Normal ar fi fost ca peste fix o lună şi jumătate, de revelion, să marcăm sfârşitul actualului ciclu inflaţionist. Dar ce mai poate fi normal în 2025? Un an de-a lungul căruia am avut rareori motive să invocăm cuvântul normalitate. Washington Post, zilele trecute, nota că lumea a fost dată peste cap în 2025. Iar democraţia, economia şi geopolitică au ieşit din normalitate.
De ce cred însă că, la cumpăna dintre 2025 şi 2026, când s-ar fi împlinit cinci ani de când ne confruntăm în România cu o inflaţie cumplită, ar fi fost timpul ca această confruntare să se fi sfârşit? Să judecăm! Câştiga teren, în primăvara lui 2021, un punct de vedere ce devenise dominant în toată lumea. Acela că inflaţia globală ce se înfiripa, despre care multe bănci centrale, inclusiv Rezervele Federale şi Banca Centrală Europeană, gândeau că va fi temporară... ar fi fost preferabilă unei politici de austeritate. Se presupunea că austeritatea ar fi aruncat economiile ţărilor dezvoltate într-o recesiune prelungită... urmată de o temută criză globală. Şi care ar fi putut să fie egală cu „mama tuturor crizelor“, cu care tot ameninţa lumea profesorul Roubini, „profetul“ marii crize cu care se încheia cel de-al doilea deceniu al secolului în curs.
Încă o criză globală în actualul secol, la numai două decenii după prima, n-a mai fost. Dar inflaţia, care începea atunci, avea să fie globală. Întâi şi întâi pentru că au fost globale cauzele ei. În prima linie situându-se riscul energetic, în 2021, urmat de riscul geopolitic in 2022. Cărora li s-au adăugat blocajele liniilor de producţie şi de aprovizionare şi multe alte blocaje.
Actualul ciclu inflaţionist, care pe bună dreptate a fost botezat global, nu a început însă în aceeaşi zi şi nici măcar în aceeaşi lună în toate ţările. Şi nici în acelaşi an. Câteva ţări din Uniunea Europeană, între care Cehia, Ungaria, Polonia şi Bulgaria, au intrat in inflaţie încă de la începutul anului 2020. În timp ce alte 13 ţări, tot din UE şi tot în 2020, au început să alunece în anticamera deflaţiei. De unde, în aprilie 2020, au intrat dintr-o data in deflaţie. Fapt ce a făcut ca Uniunea Europeană, în ansamblu, să parcurgă timp de 12 luni un itinerariu dominat de rate anualizate sub zero. Ca expresie concentrată a deflaţiei. Abia în aprilie 2021 rata medie a Uniunii Europene a aterizat pe linia strategică de ţintire a inflaţiei, de 2,0 la sută. Pentru o lună. Atât. În luna următoare media a scăzut sub 2,0 la suta. După care a început să crească. Întreaga Uniune Europeană era în inflaţie.
Unde era România? Parcursese un an, din ianuarie până în decembrie, cu rate anualizate ce exprimaseră o dezinflaţie perfectă. De la 3,60 la sută în ianuarie la 2,06 în decembrie. Fapt ce a determinat Banca Naţională să scadă dobânda de politică monetară la 1,25 la sută. Cea mai scăzută rată a dobânzii din întreaga istorie a BNR. Avea să fie însă, paradoxal, cea dintâi ţară din UE care va intra în inflaţie. Chiar din ianuarie.
În ce intra? Un răspuns la această întrebare avea să-l dea Jerome Powell, preşedintele Fed, care şi-a rostit răspicat crezul că lumea trece prin cea mai grea criză de după Al Doilea Război Mondial şi că banca centrală a SUA va continua să ajute economia americană să depăşească acest grav episod al istoriei. Adăugând că inflaţia va fi adusă pe linia de ţintire de 2,0 la sută.
Dincoace de Atlantic, la Banca Centrală Europeană, exista aceeaşi motivare. Şefa BCE, Christine Lagarde, şi-a rostit angajamentul de a readuce inflaţia pe linia de 2 la sută, fără să notifice cum va fi posibil după ce şi-a epuizat şi armele şi gloanţele.
România, a cărei linie de ţintire este relativ diferită de cea a Fed şi a BCE, situată la 2,5 la sutăĂ/- 1 punct procentual, a plecat de la acelaşi angajament. Unde ne aflăm după cinci ani? Detalii - miercuri.
