Din toamna lui 1991, au fost pierduţi din greu bani în jocul preţurilor. Cele şase cicluri de inflaţie galopantă - şase mari furtuni ale preţurilor de consum! - au răvăşit societatea românească. Al şaselea este încă în curs.
În timpul primelor două valuri inflaţioniste, din 1991-1993 şi 1997, cu creşteri explozive determinate de decizii de liberalizare a preţurilor, BNR a pus în dezbatere o întrebare şi a găsit un răspuns. Şi întrebarea, şi răspunsul - importante în calibrarea strategiilor de politică monetară - au ajuns pe agendele marilor bănci centrale din lumea bogată abia în 2021.
Întrebarea viza soluţiile de care ar putea dispune o bancă centrală când, dacă şi-ar activa dobânda directoare ca să domolească inflaţia, ar face mai mult rău decât bine
În 2021, an în care inflaţia lua foc pe tot globul, devenise evident că şocul provocat de criza energetică nu putea fi parat cu măsuri de politică monetară. Cel puţin în runda întâi a creşterii preţurilor.
Răspunsul, gândit în actuala conjunctură, a mers totuşi în direcţia în care intervenţia băncilor centrale ar putea să facă bine. Nu rău! Cum? Prin calibrarea dobânzii de politică monetară pe o linie de echilibru. O linie care - aşa cum şeful Fed a repetat de zeci de ori - să fie calculată cu maximă precizie, pentru ca pe de-oparte să descurajeze inflaţia, iar pe de altă parte să încurajeze creşterea economică.
Întrebarea apăruse pe agenda BNR în toamna lui 1990. În împrejurarea în care ar fi fost absurd ca - atâta timp cât inflaţia corecta consumul şi asana raportul aberant bani-mărfuri - să pună „tunurile“ politicii monetare pe creşterea preţurilor! A urmat o altă
întrebare: „Ce poate totuşi o bancă centrală să întreprindă - în acest context concret - ca să nu facă mai mult rău decât bine?“.
Răspunsurile nu erau în nicio carte. Au fost extrase din confruntarea cu o realitate care impunea rezolvări imediate. Soluţiile au venit în acord cu urgenţele: deschiderea şi consolidarea pieţelor valutară şi monetară; aducerea în parametri optimi a rezervelor de aur şi de valută; punerea în aplicare a programului de trecere la convertibilitatea deplină a monedei naţionale şi multe altele. Toate pentru întărirea leului! Iar leul întărit a lovit inflaţia.
Al treilea val a venit în 2008 şi a durat tot un an. O altă problemă, o altă soluţie. Preţurile în creştere au fost învinse cu o dobândă de politică monetară real-pozitivă, peste rata inflaţiei. BNR şi-a permis să ridice atât de mult dobânda pentru că PIB-ul, care urcase până la peste 9 la sută, nu a cedat în faţa preţurilor în creştere
În 2010, a venit al patrulea val. Cauza: decizia de umflare a TVA cu cinci puncte procentuale. Acum creşterea economică nu mai era de peste 9 la sută. Dimpotrivă, ţara era în recesiune. Iar o inflaţie provocată de umflarea TVA făcea inutilă orice intervenţie de politică monetară. BNR a comunicat că, dacă nu apar si alte cauze, creşterea preţurilor va avea un parcurs de manual: va creşte în iulie 2010 de la 4,38 la 7,14 la sută, urmând să scadă după exact 12 luni, în iulie 2011, de la aproape 8 la sută la sub 5 la sută; iar dobânda cheie nu va creşte, ci, dimpotrivă, va scădea, pentru a stimula ieşirea din recesiune.
Pentru ca tabloul să fie complet, am avut parte şi de doi ani - 2015 şi 2016 - în care preţurile nu doar
că n-au mai crescut, dar chiar au scăzut. Nu a fost deflaţie! Pentru că în economie nu au acţionat nici un fel de cauze deflaţioniste. Şi nici efectele nu au fost deflaţioniste. Din acest motiv, fenomenului i s-a inventat o denumire care să i se potrivească măcar parţial. I s-a spus „inflaţie negativă“. Dintr-o singură mişcare, TVA la alimente a fost dată în jos cu 15 puncte procentuale. Asta s-a întâmplat în vara lui 2015. Ce a urmat? Mărfuri mai ieftine, bani mai mulţi în buzunare, consum în creştere! Numai că în economie nu există masă gratuită. Nota de plată a fost achitată de buget. Au scăzut şi mai mult veniturile.
În 2017, toamna, un nou val de inflaţie, care a durat până în decembrie 2019. Cu un vârf de 5,41 la sută în mai 2018. Condiţii noi, cerinţe noi. BNR a învins acest al cincilea val cu o dobândă de 2,50 la sută. Jumătate din rata inflaţiei. Pentru a nu stingheri creşterea economică.
Numeroşi analişti s-au întrebat de-a lungul anilor: „Nu exista şi o alternativă la aceste cinci cicluri inflaţioniste?“. Exista: extensia ofertei de bunuri fizice şi de servicii! Alternativa asta ar fi fost greu de activat în condiţiile concrete ale anilor 1990, chiar şi după anul 2000. Astăzi însă, în împrejurări economice absolut noi, inflaţia însăşi vine din urmă cu un imens bagaj de învăţăminte pentru întreaga clasă politică, pentru instituţiile statului, pentru economişti, politologi, sociologi şi cu deosebire pentru populaţie. Am trecut printr-o şcoală dură, care a reuşit măcar în parte să ne schimbe modul de a gândi, stilul de viaţă, obiceiurile, comportamentul. Acum, în confruntarea cu noul tip de creştere a preţurilor - ale cărei cauze le identificăm mai mult în planul ofertei de bunuri şi servicii, şi mai puţin în cel al cererii - experienţa celor trei decenii este o garanţie.
