Bănci și Asigurări

30 de ani de sistem bancar în România. Cum şi-a asigurat BNR infrastructura instuţională prin constituirea si conservarea patrimoniului său secular şi apărarea drepturilor istorice de proprietate (I)

30 de ani de sistem bancar în România. Cum şi-a asigurat BNR infrastructura instuţională prin constituirea si conservarea patrimoniului său secular şi apărarea drepturilor istorice de proprietate (I)

Autor: Adrian Vasilescu

17.09.2021, 00:07 333

Când Guvernul I. C. Brătianu a depus în Cameră proiectul legii de înfiinţare a „băncii de scompt şi circulaţiune“, în primăvara lui 1880, România confirma că este a 16-a ţară din lume care întruneşte condiţiile politice, economice şi sociale pentru a-şi întemeia bancă centrală. Era totuşi nevoie de un model, aşa că atât principiile, cât şi mecanismul funcţionării Băncii Naţionale a României au fost împrumutate din legea constitutivă a Băncii Belgiei, care ni se potrivea cel mai bine. Dar întreaga concepţie de organizare a noii instituţii fundamentale a ţării era românească, era  gândită şi pusă în practică de specialişti   din elita intelectuală a vremii, fiind cu precădere luat în calcul imperativul intern al dezvoltării creditului public, visat încă de Cuza, fără care aspiraţiile generaţiilor acelui timp, de progres prin industrializare, nu aveau cum să fie împlinite. Şi dacă România modernă, în 1880, întrunea condiţiile pentru a-şi fundamenta banca centrală, timp de 33 de ani, până în preajma izbucnirii Primului Război Mondial, banca centrală avea să se înscrie cu o contribuţie substanţială în sprijinirea ţării să ajungă, ca pondere în PIB-ul mondial, a 11-a clasată în Europa. 

Ctitorul de fapt al acestei realizări epocale - România durând-şi banca centrală cu 33 de ani înaintea Statelor Unite ale Americii - s-a dovedit a fi fost  Eugeniu Carada. Sub bagheta lui, de îndată ce Parlamentul a votat legea de înfiinţare iar  regele Carol I a învestit-o cu sigiliul statului,  Banca Naţională a României a privit spre piscuri. S-a şi trecut, imediat, la structurarea direcţiilor si serviciilor, la alegerea Consiliului de Administraţie, la selecţionarea personalului, în baza celor mai avansate criterii ale acelui timp. Iar în anul următor - anul 1881 în care România a devenit regat - cea mai de seamă instituţie financiară a ţării a început să funcţioneze în primul său sediu, în fosta clădire a Creditului Funciar Rural, afişându-şi pe siglă iniţialele BNR. Regula de aur a stabilităţii şi bunei funcţionări - trei stâlpi de rezistenţă: o lege înţeleaptă, o instituţie puternică şi o echipă performantă - era deja îndeplinită.

Se impunea însă, în acel moment, să fie înălţat si cel de-al patrulea stâlp de rezistenţă, care să asigure anvergura instituţională: INFRASTRUCTURA! Foarte repede, prin grija aceluiaşi Eugeniu Carada - „omul instituţie“, cum l-a numit presa vremii - a început construcţia Palatului Vechi al BNR, edificiu monumental ce avea să fie dat în funcţiune în iunie 1890. Iar Bucureştiul, în anii ce au urmat, va  dobândi un „city“ veritabil, ce se va dezvolta în jurul „citadelei“ - Palatul Băncii Naţionale.

Aşa a început istoria PATRIMONIULUI BNR!  Trei etape distincte, de-a lungul celor 141 de ani de la întemeiere, implicând:

1) invetiţiile de amploare pentru constituirea acestui patrimoniu, prin construirea mai multor zeci de edificii, toate unice prin monumentalitate şi funcţionalitate, sau prin importante achiziţii, pecetluite cu legi si acte;

2) apoi investiţiile, de asemenea de amploare, pentru conservarea întregului  patrimoniu prin angajarea unor vaste lucrări de consolidare şi restaurare, care i-au redat măreţia de altădată după ce mai toate edificiile din proprietatea BNR suferiseră distrugeri până la temelii;

3) acţiunile decise şi decisive, întemeiate pe dispoziţiile legilor ţării şi pe documentele din arhiva proprie, toate originale, pentru apărarea drepturilor istorice sacre ce atestă titlurile de proprietate ale Băncii Naţionale a României.

 

 ZIDURILE AU AMINTIRI TRAINICE

Punctul 2, între cele trei menţionate mai sus, constituia o problemă cardinală în septembrie 1990, când guvernator a fost numit Mugur Isărescu, având mandat să înceapă grabnic reformele şi să readucă instituţia în poziţia pierdută de bancă centrală a României. Pentru a respecta adevărul istoric, voi nota că, după ce în 1947 BNR a devenit  „Banca Republicii Populare Române. Bancă de Stat“ - pierzându-şi treptat rolul de bancă centrală, inclusiv în perioada de după 1965, în care s-a numit Banca Naţională a Republicii Socialiste România - formal i-a fost redat acest rol printr-o lege din  1970.  Era într-adevăr o formalitate, dar una înscrisă în lege, Ceauşescu însusi contrasemnând expunerea de motive, în care notifica: „Banca Naţională a Republicii Socialiste România este Banca Centrală a Republicii Socialiste Romănia“. Aşa că formalitatea avea efecte benefice pentru BNR,  instituţie care  era „scosă în faţă“ ori de câte ori România avea nevoie de împrumuturi din ţări capitaliste dezvoltate. Din acest motiv, regimul comunist, chiar dacă „i-a ocupat (fără acte si fără decizii de naţionalizare)  mai multe spaţii, între care Palatul Vechi construit în secolul al XIX-lea, Hotelul Triumf de la „şosea“ şi Parcul cu Platani din Cotroceni, nu a dat nicio lege si niciun act legal prin care să-l deposedeze de vreo proprietate. şi din acelasi motiv, în 1970, Ceauşescu i-a redat statutul de bancă centrală pentru a-i deschide drum României să devină o „rara avis“: o ţară din blocul admisă în FMI.

Legea din primăvara lui 1991, la proiectul căreia  au lucrat experţii FMI invitaţi la Bucuresti de guvernatorul Isărescu, consfinţea expres şi efectiv rolul BNR de bancă centrală. Revenea astfel în actualitate importanţa  celor trei stâlpi de rezistenţă - o lege înţeleaptă, o instituţie puternică şi o echipă performantă - plus a celui de al patrulea: INFRASTRUCTURA. Toţi cei patru stâlpi au devenit priorităţi de extremă urgenţă pentru noua conducere a Băncii Naţionale.

În ceea ce priveşte infrastructura, problemele complexe şi complicate, ce urmau să fie rezolvate, aveau două cauze. Prima pleca de la gravele deteriorări pe care le suferise întregul patrimoniu al BNR, ce trecuse prin trei cutremure şi, în plus, era degradat şi pentru că nu se mai investise nimic în anii comunismului, desi toate spaţiile aveau nevoie de refaceri capitale. A doua cauză era financiară, BNR urmând să angajeze imense fonduri de investiţii.

Începutul a fost făcut cu o decizie a noii conduceri privind o bună gestionare a întregului patrimoniu. Restructurarea arhivei, angajarea unor specialişti în clasificarea şi studierea documentelor istorice, a actelor de proprietate, o documentarea aprofundată a împrejurărilor în care Banca Naţională şi-a constituit un vast patrimoniu între 1881 şi 1946, criteriile pe care le-a avut în vedere, fondurile pe care le-a angajat au fost de cel mai mare ajutor.

Au fost puse pe tapet  datele generale, însoţite de multe, de foarte multe detalii dintre cele mai semnificative, ce au compus  cadrul politic, economic, social şi totodată juridic în care România şi-a făcut bancă centrală nu numai înaintea Statelor Unite ale Americii, ci şi înaintea multor altor ţări dezvoltate, fapt ce nu este deloc întâmplător. Atunci, în ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, istoria adunase laolaltă, pe pământul românesc, oameni providenţiali, evenimente cardinale şi fapte de excepţie, configurând astfel o epocă pe cât de luminoasă, pe atât de reverberantă. Într-un astfel de moment s-a născut banca noastră centrală, devenind ea însăşi, repede, foarte repede, o emblemă a acelui timp istoric în care societatea românească a ştiut să dezvolte cultura performanţei. într-un astfel de moment, minţile îndrăzneţe din Banca Naţională a României, în vârf fiind Carada, au putut să-şi imagineze şi să înfăptuiască un program investiţional unic în ţară, la care nicio altă instituţie nu a cutezat să aspire, de a construi cu banii proprii - fără niciun sprijin de la bugetul statului - mai multe zeci de bijuterii de arhitectură ca sedii pentru centrala din Bucureşti şi pentru filialele din teritoriu. Sau, în anii interbelici, ca sedii sociale în folosul personalului din BNR.

Desigur, de construit s-a construit în toată ţara. CFR-ul şi-a durat infrastructura de căi ferate, cam în acelasi timp cu Marea Britanie,  cu bani de la buget sau cu participarea unor investitori străini.  Instituţiile din administraţie, din  învăţământ şi cultură, cele mai importante, au funcţionat în  edificii monumentale, în primul rând cele din Bucureşti, ce au dat personalitate „Micului Paris“. Erau amintite, în studii ori în dezbateri publice, Palatul de Justiţie, Palatul Poştei, Ateneul Român, Palatul Ministerului Lucrărilor şi multe altele, ce au constituit marele semn că feudalismul românesc părăsise scena istoriei, făcându-i loc capitalismului. Dar toate, absolut toate, au fost ridicate cu bani de la bugetul statului. Fiind fireşte un fapt important că statul putea să investească în clădiri monumentale, ce au contribuit esenţial la reducerea deficitului de imagine faţă de ţările din Vestul Europei, armonizând nu doar eticheta, ci si gradul de funcţionalitate  instituţională.

Zidurile au amintiri trainice. Ele ne spun că, astăzi, noi n-am avea sansa să ne bucurăm de ele dacă în România acelor ani n-ar fi fost forţe, instituţii şi oameni care să le fi imaginat, să le fi  finanţat şi să fi făcut posibilă  construcţia lor; dacă România acelor ani nu şi-ar fi format  arhitecţi, ingineri şi lucrătorii care au fost în stare să pună în ziduri sârguinţă şi pricepere; şi dacă n-ar fi existat  imensele acumulări de experienţă şi înţelepciune din acel timp de avânt al capitalismului românesc, ce se constituie într-un strălucit model pentru timpul prezent.

Fără toate astea n-ar fi existat azi nici Palatele Băncii Naţionale. Dar, întâi şi întâi, n-ar fi existat aceste palate dacă, atunci, n-ar fi fost antrenate voinţa şi competenţa de a angaja un vast program de investiţii cu banii Băncii Naţionale. A fost marele imbold pe care l-a dat istoria. Marea lecţie. în sensul că şi opera de reconstrucţie avea să se supună aceloraşi reguli, aceloraşi criterii.  

RESTAURAREA  PATRIMONIULUI: POLITICĂ INSTITUŢIONALĂ

Pentru conducerea BNR, pentru întreaga echipă, realizarea, păstrarea şi conservarea patrimoniului imobiliar au reprezentat o politică instituţională, o misiune de suflet şi o îndatorire morală prin care s-a urmărit asigurarea stabilităţii şi continuităţii Băncii Naţionale a României,  precum şi adăugarea unui plus de valoare patrimoniului arhitectural. Pe site-ul instituţiei pot fi citite documente  relevante - expuneri publice ale guvernatorului, între care le amintesc pe cele de la Craiova şi  de la Constanţa, prezentate cu ocazie încheierii lucrărilor de restaurare la sediile istorice ale celor două sucursale sau studii ale echipei conduse de istoricul  Cristian Păunescu, fost secretar general a BNR, în prezent consilier al guvernatorului, în colaborare cu doctor în economie Brânduşa Costache şi doctor în istorie Nadia Manea - în care radiografia întregii opere de construcţie a patrimoniului este redată în tot ce are mai semnificativ. Voi prelua, din acest amplu material bibliografic, câteva aspecte dintre cele mai semnificative, ce recompun  pentru o lucrare înfăptuită în 141 de ani.

-  Angajamentul luat de BNR de a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele oraşe din ţară. Această măsură era menită să asigure răspândirea în teritoriu a noilor mijloace de plată, leul românesc de hârtie, şi efectuarea serviciului de trezorerie pentru stat. Referitor la acest subiect, circulă tot felul de neadevăruri. Se spune că erau banii statului sau, dacă nu erau ai statului, erau ai acţionarilor. Fals. Ca orice bancă, societate pe acţiuni, în orice epocă şi în oricare loc din lume, BNR a desfăşurat operaţiuni bancare şi a făcut profit.

 - La scurtă vreme după începerea extinderii reţelei teritoriale a BNR, în noiembrie 1892, guvernatorul Theodor Rosetti informa Consiliul general că „administraţiunea Băncei“ întâmpină mari dificultăţi a găsi în judeţe pentru agenţii localuri apropiate trebuinţelor sale. De aceea, îşi exprima opinia că „ar fi mai bine să se construiască localuri speciale“, fapt pentru care a rugat Consiliul General „să autorizeze a cumpăra locuri şi a procede treptat la facerea construcţiunilor necesare pentru fiecare agenţie“. Au fost şi câteva cazuri în care au fost achiziţionate imobile, care puteau fi transformate în sedii corespunzătoare statutului instituţiei şi bunei desfăşurări a operaţiunilor. În linii mari, cu adaptările necesare impuse de condiţiile economice sau de conjunctura istorică a fiecărei perioade, această politică privind patrimoniul imobiliar al BNR a rămas valabilă până astăzi.

 -  Prin convenţii încheiate cu statul: ne referim, în principal, la clădirile din Transilvania, în care au funcţionat agenţiile BNR imediat după Marea Unire. Aceste imobile aparţinuseră Băncii Austro-Ungariei, dar după prăbuşirea monarhiei dualiste, la 19 septembrie 1921, Comisia de lichidare a Băncii Austro – Ungariei a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a terenurilor şi a clădirilor acestei bănci cu statul român. Apoi, la 16 ianuarie 1922, s-a încheiat o convenţie între statul român şi BNR. Potrivit acestui act, Banca Naţională a României a plătit statului român 25 milioane lei şi statul român i-a cedat „în mod desăvârşit, irevocabil şi pentru totdeauna“ toate drepturile ce-i reveneau asupra celor 13 imobile ale fostei Bănci a Austro – Ungariei, care se aflau pe teritoriile unite cu România (în 1921, media anulă a cursului valutar înregistrat la Bursa din Bucureşti a fost: 1 fr.fr./7,38 lei; 1 liră st./352,50 lei; 1$/97,90 lei; 1 fr.elv./16,84 lei.) Dintre aceste sedii, cele de la Oradea şi Timişoara se află în continuare în proprietatea BNR.

Banca  Naţională a României s-a angajat să instituie  câte o sucursală în fiecare capitală de judeţ.Sucursalele din  Iaşi, Galaţi, Brăila şi Craiova si-au inceput activitatea in martie 1881, iar Banca Naţională a României, până la începutul Primului Război Mondial, a mai înfiinţat alte 29 de agenţii, totalizând 33 de sedii, câte unul în fiecare reşedinţă de judeţ. în perioada interbelică, reţeaua de sucursale şi agenţii s-a extins, ajungând la 70 de sedii.

- În ansamblu, înfiinţarea şi extinderea reţelei de sucursale şi agenţii a Băncii Naţionale şi înălţarea sediilor BNR au constituit un proces cu multiple consecinţe asupra ritmurilor dezvoltării economice şi a metamorfozelor urbanistice ale oraşelor în care acestea au funcţionat, fiind principalul factor stimulator al sporii patrimoniului imobiliar al instituţiei.                                                                                                                                                                                                     

- În câţiva ani, volumul operaţiunilor şi numărul clienţilor au crescut foarte mult, mai ales că, începând cu anul 1884, au putut beneficia de creditul ieftin de la Sucursala BNR Craiova şi comercianţii din: Calafat, Caracal, Turnu Severin, Târgu Jiu, Slatina, Drăgăşani, Râmnicu Vâlcea şi din alte localităţi ale Olteniei, unde BNR nu înfiinţase încă agenţii.

 - Banca Naţională a României a avut în proprietate mai multe clădiri, proiectate şi construite cu o clară destinaţie socială, care au fost confiscate în timpul regimului comunist şi pe care nu le-am  mai revendicat după 1990.  Aceste imobile erau destinate nevoilor funcţionarilor, fie ca locuinţe, fie ca spaţii de organizare a activităţilor sportive şi extraprofesionale. Enumer doar câteva, care sunt foarte cunoscute: Hotelul Triumf de pe bulevardul Kisselef nr. 12, Blocul zodiac din Calea Dorobanţilor, Blocul Rosenthal, cunoscut şi sub numele de Blocul „Bijuteria“, din Calea Victoriei nr. 22 – 24, unde a fost sediul fostei Casei de pensiuni a funcţionarilor BNR.

 - Relevantă cu deosebire este istoria Căminului funcţionarilor BNR, din şoseaua Kisselef, cunoscut sub numele de Hotel Triumf. Mai întâi, Banca Naţională a cumpărat terenul situat la nr. 10 – 12, de la Constantin Argetoianu şi Banca ţărănească în 1922, respectiv familia Blank în 1925. Cândva aici fusese proprietar şi Mihail Kogălniceanu. în 1924, guvernatorul Mihail Oromolu a solicitat Consiliului de Administraţie al BNR aprobarea pentru a începe tratative cu unul din cei mai apreciaţi arhitecţi români, este vorba de Petre Antonescu, în vederea proiectării lucrării. Directorul Constantin Băicoainu s-a opus iniţiativei, considerând că amplasamentul este prea departe de Bancă. în cele din urmă, Consiliul de administraţie a considerat că zona are potenţial de dezvoltare şi a decis să solicite lui Petre Antonescu realizarea „unui mare imobil cu 3 etaje, cuprinzând apartamente de diferite mărimi pentru funcţionari“. Retras faţă de şosea, cuprinzând 52 de apartamente şi sugerând arhitectura tradiţională românească, imobilul a beneficiat de o tratare arhitecturală sobră, având o formă alungită şi fiind perfect simetric faţă de axul principal. Odată cu imobilul a fost realizată şi întreaga amenajare peisagistică, inclusiv un teren de tenis la care aveau acces toţi funcţionarii BNR.

UN VAST PROCES DE RECONSTRUCŢIE

Palatul Vechi a fost gata în 1990. Acesta a fost începutul. Au urmat nenumărate alte construcţii,  în Bucuresti si în provincii, în care aveau să funcţioneze sucursalele judeţene. Clădirile sucursalelor Craiova si Constanţa, a căror renovare a fost încheiată acum trei ani,  au atras atenţia asupra unui proces cu rezonanţe istorice: grija de gospodar a Băncii Naţionale, după 1990,  faţă de întregul său patrimoniu. Pentru că faţa nouă a celor două clădiri a dat expresie unei îndelungate strădanii a conducerii băncii noastre centrale, ce a început în 1991 şi s-a încheiat înainte de actuala criză, de a aduce întregul său patrimoniu - ce a trecut prin grele încercări din 1880 şi până în zilele noastre, inclusiv prin cutremurele din 1940 si 1977 - în stare optimă de funcţionare

Lucrările de renovare au fost costisitoare. Atât proprietăţile din Bucureşti, cele din zona centrului istoric (Palatul Vechi, din Lipscani, Palatul Nou, din Doamnei şi Palatul Chrissoveloni, tot din Lipscani) şi Parcul cu Platani, din Cotroceni) cât şi cele din judeţe, au fost refăcute din temelii. Răspunderea pe care Banca Naţională şi-a asumat-o a fost aceea de a le fi redate tuturor acestor proprietăţi, toate cu valoare istorică, strălucirea şi măreţia de altădată.

De unde atâţia bani? în niciun caz de la bugetul statului. Banca Naţională nu primeşte  nici măcar un singur leu alocaţii bugetare, dar  plăteşte 80 la sută impozit pe profit, în timp ce toate celelalte instituţii şi companii plătesc numai 10 la sută. Si plăteşte impozite şi contribuţii pe salarii, plăteşte TVA. Din temelii a fost refăcut şi Parcul cu Platani, proprietate a Băncii Naţionale dovedită cu acte autentice, originale si nu refăcute, lucrare inclusă într-un proces integrator de conservare si îmbunătăţire a calităţii mediului. Povestea acestui patrimoniu, fascinantă şi contrariantă totodată, merită să fie cunoscută în toate detaliile. O voi detalia vinerea viitoare, în partea a doua a acestei analize.

Reamintesc, acum, că Gala decernării premiilor Bienalei Naţionale de Arhitectură – 2012 i-a numărat, între premianţi - pe toţi cei care au contribuit la restaurarea, consolidarea şi reconfigurarea Palatului Vechi al BNR: investitorul, proiectantul şi constructorul. Cu atât mai mult cu cât e premiat şi investitorul – Banca Naţională a României.

Banca Naţională fiind  investi­torul. A avut alături proiectantul –  pe arhitectul  Gabriel Tureanu. şi a avut alături constructorul, Aedificia, reprezentat de directorul Petre  Badea. Când spun însă „constructorul“ am în vedere nu numai inginerii şi lucrătorii de pe schele, ci şi zecile de echipe de artişti-restauratori, care cu pasiune, cu migală şi cu talent au făcut lucruri minunate.

Medalia, acordată de către cel mai înalt for în materie, Uniunea Arhitecţilor, se leagă în mod firesc de un important monument de arhitectură din patrimoniul naţional. Dacă istoria Palatului Vechi oferă un complex fascinant de informaţii, de semnificaţii  - istoria restaurării acestui monument nu este în niciun caz pusă în umbră. Dimpotrivă, se înscrie ca o contribuţie majoră la a-i reda acestui monumental palat măreţia şi strălucirea de altădată.

Complexul BNR situat în perimetrul străzilor Lipscani, Eugeniu Carada, Doamnei şi Smârdan, cuprinde trei palate, nu doar unul: Palatul Vechi, din Lipscani, Palatul Chrissoveloni, tot din Lipscani, precum şi Palatul Nou. Toate aceste trei palate au trecut printr-un amplu proces de restaurare. Un proces important, dificil şi costisitor.

Din motive funcţionale şi operaţionale, lucrările de restaurare au fost împărţite în trei etape. Mai întâi, a avut loc  recondiţionarea  unei bijuterii arhitectonice: Palatul Chrissoveloni, situat tot în zona Lipscanilor, cu vestitele săli „Florentină“ şi „Bizantină“. Lucrările au fost încheiate în 1999 şi City-ul bancar a mai dobândit o podoabă. Apoi a fost refăcut Palatul Nou. Lucrare încheiată de câţiva ani. Abia apoi  s-a trecut la renovarea Palatului Vechi, proces şi el finalizat.

Lucrările de restaurare cele mai complicate, ce s-au dovedit a fi  de anvergură, au fost cele din Palatul Vechi, ce reprezintă mult mai mult decât o construcţie monumentală. Acest monument plasat în centrul istoric al Bucureştiului, ce aduce în zilele noastre o mostră a „Micului Paris“ din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, strălucind între atâtea alte mărturii ale acelui timp: palate monumentale, instituţii de cultură, clădiri administrative. şi amintind de vremurile în care se contura, în jurul Băncii Naţionale, un promiţător centru financiar. Restaurarea se dovedise obligatorie. Clădirea, în întregime, a fost relativ schilodită de funcţionarea din perioada fostului regim de dinainte  de decembrie ’89. Dar mai cu seamă a fost schilodită Sala de Marmură, care la un moment dat adăpostea aproximativ două sute de persoane în improvizaţii de birouri, într-o stare jalnică. Nimic nu era mai firesc decât să-i fi fost redată acestei săli strălucirea iniţială.

Banca Centrală nu este o instituţie bugetară, iar prin vechimea ei clădirea Vechiului Palat al BNR şi-a creat, prin amortizare, fonduri cu care a acoperit în totalitate aceste investiţii. Practic, a făcut si Banca Naţională a României ce au făcut şi alte bănci centrale, Banca Angliei, Banca Franţei, Banca Belgiei, care au clădiri cu valoare de patrimoniu. Mai întâi au fost restaurate vechile spaţii, apoi au fost amenajate muzee, săli folosite în scopuri ştiinţifice, culturale şi sociale. E unica soluţie raţională.  Am adoptat-o. Să nu uităm că acest Palat, înălţat în secolul al XIX-lea, către sfârşitul lui, a fost conceput după nevoile de atunci ale activităţii bancare. Mai bine de 70 la sută din operaţiuni se desfăşurau în vechea sală a ghişeelor – actuala Sală de Marmoră. Le-am restaurat şi acum le folosim. Jumătate dintre spaţii au şi astăzi funcţionalitate bancară. Jumătate au fost  însă  redestinate. Semnificativ este faptul că numeroase săli din Palatul Vechi sunt deja folosite pentru reuniuni interne sau internaţionale de anvergură, care impun un cadru adecvat şi o ţinută aleasă. în Sala de Marmură, bunăoară, sunt  organizate numeroase manifestări culturale, istorice, ştiinţifice, reuniuni internaţionale, la care participă guvernatori din toată lumea, reprezentanţi ai lumii finanţelor, alte personalităţi marcante.

Dacă astfel de valori, ce fac parte din patrimoniul naţional, nu ar fi fost repuse în valoare, ar fi fost un mare act de nedreptate faţă de generaţiile din vremea noastră.

AFACERI DE LA ZERO