Când am trasat noua graniţă de sistem între două epoci istorice, acum 33 de ani, societatea românească era obosită. Şi derutată. Asemenea viitorologilor din Evul Mediu, care îşi închipuiau lumea ce urma să vină în cadrul şi realităţile cunoscute de ei, dominată de castele şi catedrale ca expresie a binelui general şi a bunăstării.
Aceeaşi eroare am făcut-o noi în anii ‘90, în plină eră informaţională. Într-un context istoric inedit, milioane şi milioane de oameni, cele
4.000 de întreprinderi în funcţiune şi tot ceea ce însemna macroeconomia şi economia reală au trecut de la planul de stat la economia de piaţă. Un proces căruia i-am spus tranziţie, ce a adus multe transformări radicale, fără să aducă tot atât de repede şi schimbările de esenţă în conţinutul muncii, în raporturile salariaţi-angajatori, în multiplicarea ofertei de mărfuri şi de servicii, a banilor care să tureze motoarele pieţei libere.
De 33 de ani, câţi au trecut din decembrie ‘89, România tot face reforme. Dar ce măsurăm noi: timpul sau faptele? Anii care trec leagă între ei şi înfăptuiri, dar şi amânări! Societatea românească, în toţi aceşti ani, a adunat nenumărate înfăptuiri remarcabile. De prea multe ori însă a alunecat şi spre amânări păguboase. Fără aceste amânări, azi nu ar mai avea sens şi logică, să punem în discuţie teme legate de cum trăim. Şi nici de comparaţii cu ce a fost - mai bine sau mai rău - înainte de decembrie ‘89.
Iată însă că, în acest al 33-lea an de după schimbarea de sistem, persistă şi întrebări, şi răspunsuri. Sociologii au iniţiat sondaje comparative. Au făcut-o ştiinţific, respectând regulile sociologiei în astfel de anchete, antrenând eşantioane reprezentative. Cu scopul, desigur, să ne facem o idee despre cum se înclină balanţa prezent/trecut.
Ce a rezultat? Că în jur de 60 la sută dintre răspunsuri sunt în defavoarea prezentului. Într-un sondaj de opinie cei chestionaţi răspund aşa cum simt. Şi, dacă 60 la sută simt că azi trăim mai rău decât înainte de decembrie ‘89, iar ceea ce simt ei - cu erorile admisibile, desigur, care nu pot fi mai mari de 3 la sută - constituie o stare de spirit reprezentativă în rândul populaţiei, înseamnă că la această realitate este obligatoriu să se refere decidenţii atunci când proiectează politicile economice şi obiectivele privind formarea culturii economice. Luând în calcul, desigur, atât condiţiile obiective, cât şi motivaţiile subiective ale oamenilor.
Referindu-ne concret la analiza acestor anchete, este important să nu omitem condiţionarea răspunsurilor de momentul în care au fost adresate întrebările: sfârşitul celui de-al doilea an al unui ciclu inflaţionist global, cu impact puternic şi în societatea românească. Banii şi-au pierdut mult din puterea de cumpărare. Veniturile (salarii, pensii, ajutoare sociale, dobânzi, câştiguri din investiţii) s-au depreciat şi mai mult. Facturile la energie sunt tot mai greu de suportat. „Coşul de consum” pierde tot mai mult din greutate. Sunt mulţi cei care se grăbesc să răspundă că… „e mai rău ca înainte”. Şi nu doar nostalgicii.
Or, în antiteză, relevante sunt condiţiile obiective ce definesc raportul prezent-trecut. PIB-ul ţării, din decembrie ‘89 şi până azi, a crescut de şase ori. Una dintre cele mai mari viteze de creştere din Europa. În anul curent nu doar că inflaţiei i s-a tăiat din avânt fără să plătim asta cu preţul unei recesiuni, dar în trimestrul al treilea
PIB-ul real a înregistrat cea mai bună dinamică din UE, în timp ce cursul leului în raport cu euro şi-a păstrat rolul de stâlp al stabilităţii economice. Mărfurile şi serviciile ce se regăsesc în componenţa
PIB-ului sunt rezultatul muncii unor oameni ale căror abilităţi, mentalităţi, obiceiuri, sentimente sau resentimente au cunoscut schimbări radicale în aceşti 33 de ani. Cu deosebire au crescut şansele lor de a produce bunuri şi servicii utile. Odată cu înzestrarea economiei cu maşini, tehnologii şi echipamente în bună parte performante. Şi cu o nouă calitate a managementului. În tot acest timp au fost închise multe dintre canalele de risipă şi de pierderi, au fost înregistrate creşteri de productivitate, de eficienţă, de competitivitate.
E drept că mulţi dintre cei nemulţumiţi întreabă - atunci când au ocazia să fie intervievaţi de presă - de ce creşterea economică nu se vede şi în buzunarele lor. Adevărul este că - deşi nu îndestulător - se vede! În aceşti 33 de ani, nu doar PIB-ul a crescut, ci şi veniturile. Desigur, încă substanţial sub nivelul multor ţări europene, pentru că… PIB-ul nostru „vitezoman” nu este la fel de performant şi în planul sustenabilităţii. De unde să irumpă ideile şi soluţiile pentru o mai bună sustenabilitate a creşterii economice? Din toate părţile: din clasa politică, din institutele de cercetări, din şcoli, din biserici, din bănci, din presă, din organizaţiile neguvernamentale. Numai aşa vom avea şansa dezvoltării condiţiilor care să oblige economia să se apropie de exigenţele drastice ale competiţiei din lumea mare. Şi în consens cu aşteptările întregii noastre societăţi.
