Inflaţia urcase, în 1993, la 300 la sută, rată anuală ce atinsese un record istoric. Iar această inflaţie fără egal nu doar că a muşcat din nivelul de trai cu două guri, pentru că decima economiile populaţiei în timp ce toate mărfurile se scumpeau, dar a pus în dificultate şi rata de schimb a leului.
Strategia Băncii Naţionale, de a plasa cursul leu-dolar în trena creşterii preţurilor, cu rolul de ancoră antiinflaţionistă, s-a dovedit una de succes. Încă din 1994, prin politica monetară promovată, BNR a reuşit în bună măsură să stăvilească şocul inflaţionist. Si asta în împrejurările dificile ale acelui timp, când România continua şi după decembrie 1989 să poarte povara carantinei financiare, de care avea să scape abia în 1996.
A REPORNIT CEASUL PIEŢEI VALUTARE
La 18 februarie 1991, după ce timp de 45 de ani piaţa valutară românească „şi-a înfăşurat steagul în jurul inimii, aşteptând să treacă urgia“ (metaforă folosită Nicolae Iorga pentru vremuri de restrişte), la Bucureşti a fost redeschisă piaţa schimburilor valutare. Sub egida Băncii Naţionale, în Palatul Vechi al Băncii Naţionale.
Prima etapă a noii pieţe, cea a fixing-ului valutar, a funcţionat între 18 februarie 1991 şi sfârşitul anului 1992. În tot acest timp cursurile se formau prin mecanismul fixingului, la Banca Naţională, fără ca băncile comerciale să aibă un rol de primă linie. Ele acţionau doar în numele şi în contul clienţilor, ca instituţii de intermediere, fără să participe direct la formarea cursului de echilibru. Iar acest curs era fix, cu valabilitate de azi până mâine, durata lui de viaţă fiind de 24 de ore.
Următoarea etapă, ce a debutat în 1993, a durat până la 1 august 1994. Se făcuse un pas înainte, piaţa schimburilor a început să semene a piaţă, pentru că s-a trecut de la fixing la licitaţiile valutare. Dar mecanismele specifice pieţei libere interferau încă, în mare măsură, cu deciziile administrative.
După un an, la 1 august 1994, pe fondul calmării inflaţiei, liberalizarea schimburilor interbancare va marca rolul pieţei în stabilirea cursului de schimb. Piaţa valutară se va lărgi, vor participa mai multe bănci, vor fi prezente şi casele de schimb. În aceste noi condiţii, operatorii vor practica propriile cursuri, iar Banca Naţională va face media lor şi va da publicităţii cursul zilnic.
DE CE ERA SCUMPĂ VALUTA?
Din două motive. Ambele fiind legate de povara trecutului, ce dăinuia în mentalităţi, deşi vechile instituţii se prăbuşeau treptat, şi de care societatea românească nu reuşea să se despartă râzând. Iar economia de piaţă, ce se ivise deja la orizont, nu numai că nu devenise un ideal nici pentru actorii din marea economie şi nici pentru populaţie, dar se şi integra mult prea lent în viaţa noastră în împrejurarea în care venea la pachet nu numai cu avantaje, ci şi cu rigori deseori greu de acceptat.
Primul motiv se contura simplu. Exporturile, chiar şi după ce interdicţiile instituite în 1990 au fost ridicate, şi-au luat avânt cu încetinitorul. Un timp, care a durat exact 10 ani, din cauză că producţia de bunuri fizice şi de servicii mai mult stagna decât creştea, exporturile îngheţaseră sub cifra 8. Concret, România nu a reuşit niciodată, în primii 10 ani de după decembrie 1989, să depăşească la export încasări de peste 10 miliarde de dolari. Gheaţa avea să fie spartă abia în 2000, pe fondul reformei fiscale din acel an şi al unor decizii economice luate cu faţa la Uniunea Europeană, când exporturile au sărit peste 10 miliarde de dolari. Or, cum înainte de 1996 valuta din export era puţină iar împrumuturi externe veneau în exclusivitate de la FMI, legea obiectivă a cererii şi ofertei făcea inevitabil ca pe piaţa noastră valutară să circule un dolar scump.
Al doilea motiv, nu doar complex, ci şi complicat, era legat de nevoia de reforme ce se făcea simţită în întreaga noastră economie. Iar amânarea acestor reforme a întârziat trecerea de la o economie închisă la o economie deschisă. La o economie de piaţă. Şi la un consum exclusiv de piaţă.
Întreprinderile noastre, care fuseseră decuplate de la planificarea centralizată, erau nevoite să-si procure singure valuta. Şi chiar dacă, în acei dintâi ani ai tranziţiei, mai primeau dolari cu „dispensă socială“, acesti dolari erau puţini şi întreprinderile se vedeau nevoite să mizeze cu deosebire pe lei. Aşa anemiaţi cum erau leii atunci.
Trei mari paşi înainte, către economia de piaţă, au fost făcuţi totuşi chiar în acei ani: 1) au fost lichidate subvenţiile la produsele de bază aflate în consum; 2) a fost liberalizat adaosul comercial; 3) impozitul pe circulaţia mărfurilor, propriu economiei de comandă, a devenit taxa pe valoare adăugată. Era un început. Un început în care s-a făcut simţită strădania de a scoate în evidenţă virtuţile economiei de piaţă. Într-o vreme cu risipă, pierderi, inflaţie, şomaj, sărăcie, o parte semnificativă a societăţii a înţeles că avem o singură şansă ca să rezolvăm aceste probleme: să luăm în serios economia de piaţă.
TIMPUL DE AŞTEPTARE EXPIRASE
Era un imperativ ca această şansă – grăbirea integrării economiei de piaţa în societatea românească - să fie valorificată mai cu seamă într-un timp în care România era în continuare exclusă de pe pieţele internaţionale financiare. Analizele făcute în ţară, de autorităţi şi de specialişti independenţi ori de jurnalişti specializaţi în economie, priveau atât către anul 1996, când avea să expire carantina, cât şi către anii următori. Nu era nicio îndoială: până când România va ajunge la un surplus al balanţei comerciale, constrângerea valutară va fi slăbită numai printr-o finanţare externă substanţială.
Când a venit sorocul, în anii 1995-1996, României deschizându-i-se porţile pieţelor financiare internaţionale, Parlamentul a decis, prin lege, ca mutările de deschidere să fie făcute de Banca Naţională. Decizia avea la bază mai multe argumente. În primul rând, BNR stabilise relaţii bune cu Fondul Monetar Internaţional. În al doilea rând, dezvoltase legături strânse cu mari bănci de pe pieţele internaţionale, de la care ar fi putut să primească un sprijin important, ceea ce s-a şi întâmplat. În al treilea rând, însăşi Banca Naţională avea nevoie de valută, pentru a-şi consolida rezervele internaţionale. În noua conjunctură, în care piaţa valutară românească era în plin proces de dezvoltare, rolul BNR pe această piaţă nici nu putea fi imaginat fără o rezervă valutară substanţială. În sfârşit, a cântărit greu faptul că Banca Naţională îşi constituise deja o echipă competentă şi puternică de specialişti; o echipă capabilă să păşească cu dreptul pe marile pieţe internaţionale şi să aducă în ţară valuta de care era stringentă nevoie.
Judecata s-a dovedit a fi corectă. Emisiunea publică de obligaţiuni de 52 miliarde yeni (circa 495 milioane dolari), ale cărei documente s-au semnat la 10 mai 1996, la Tokyo, a fost cea mai mare operaţiune de acest fel realizată de România în decursul întregii sale istorii moderne. Încurajată de succes, Banca Naţională a revenit pe piaţa japoneză de capital la jumătatea lunii septembrie ‘96, cu o nouă ofertă de titluri financiare. Obligaţiunile „Samurai“, în valoare de
30 miliarde de yeni, au avut un şi mai mare succes. La 20 septembrie, la Tokyo, a fost semnat documentul privind subscrierea obligaţiunilor „Samurai“. Managerul principal, „Nomura Securities“, a reconfirmat că oferta BNR a fost depăşită de cerere, solicitând creşterea părţii alocate. Mai ales că lansarea emisiunii de obligaţiuni „Samurai“, din septembrie-octombrie, fusese făcută în condiţii avantajoase pentru România: dobânda a scăzut de la 5,2 la sută, în luna mai, la 5,05 la sută; în acelaşi timp, termenul de maturitate a fost mărit de la numai trei ani pentru emisiunea precedentă, la cinci ani. Dobânda de 5,05 la sută a fost avantajoasă şi prin faptul că reprezenta un cupon fix, ceea ce însemna că nu va fluctua indiferent care vor fi condiţiile pe piaţa japoneză de capital.
Debutul pe piaţa europeană de obligaţiuni a avut loc în luna iunie 1996, când BNR a intrat în arenă cu o emisiune de eurobonduri. Emisiune lansată cu asistenţa băncii de investiţii Merrill Lynch. Valoare totală: 225 milioane de dolari.
Despre performanţele obţinute vorbesc şi tendinţele relevate de dinamica primelor trei credite sindicalizate. Termenele de rambursare au crescut treptat de la 15 luni la 36 de luni. Al patrulea credit, cel de la Londra, din 16 octombrie 1996, a fost angajat pentru 36 de luni. Ratele dobânzilor au marcat, şi ele, îmbunătăţiri simţitoare: LIBOR +2,75 la sută la primul împrumut, +2,25 la sută la al doilea şi +1,75 la al treilea. Al patrulea credit a fost angajat cu o rată de LIBOR +1,875 la sută.
La Londra, în octombrie 1996, s-a încheiat o etapă importantă a reintrării ţării noastre pe pieţele internaţionale de capital. Vorbind la o recepţie la care participau cele mai mari instituţii financiare din lumea largă, guvernatorul Mugur Isărescu a subliniat că rolul Băncii Naţionale s-a încheiat. Uşile sunt deschise şi vor continua să rămână deschise pentru Guvernul României, pentru bănci şi pentru companii din România. Banii împrumutaţi, atunci, de Banca Naţională au scos rezervele valutare dintr-o gravă criză. Totodată, i-a fost dat un balon de oxigen procesului de stabilizare a cursului monedei naţionale.
Cele două tipuri de emisiuni, eurobondurile şi obligaţiunile Samurai, lansate de Banca Naţională, au deschis drumul. Pe piaţa internaţională de capital au fost astfel asigurate condiţii favorabile pentru intrarea în cursă a Ministerului Finanţelor. Mai cu seamă că o bună parte din deficitul bugetar avea să fie acoperită mult timp din resurse externe.
Londra ’96 a fost ultima gară a momentului reintrării României pe pieţele internaţionale de capital. În anii ce au urmat, numele ţării noastre va fi tot mai des rostit de investitorii internaţionali.
