♦ De peste două decenii, Adrian Cosmescu este unul dintre oamenii de bază din spatele puternicei Direcţii de Supraveghere Bancară din Banca Naţională. Până în 2020 a făcut echipă cu Nicolae Cinteză, iar de anul trecut a preluat conducerea direcţiei ♦ În cadrul seriei de articole ZF – 30 de ani de sistem bancar în România, Adrian Cosmescu vorbeşte despre cum a ajuns în 1993 la BNR, cum au fost devalizate băncile la începutul anilor ’90 şi apoi după 1999 cum a reuşit BNR şi cu ajutorul consultanţilor americani să facă curăţenie în sistemul bancar din punctul de vedere al supravegherii ♦ Astăzi citiţi a doua parte a articolului scris de Adrian Cosmescu. (Cristian Hostiuc)
Urmare din numărul trecut
Întărirea capacităţii de supraveghere prudenţială a BNR
Legile din primăvara lui 1991 – Legea Statutului BNR şi Legea băncilor comerciale – au avut un rol decisiv în trecerea de la sistemul bancar propriu economiei închise, de comandă, de dinainte de decembrie 1989, la un nou sistem bancar, de tip european, care să susţină reformele specifice unei economii deschise, de piaţă. Şi, mai cu seamă, reforma Băncii Naţionale, care şi-a asumat rolul de bancă centrală a ţării. Un rol important a avut şi dezvoltarea a ceea ce s-a numit etajul doi al sistemului bancar, cu un număr mult sporit de bănci comerciale, care să asigure intermedierea financiară, finanţarea bugetului şi a economiei reale, creditarea populaţiei.
Acest sistem bancar nou, cu cele două etaje – banca centrală şi băncile comerciale – era deja rodat în 1998 ca rezultat al transpunerii în viaţă a obiectivelor şi atribuţiilor trasate prin legile din 1991. Atunci însă, în 1998, faţă de 1991, societatea românească era în bună măsură schimbată, fuseseră făcuţi deja paşi importanţi înainte pe calea economiei de piaţă. Dar noile împrejurări, în primul rând începerea tratativelor la aderarea la Uniunea Europeană au impus cerinţe noi şi în privinţa dezvoltării sistemului bancar.
Două evenimente, din anul 1998, au avut un rol de primă importanţă, ce a asigurat întărirea capacităţii de supraveghere prudenţială a Băncii Naţionale. Am în vedere, în primul rând, faptul că în acel an Parlamentul României a trecut la îmbunătăţirea legilor bancare din 1991, prin adaptarea lor la noile condiţii istorice. Aşa cum s-a subliniat în dezbaterea parlamentară, îmbunătăţirile aduse atunci legilor bancare au fost făcute cu faţa la Uniunea Europeană.
În baza legilor din 1998, s-a trecut deîndată la reorganizarea Băncii Naţionale iar, în cadrul noii structuri organizatorice, un rol dintre cele mai importante a revenit activităţii de supraveghere prudenţială. Direcţia de supraveghere a fost întărită, a dobândit autonomie în sistemul băncii centrale, plus o mult mai mare autoritate. Totodată, legile din 1998 au facilitat schimbări esenţiale atât în privinţa răspunderilor băncilor comerciale faţă de organizarea întregii lor activităţi, cât şi cu referire la cadrul de intervenţie al supraveghetorilor BNR în cazuri de încălcare a cerinţelor legale.
Al doilea eveniment important, din 1998, a fost legat de expirarea mandatului CA al BNR, şi de numirea unui nou Consiliu. Notabil, cu deosebire, este că guvernatorului, prim-viceguvernatorului şi altor membri ai Consiliului le-au fost reînnoite mandatele şi, astfel, a fost asigurată continuitatea reformelor deja începute. În acelaşi timp, numirea ca viceguvernatori a lui Mihai Bogza şi a lui Cristian Popa a avut o contribuţie importantă la buna coordonare a Supravegherii Prudenţiale şi a Politicii Monetare, în litera şi în spiritul îmbunătăţirilor aduse legilor bancare în 1998.
Implementarea unei noi structuri organizatorice în anul 1999, în baza legii statutului BNR îmbunătăţite în 1998, a reprezentat o regândire a funcţiei de supraveghere. Semnificativ este şi faptul că îmbunătăţirile legislative s-au suprapus cu numirea, în anul 1998, a noului Consiliu de Administraţie. De o importanţă cardinală a fost şi aprobarea strategiei de curăţare a sistemului bancar de băncile cu probleme şi implementarea unei supravegheri bazate pe evaluarea riscurilor. Cu susţinerea viceguvernatorului Mihai Bogza, coordonator al supravegherii în acea perioadă, s-a dezvoltat sistemul de avertizare timpurie ce a stat la baza supravegherii bazate pe evaluarea riscurilor pentru implementarea acestui deziderat şi totodată pentru eliminarea posibilităţii de contaminare a băncilor din sistem de către cele cu probleme.
Astăzi, după atâta timp, nu s-a stins încă ecoul acelor ani în care mi-a fost încredinţată răspunderea de director adjunct al Direcţiei Supraveghere. Utilizarea sistemului de avertizare timpurie şi aplicarea lui în sistemul bancar a determinat şi o împărţire a băncilor cu probleme între noi, aşa că o lungă perioadă de timp analizele prudenţiale pentru aceste bănci se prelungeau până noaptea târziu, iar a doua zi dimineaţa ne împărtăşeam rapid informaţiile colectate şi o luam de la început. Au fost momente în care alternau discuţiile pe durata mai multor zile, fie cu acţionarii pentru majorarea capitalului social, fie cu conducătorii băncilor pentru conştientizarea de către aceştia a problemelor cu care se confruntau şi a măsurilor pe care trebuiau să le adopte rapid pentru redresare, toate aceste etape contribuind la consolidarea încrederii între bancheri şi supraveghetori.
O legendă infirmată de realitate: „Băncile cad ca popicele“
Deciziile privind întărirea capacităţii de Supraveghere a BNR, ca şi adoptarea noului statut al Direcţiei de Supraveghere au avut efecte benefice, resimţite puternic în activitatea practică. În scurt timp a devenit istorie practica potrivit căreia, înainte de 1999, verificările făcute la bănci cum erau Dacia Felix, Credit Bank, BIR, Albina, Bankcoop, Columna Bank se loveau de dificultăţi în adoptarea de măsuri de remediere şi sancţiuni. Această situaţie era consecinţa directă a lipsei unei legislaţii cu acţiune eficientă, corespunzătoare acelei etape, care să permită implementarea unei măsuri de consolidare a situaţiei financiare din fiecare bancă. Această realitate a cunoscut o schimbare fundamentală odată cu îmbunătăţirea legilor bancare în 1998.
Până în 1998, în nenumărate împrejurări, băncile care încălcau grosolan legităţile economice obiective se apărau în faţa supravegherii Băncii Naţionale, în unele cazuri chiar în justiţie, cu faptul că legile bancare nu prevedeau sancţiunile care la acea dată erau practicate în toată Uniunea Europeană. O situaţie specială, întâlnită la una din băncile cu probleme în acei ani, respectiv Credit Bank, a fost acordarea unui credit de valoare foarte mare unei firme din Slobozia pentru activitate curentă, dar care a fost utilizat pentru construcţia unei ferme identice cu cea din serialul Dallas, popular în acea perioadă. Pentru a îmbogăţi peisajul, firma a solicitat şi primit un credit suplimentar pentru construcţia unei copii a turnului Eiffel din Paris. Acest credit este un singur exemplu dintre multe altele care au contribuit la falimentarea băncii şi a avut la bază idei şi proiecte fanteziste, finanţate de un management ancorat încă în megalomania perioadei comuniste.
Tot legat de Credit Bank edificatoare este surpriza pe care am avut-o, împreună cu colegii mei, când am identificat un credit acordat de bancă propriilor acţionari ai băncii şi utilizat de către aceştia pentru majorarea capitalului social al Credit Bank. Fără comentarii!
Lista poate continua cu multe alte exemple de situaţii referitoare la creditele acordate, cunoscute drept cauză pentru falimentele înregistrate în acea perioadă, unul dintre acestea putând fi menţionat la Banca Dacia Felix din Cluj, unde managementul afectat de grandomanie, cu amestecul acţionarilor în administrarea băncii, confunda resursele financiare şi valutare ale băncii cu propriile resurse, prin utilizarea acestora în sponsorizarea de competiţii sportive cu premii fabuloase pentru acea vreme sau acordarea de donaţii la nivelul unor sume pe care banca nu şi le putea permite fără a fi destabilizată. Legat de situaţia financiară a Dacia Felix, păstrez şi azi în memorie conţinutul unui articol publicat în presa vremii, în ziarul Adevărul, care menţiona: „Preşedintele băncii poartă cel puţin o mare răspundere: transformarea contabilităţii băncii dintr-un instrument de evidenţă a realităţii într-o oglindă a ingineriilor celor care au sărăcit banca“.
Şi nu numai atât! O revedere sumară a rapoartelor de supraveghere din acea perioadă dezvăluie o serie de nereguli greu de neimaginat în zilele noastre, cum au fost cele de falsificare a unor aprobări prealabile din partea BNR pentru a trece ilegal în rândul acţionarilor semnificativi o serie de societăţi deţinute de acţionarul majoritar al băncii.
Astfel de situaţii ne arată că nu toate acţionariatele din băncile comerciale, în acele vremuri, au înţeles bine rostul sistemului bancar. Petru unii acţionari, băncile erau percepute ca mijloace pentru obţinerea unor foloase proprii, fapt ilustrat de tâlcul unei butade pe care a folosit-o atunci guvernatorul BNR într-o prezentare colorată a acestei realităţi: „beţivul care îşi face cârciumă cu iluzia că va putea să bea gratis“.
În cazul particular al acestor două bănci, Dacia Felix şi Credit Bank, este de subliniat faptul că abia în momentul în care au intrat în vigoare legile îmbunătăţite BNR a fost în măsură să abordeze o suită întreagă de încercări pentru reabilitarea situaţiei financiare a acestora, de la asistenţă acordată prin instituirea unor comisii de supraveghere specială până la acordarea de sprijin financiar sub diverse forme. Nu a lipsit, desigur, aplicarea graduală a sancţiunilor pentru nerespectarea normelor de prudenţă bancară, în conformitate cu legislaţia îmbunătăţită şi declanşarea în instanţă a procedurilor privind reorganizarea sau lichidarea judiciară. Imposibilitatea redresării şi deteriorarea în continuare a activităţii celor două instituţii a condus la retragerea autorizaţiilor de funcţionare ale acestor două bănci.
Cazul Banca Turco Română ocupă o situaţie aparte prin utilizarea unei contabilităţi duble (şi nu cea a lui Luca Pacioli în partidă dublă!) prin care se prezenta o situaţie frauduloasă dar cosmetizată a băncii, total diferită de realitate. Este încă un exemplu de bancă falimentată de acţionar prin gajarea, cu banii băncii, a unor împrumuturi externe ale acestuia de ordinul zecilor de milioane de dolari americani şi înregistrarea acestor operaţiuni în contabilitatea băncii ca fiind depozite plasate la termen în Turcia.
Un alt caz de management defectuos, credite preferenţiale, capital erodat şi lipsă de lichiditate a fost cel al Bankcoop. Un exemplu grăitor mi-l reamintesc a fi cel identificat cu ocazia verificărilor din acea perioadă referitor la creditul în valoare de 47 milioane de mărci germane acordat unui intermediar care solicita finanţare pentru importul de combine agricole John Deere din SUA. Banca acordă creditul, garanţia fiind chiar combinele finanţate - debitorul dispare, creditul devine neperformant şi banii rămân nerecuperaţi. De asemenea, este de amintit şi finanţarea unei investiţii fără niciun fel de garanţii, fără aport al investitorului, pentru o fabrică de muniţii la Chiajna, aici fiind vorba de armament... scos din uz. Şi această investiţie era de milioane de dolari SUA!
Am redat numai câteva dintre foarte multele deficienţe înregistrate la aceste bănci, cauza eşecului fiind în esenţă managementul defectuos, ignorarea regulilor de prudenţă, acordarea de credite preferenţiale de valori foarte mari propriilor acţionari sau administratori şi unor personaje din anturajul acestora. Toate acestea au fost în unele cazuri posibile şi prin utilizarea unor contabilităţi duble prin care s-au acoperit operaţiunile frauduloase efectuate.
Trăgând linie si adunând, voi sublinia cât de ridicolă a fost o afirmaţie a unui politician al timpului, care a aruncat în dezbaterea publică o vorbă goală, si anume că în România „băncile cad ca popicele“. Mai cu seamă că a adăugat: „acest dezastru se petrece sub ochii închişi ai Băncii Naţionale“. Pentru că a deformat total realitatea. Şi pentru că această afirmaţie, care s-a rostogolit ani de-a rândul prin voci rău informate, a perpetuat o minciună.
În primul rând, băncile nu cădeau ca popicele. Erau anii 1990, în a doua lor parte, când s-a produs o creştere explozivă a sistemului bancar, numărul băncilor comerciale urcând la 40 de unităţi. Cele mai multe dintre aceste bănci funcţionau normal, chiar erau performante, iar câteva bănci legate de vechi obiceiuri introduceau riscuri în sistem. Aceste bănci urmau să facă singure o alegere obligatorie: ori îşi schimbă comportamentul, ori trebuie să-şi accepte falimentul.
În al doilea rând, a fost un caz de orbire să afirmi că în sistemul bancar „se petrece un dezastru sub ochii închişi ai Băncii Naţionale“. Toate, absolut toate acţiunile extrem de riscante ale acelor bănci comerciale, care au ajuns în stare de faliment prin propria nesăbuinţă, au fost descoperite de supraveghetorii Băncii Naţionale. Niciun detaliu nu a fost scăpat din vedere. Se spune că, într-o grădină, grădinarul bun vede crăcile cărora le este dat să cadă...si le taie. La fel, BNR a văzut băncile care îşi riscau propria cădere, le-a însemnat aşa cum am arătat mai sus a intensificat controalele, analizele, a introdus supravegheri speciale, dar... s-a lovit de lungul timp de aşteptare până când a fost îmbunătăţită legislaţia, în 1998, fapt ce a asigurat întărirea capacităţii de supraveghere prudenţială a BNR. şi, desigur, restructurarea prin insolvenţă si falimentul bancar.
Noi strategii de consolidare a sistemului bancar
Acele bănci în derivă, dar care s-au adaptat cerinţelor privind restructurarea si redresarea, au fost salvate. Altele, fie că nu au cooperat cu Banca Naţională şi cu instanţele în aplicarea planurilor de reorganizare, fie că nu mai aveau nicio ieşire din situaţiile de defectare a plăţilor, au intrat în faliment si s-au reîntors în poziţia de simple societăţi comerciale, fiind radiate din sistemul bancar.
Banca Agricolă, de exemplu, a fost salvată prin vânzare. Cunosc bine acest caz, fiindcă am fost vicepreşedinte al comisiei ce s-a instituit pentru privatizarea acestei bănci. îmi este greu să uit lungile zile si nopţi de negocieri. A urmat, apoi, privatizarea Băncii Comerciale Române. Au fost două privatizări de succes, în sensul că efortul uriaş de a trece peste obstacole şi momente de tensiune s-a finalizat cu semnarea contractelor de vânzare.
Privatizarea acestor două bănci cu capital de stat a fost o componentă esenţială a reformei sistemului bancar, menţionată drept obiectiv al autorităţilor române în cadrul Acordului stand-by încheiat cu Fondul Monetar Internaţional pentru perioada 1994-1995. Această situaţie a fost determinată şi de faptul că, în condiţiile în care situaţia economico-financiară a ţării noastre nu permitea susţinerea recapitalizării băncilor cu sumele necesare, singura soluţie identificată ca fiind potrivită a fost privatizarea acestora. Adoptarea, în anul 1997, a Legii nr. 83 privind privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul era acţionar a vizat facilitarea acestui proces, prevăzându-se metodele posibile de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni.
O bornă importantă în strategia de consolidare a sistemului bancar şi a economiei a constituit-o agrearea de către toate partidele parlamentare a programului naţional de dezvoltare a României, pentru aderarea la Uniunea Europeană, elaborat pe perioada mandatului de premier a guvernatorului BNR, care a asigurat stabilirea şi definirea unor etape de urmat, chiar şi pentru eliminarea ezitărilor şi a blocajelor din activitatea economică în general şi din activitatea financiar-bancară în special.
Un alt moment important l-a reprezentat invitaţia adresată BNR de a participa, începând cu anul 2004, la CEBS (Comitetul European al Supraveghetorilor Bancari) în Londra, la început în calitate de observator, apoi după 2007 în calitate de membru cu drepturi depline la EBA (Autoritatea Bancară Europeană) şi la BCE (Banca Centrală Europeană) în Frankfurt.
O etapă importantă în activitatea BNR a reprezentat-o anul 2004, prin numirea unui nou CA al BNR. Cu implicarea Guvernatorului Mugur Isărescu şi a Prim-viceguvernatorului Florin Georgescu, coordonator al funcţiei de supraveghere, a avut loc un amplu proces de adaptare şi actualizare a legislaţiei bancare având drept scop acomodarea acesteia în perspectiva aderării în Uniunea Europeană. Intensificarea eforturilor de armonizare a legislaţiei bancare româneşti cu prevederile directivelor comunitare s-a concretizat în modificarea şi completarea Legii bancare nr. 58/1998, în sensul introducerii unor competenţe în domeniul supravegherii pe baze consolidate a instituţiilor de credit, prin utilizarea principiilor autorizaţiei unice bancare şi recunoaşterii reciproce a autorizaţiilor şi sistemelor de supraveghere prudenţială. Procesul de aliniere la cerinţele comunitare a continuat şi în perioada 2005-2008, prin emiterea OUG 99/2006, în care s-a acordat o atenţie deosebită supravegherii activităţii diverselor categorii de instituţii de credit (bănci comerciale, cooperative de credit, bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ, bănci de credit ipotecar şi instituţii emitente de monedă electronică).
De la supravegherea „de conformitate“ la supravegherea bazată pe risc
În acest nou context, o realizare deosebită a fost trecerea progresivă de la supravegherea bazată pe conformitate la cea bazată pe risc, după un proces extrem de laborios de reconfigurare a funcţiei de supraveghere a BNR, care a fost desfăşurat cu succes într-o primă etapă până în 2008 potrivit concluziilor şi calificativelor favorabile obţinute din partea Băncii Mondiale şi a FMI în cadrul programului de evaluare a sectorului financiar - FSAP (Financial Sector Assessment Program).
Din acest moment, au fost puse bazele unei transformări a funcţiei de supraveghere într-o supraveghere modernă bazată pe identificarea, măsurarea şi monitorizarea riscurilor la care băncile pot fi expuse în activitatea desfăşurată şi acordarea de scoruri (ratinguri) prin utilizarea unor matrici de evaluare a riscurilor aprobate de conducere şi conforme cu legislaţia europeană implementată treptat.
Reglementarea şi repoziţionarea funcţiei de supraveghere în conformitate cu legislaţia UE a determinat modificări succesive în organizarea Direcţiei Supraveghere, prin crearea serviciului de supraveghere prudenţială a instituţiilor financiare nebancare, a instituţiilor de plată şi a instituţiilor emitente de monedă electronică. Remarcabilă, aici, este implicarea colegului Costel Stanciu şi a serviciului de prevenire a spălării banilor şi de combatere a spălării banilor, cu implicarea colegilor Corneliu Popescu şi Cătălin Davidescu. Aceste modificări au înregistrat o ultimă completare prin crearea unei structuri dedicate, în special, avizării actelor de supraveghere.
În ceea ce priveşte instituţiile financiare nebancare, necesitatea unui cadru legislativ specific de organizare, funcţionare şi supraveghere a fost justificată de amplificarea activităţii de creditare derulate de aceste entităţi, în condiţiile unui ritm deja foarte alert al creditelor contractate de populaţie de la băncile comerciale. Sesizând importanţa acestei activităţi şi necesitatea includerii atribuţiilor de supraveghere în aria de competenţă a BNR, odată cu elaborarea Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, s-a asigurat corelarea cadrului de reglementare aplicabil IFN cu principiile guvernanţei corporatiste stabilite de legea generală (Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).
Un obiectiv de prim ordin: prevenirea şi combaterea spălării banilor
O altă provocare majoră pentru BNR a constituit-o subiectul activităţii de prevenire a spălării banilor. După atacul terorist suferit de SUA în septembrie 2001, BNR a conştientizat pericolul pe care îl reprezintă utilizarea sistemului bancar în vederea spălării banilor şi a adaptat programul anual de supraveghere prin introducerea în planurile de inspecţie a tematicilor de control referitoare la spălarea banilor. În aceste condiţii, cu ajutorul asistenţei tehnice primite din partea Ambasadei SUA începând cu anul 2006, s-a specializat un colectiv format dintre colegii din cadrul Direcţiei Supraveghere în vederea preluării atribuţiilor de verificare din acest domeniu.
Complexitatea şi creşterea importanţei acestei activităţi a impus înfiinţarea unui serviciu specializat, începând cu anul 2009, responsabil cu supravegherea modului în care instituţiile de credit administrează procesele de prevenire a spălării banilor şi finanţării terorismului. Toate acestea au determinat modificări succesive ale cadrului de reglementare în domeniu, ale practicilor de supraveghere şi ale mecanismelor de administrare a riscului implementate la nivelul fiecărei instituţii de credit.
Libera circulaţie a capitalurilor şi dreptul unei instituţii de credit de a presta servicii financiare în mod liber pe teritoriul Uniunii, valori fundamentale ale construcţiei europene, pot fi exploatate de către cei care spală bani sau finanţează terorismul. La aceste valori fundamentale, se adaugă noile tehnologii financiare care cresc semnificativ viteza de procesare a tranzacţiilor şi înlesnesc, totodată, accesul general la sistemul financiar, în special în mediul digital, vulnerabilizând mecanismele de prevenire şi combatere a spălării banilor şi finanţării terorismului.
Astfel, consolidarea cadrului de reglementare la nivel european şi implicit la nivel naţional a devenit un obiectiv fundamental care impune continuitate şi promptitudine în corelarea permanentă a dezvoltării pieţei financiar-bancare cu mecanismele ei de protecţie internă. în acest context, este important de subliniat apariţia ultimelor două reglementări europene, Directiva (UE) 2015/849 şi Directiva (UE) 2018/843, care au rolul de a transpune în legislaţia ţărilor membre recomandările emise de Grupul de Acţiune Financiară Internaţională (FATF), organism care stabileşte standardele în această arie, raportat la nevoia de a crea mecanisme de apărare performante. România, ca stat membru al Uniunii Europene, prin Legea nr.129/2019, cu modificările şi completările ulterioare, a transpus la nivel naţional cerinţele celor două directive menţionate.
Implementarea noilor cerinţe legislative instituite prin directivele europene şi preluate prin legislaţia naţională a determinat instituţiile financiare să aşeze în primul rând pe principii bazate pe prudenţă procesele de prevenire şi combatere a spălării banilor şi finanţării terorismului şi, în al doilea rând, să revizuiască politicile de resurse umane şi infrastructurile tehnice.
În acea perioadă, au fost intensificate analizele făcute în băncile comerciale, împreună cu colegii mei, din perspectiva resurselor umane, într-un moment în care acestea se confruntau cu un deficit considerabil de analişti, fiind obligate să acţioneze pe linia formării acestora în cadrul unor programe interne dedicate sau prin intermediul cursurilor de formare organizate de Institutul Bancar Român.
În procesul de implementare şi aplicare a noii legislaţii, instituţiile financiare au avut obligaţia efectuării unor evaluări proprii ale profilului de risc, în vederea identificării factorilor de risc de spălare a banilor şi finanţare a terorismului asociaţi propriei clientele, serviciilor şi produselor oferite pieţei.
Această perioadă a fost extrem de dificilă în ceea ce priveşte comunicarea, mai ales din perspectiva relaţiei client-bancă, când am sesizat o abordare caracterizată mai degrabă prin lipsă de dialog şi chiar în unele cazuri prin trimiterea clienţilor pentru explicaţii la BNR. Această abordare a condus la o creştere a petiţiilor adresate BNR de către clienţii nemulţumiţi de deciziile de acest tip luate de bănci la care se adăuga lipsa explicaţiilor la solicitările de actualizare a datelor personale.
În acele momente, în comunicarea instituţiilor de credit cu clientela, la ghişeu, sau prin sistemele de comunicare la distanţă, prin trimiteri la reglementări legale fără a se preciza cu exactitate care sunt acelea sau, în mod eronat, la instrucţiuni exprese ale băncii centrale, care în realitate nu au fost niciodată transmise în sistem, apărea frecvent motivarea, imaginară desigur, că sunt aplicate dispoziţiile băncii centrale.
Deseori, a existat o abordare superficială în relaţia cu clienţii, de natură să aducă prejudicii reputaţionale atât instituţiilor de credit, cât şi Băncii Naţionale a României, în calitate de autoritate de supraveghere, făcându-se astfel dovada absenţei pregătirii unitare la nivelul băncilor a personalului din prima linie în contact cu clienţii; şi, totodată, o înţelegere inadecvată a cerinţelor noii legislaţii în domeniu.
Pentru evitarea perturbării nejustificate a accesului la serviciile financiare, în linie cu dispoziţiile în materie ale Ghidurilor emise de Autoritate Bancară Europeană, am continuat împreună cu colegii mei şi cu sprijinul direct al Guvernatorului Mugur Isărescu, demersurile de instruire şi explicitare la nivelul instituţiilor financiare cu accent pe asigurarea unui echilibru rezonabil între necesitatea de a atenua riscul şi nevoia de incluziune financiară. în acest scop, am solicitat instituţiilor să stabilească şi să pună în aplicare politici şi proceduri scrise, adecvate, prin care să se asigure că abordarea lor privind aplicarea măsurilor de cunoaştere a clientelei nu are ca rezultat refuzul nejustificat al accesului clienţilor legitimi la serviciile financiare.
Nu în ultimul rând, în contextul restricţiilor de deplasare impuse în ultimul an de situaţia epidemiologică, am adus în atenţia instituţiilor de credit necesitatea de a adapta reglementările interne la circumstanţele legitime pentru care clienţii nu pot întreprinde anumite demersuri în procesul de actualizare a datelor (în carantină, izolare sau bolnavi), circumstanţe în care procesele obişnuite pentru gestionarea acestor situaţii (inclusiv încheierea relaţiei de afaceri) ar putea fi neadecvate.
În prezent, BNR colaborează cu celelalte autorităţi naţionale care au competenţe în acest domeniu, fiind implicată în evaluarea riscurilor de spălare a banilor şi finanţare a terorismului la nivel naţional, având în acelaşi timp o colaborare strânsă cu organismele corespondente –autorităţi de supraveghere din cadrul UE.
De menţionat este şi faptul că, potrivit ultimului Raport Moneyval (Comitetul de experţi în evaluarea măsurilor de combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului), sectorul bancar românesc deţine un nivel bun de înţelegere al obligaţiilor care îi revin, iar acţiunile BNR au determinat îmbunătăţirea proceselor şi sistemelor legate de prevenirea spălării banilor şi finanţării terorismului. În acest context, amintesc şi faptul că în evaluările făcute de experţii EBA şi ai Consiliului European sunt subliniate aspectele pozitive referitoare la activitatea BNR în ceea ce priveşte gestionarea acestui fenomen.
Privind retrospectiv, pot spune că momentele cele mai dificile în activitatea de supraveghere, piatra de încercare şi momentul „zero“, au fost cele de la începutul anilor 2000, legate de curăţarea sistemului, atacurile speculative asupra leului, FNI-CEC, Banca Română de Scont, Banca Internaţională a Religiilor, Bankcoop şi nu în ultimul rând de consolidarea încrederii şi comunicării între BNR şi sistemul bancar.
Sistem bancar românesc – sistem bancar modern integrat în UE
Sintetizând, consider că sistemul bancar romanesc a evoluat permanent de la sfârşitul anului 1999, când creditele neperformante acumulate reprezentau peste 35% din totalul portofoliului de credite, volumul creanţelor restante şi îndoielnice depăşeau cu mult posibilităţile de acoperire pe căi normale respectiv recapitalizare şi/sau intensificarea activităţilor de recuperare, iar sistemul înregistra pierderi, ajungând la începutul anului 2021, la o rată a creditelor neperformante conform metodologiei stabilite de Autoritatea Bancară Europeană (ABE) reprezentând un minim istoric de 3,8%.
În acelaşi timp gradul de acoperire cu provizioane înregistrează un nivel ridicat de 64% , indicator pentru care România deţine primul loc în rândul celor 29 ţări care raportează la ABE, cu mult peste media UE de 44,9% la decembrie 2020.
