanteze deficitul - mai ramane ipoteza politicii fiscale contractioniste - o parghie greu de folosit intr-o economie in recesiune si, in plus, extrem de putin populara. Pe de alta parte insa, poate ca datorita rotativei politice la putere, o alta coalitie va trebui sa-si bata capul cu sustinerea unui asemenea dezechilibru?
Un ochi inchis
Politica ridicatului din umeri a pus la adapost banca centrala fata de acuzatiile legate de mentinerea unui nivel rezonabil (si controlabil) al inflatiei. "Economia nu raspunde" - a fost o fraza care a caracterizat discursul BNR de-a lungul ultimilor patru ani, dar realitatea este ca economia reala a raspuns. Inflatia ridicata a facut ca economiile populatiei sa migreze catre dolar, iar "foamea de lei", politica de aparare a monedei nationale promovata de BNR a dus la cresterea dobanzilor la niveluri considerabile, cu doua consecinte pe termen mediu: sufocarea creditului in lei si puseuri inflationiste datorate politicii de sterilizare. Dobanzile mari la care BNR a atras lichiditati de pe piata trebuia platite si au fost platite iar asta a adus, la intervale regulate, o serie de cresteri bruste ale nivelului inflatiei.
Sufocarea creditului este, poate, o formula prea puternica. Insa realitatea este ca o crestere a nivelului ratelor dobanzilor in economie are un efect cu mult mai pervers decat o simpla inghetare a creditului. Problema este cunoscuta sub numele de selectie adversa - si, adaptata situatiei prezentate, sustine ca in conditiile unor rate inalte ale dobanzilor proiectele de investitii rentabile, deci acelea care ar putea obtine rate ale dobanzilor mai reduse, sunt scoase de pe piata, piata pe care raman numai cele mai riscante proiecte de investitii. Imprumutand la dobanzi mari, aceste proiecte riscante tind sa traga dupa sine, in cazul in care investitia nu este rentabila, si un risc suplimentar pentru banca, aceasta fiind mai vulnerabila, vulnerabilitate care se extinde in intregul sistem bancar. Cu rezultatele pe care le-am vazut in ultimii doi ani...
Pe de alta parte insa, vina BNR nu este chiar atat de grava. Daca legea bancara i-ar fi stipulat clar un unic obiectiv de urmarit - stabilitatea preturilor - si i-ar fi acordat independenta totala, avantajele ar fi fost, in prezent imense, atat pentru populatie cat si pentru credibilitatea institutiilor economice ale statului.
Vox populi
Legislativul putea insista in discutarea legii asupra principiului independentei Bancii centrale, insa nu ar fi avut nimic de castigat daca BNR ar fi urmat propria-i politica anti-inflationista in toti acesti ani. Ba, dimpotriva, atingerea unei credibilitati superioare de catre BNR, comparativ cu Guvernul si Parlamentul, ar fi creat un dezechilibru intre cele trei. Insa dezechilibrul ar fi fost benefic, fiindca daca macar una dintre cele trei institutii s-ar fi bucurat de credibilitatea deplina a publicului, beneficiile ar fi putut fi impartite si de celelalte doua. Presupunand ca BNR - o institutie doar autonoma nu si independenta - si-ar fi publicat tintele proprii de inflatie si populatia le-ar fi crezut, si presupunand ca aceste tinte ar fi fost atinse, indiferent de cutremurele politice pe care respectarea lor le-ar fi starnit, pe acest suport de credibilitate se putea construi mult mai usor o strategie de dezvoltare pe termen mediu, fiindca inflatia, inamicul public numarul unu, ar fi fost o variabila cu fluctuatii mult mai discrete decat in prezent.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
