Bănci și Asigurări

Adrian Vasilescu: Comunicarea în Banca Naţională a însemnat şi înseamnă întâi şi întâi informare corectă (I)

30 de ani de sistem bancar în România

Adrian Vasilescu: Comunicarea în Banca Naţională a...

Autor: Adrian Vasilescu

06.08.2021, 00:05 384

La 1 septembrie 1996, în prima mea zi de lucru la Banca Naţională, ca director al Comunicării, aveam deja „vechime”, ca jurnalist, în relaţia cu această instituţie. îi cunoşteam bine pe toţi cei care, în departamentele lor, avuseseră contribuţii substanţiale în restructurarea statutară ca Bancă Centrală a ţării.

A doua zi, înainte să înceapă obişnuita conferinţă de presă a guveratorului, jurnaliştii au vrut să ştie dacă am de gând să vin cu noutăţi în strategia de comunicare. Le-am spus ceea ce gândeam: “Sunt scutit de această povară!… Aici, la BNR, guvernatorul, încă de la numirea sa în 1990, a introdus un stil de comunicare cu presa şi, prin presă, cu publicul, modern şi eficient. Este ceea ce, de fapt, m-a determinat să accept propunerea de a lucra la BNR. Aşadar, nu e nevoie să inventez…comunicarea, important este să mă integrez”. Acum, după 25 de ani, sunt convins că m-am integrat.

 

Faţa sănătoasă a medaliei

Aici, la Banca Naţională, inovaţia în comunicare a început imediat după 4 septembrie 1990, când noua echipă îşi asumase un rol inedit specific vremurilor noi. Atunci, mai toate soluţiile clasice s-au văzut dintr-o dată depăşite. Privirile erau îndreptate către secolul XXI. Banca Naţională a României n-ar fi reuşit să ducă la bun sfârşit un lung şir de reforme fără să îşi regândească structurile, fără să-şi redefinească obiectivele şi strategiile.

Noi, jurnaliştii, eram plăcut impresionaţi de modul în care Guvernatorul, alţi specialişti din Banca Centrală abordau marile teme financiar-bancare ale acelui timp. Aceasta era faţa sănătoasă a medaliei. Problema era însă că ei vorbeau, prin presă, unor oameni care niciodată, în vremea comunismului, n-au avut şansa să înţeleagă exact cât era de necompetitivă economia noastră. Pentru că niciodată piaţa, care funcţionase centralizat, nu avea cum să  spună tot adevărul. Oglinda în care se privea economia planificată reflecta în mare măsură o realitate cosmetizată. Atunci, în cei dintâi ani 1990, dolarii se scumpeau în România şi oamenii nu înţelegeau de ce multe întreprinderi îşi doreau un dolar şi mai scump, ca să câştige din export; în timp ce altele, dimpotrivă, voiau un dolar mai ieftin, ca să câştige din import. Deşi important era să fi avut un curs adevărat, stabilit de piaţă, ca să câştige ţara. Fiindcă numai dacă piaţa valutară lasă cursul liber, ca să exprime adevărul, puteam să ştim, cu adevărat, cine e competitiv şi cine doar mimează competitivitatea.

în România funcţiona, deja, începând din februarie ’91, o piaţă valutară. Era o noutate. Convertibilitatea de cont curent, parţială, declarată în noiembrie ’91, era şi ea tot o noutate. Iar cei care cereau un alt curs, care să-l înlocuiască pe cel rezultat din împăcarea cererii cu oferta, voiau de fapt blocarea pieţei şi fixarea ratei de schimb prin decizie, într-un cabinet. Ceea ce ar fi însemnat să ne întoarcem de unde plecasem. Comunicarea la BNR, în aceaste împrejurări, urmărea obişnuirea societăţii româneşti cu o realitate inedită: aceea că rata de schimb leu-dolar o stabileşte piaţa, ţinând seama  de condiţiile interne şi externe din acel moment.

 

Lângă emisiunea monetară creşte emisiunea de idei

Contrar multor afirmaţii, multor presupuneri, Banca Naţională îşi ordonează activitatea, obiectivele, direcţiile de acţiune, marja de iniţiativă şi limitele inovaţiei, ce reglementează şi ce nu reglementează, ce supraveghează şi ce nu supraveghează, potrivit legii. Totul, absolut totul e stipulat. şi nimeni, absolut nimeni, nu-i poate cere Băncii Naţionale să facă nimic din ceea ce legea nu-i cere să facă. Sau să nu facă tocmai ceea ce legea îi cere să facă. Deşi, de multe ori, în spaţiul public, Băncii Naţionale i se reproşează că nu face… tocmai ce legea îi interzice expres să facă.

La BNR lucrează o echipă a cărei competenţă s-a consolidat în decenii, însumându-si spiritul atent finisat de echipe succesive în cei  141 de ani ai instituţiei.  Nu e nicio exagerare! în arhivele Băncii Naţionale, în dosare îngălbenite de vreme, există numeroase documente scrise şi fotografii de epocă ce păstrează mărturii elocvente despre vocaţia pentru lucrul de cea mai bună calitate a generaţiilor de experţi ai acestei instituţii unice. Iar tot ce s-a întâmplat timp de 141 de ani, din 1880 până astăzi – experienţe noi, conjuncturi noi, semnificaţii şi sensuri noi –  este istorie adevărată. “Cum istorie adevărată este şi creşterea activităţii de comunicare, directorii de departament care au preluat mandatul începănd din anul 2ooo - Mugur Steţ, Mirela Roman, Dan Suciu - reuşind o deplină integrare în spiritul dialogului cu publicul şi cu mass-media promovat de Banca Naţională.”

O astfel de  stare de spirit, devenită dominantă în banca centrală, explică modul în care s-a născut aici, în splendidele palate, un stil de muncă ilustrativ nu numai ca fapt de civilizaţie, ci şi ca operă de educaţie. Plecând de la înţelegerea adevărului că nu doar banii trebuie să alerge repede, ci şi ideile despre bani. Ideile sănătoase, ideile avansate, racordate la mersul timpurilor, constituind miezul unei comunicări eficiente.

încă din anii interbelici, mai cu seamă după 1935, când guvernator al Băncii Naţionale a devenit Mitiţă Constantinescu, i s-a adăugat emisiunii monetare şi …emisiunea de idei. Gândind că acestei instituţii nu-i poate lipsi dimensiunea culturală, Mitiţă Constantinescu a iniţiat o strălucită catedră: colecţia „Biblioteca Băncii Naţionale”. O catedră de la înălţimea căreia să vorbească, fireşte, cărţile. Firul acestei idei s-a rupt vremelnic după naţionalizare, când până şi cultura a fost supusă centralizării. Dar ideea a fost reluată după 1989. şi dezvoltată timp de 31 de ani.

în aprilie, BNR a sărbătorit 141 de ani de existenţă. De fapt, expresia „a sărbătorit” nu este tocmai potrivită. Corect este să spun că şi-a marcat aniversarea. Desigur, în condiţii specifice acestui timp în care pandemia provoacă, în toată lumea o criză economică şi o criză a relaţiilor sociale. Ca şi în 2020 la 140 de ani de la întemeiere,  condiţiile speciale n-au mai fost prielnice, ca acum zece ani, unei aniversări marcate de o reuniune în care şcoala de la BNR şi-a confruntat opiniile cu analişti din băncile comerciale, din învăţământ şi din cercetare, cu jurnalişti.

Amintita dezbatere, fusese împărţită în cinci reprize, fiecare cu actorii ei,  având ca generic „Politica monetară: evoluţii şi provocări în noul context economic global”. Fireşte, accentul a fost pus pe strategia de ţintire a inflaţiei. De fapt, pe rolul politicii monetare – oricum ar fi privită: artă sau sumă de reguli – în stabilitatea preţurilor. Nu-mi propun să dezvolt subiectul. şi nici să evoc opiniile exprimate sau divergenţele de opinii, de atunci, ce n-au fost puţine. Mă voi referi însă la un detaliu al tabloului, ce mi se pare deosebit de relevant. Acela că acum 141 de ani, în primăvara lui 1880, ţara îşi deschisese ferestrele, aşa că intrau şi bani, intrau şi idei noi, intra şi aer proaspăt. Iar Banca Naţională, rod al acestui climat de creaţie economică şi socială, chiar şi politică, a contribuit activ la dezvoltarea lui neîntreruptă. De fapt, i-a fost ţării un sprijin de nădejde. I-a fost atunci, asa cum îi este şi acum.

M-am referit, cu câteva rânduri în urmă, la Palatul Vechi. Adevărul este că întregul complex al centralei BNR, cu cele trei Palate – Palatul Vechi din Lipscani, Palatul Chrissoveloni şi Palatul Nou, început înainte de Al Doilea Război Mondial de arhitectul Radu Dudescu şi terminat după război –, care au trecut prin trei cutremure puternice şi prin vremuri grele, plus Complexul imobiliar “Parcul cu platani”, aflat în anii 1986-1990 într-o degradare aproape totală, au fost supuse unui refaceri de anvergură. A fost un efort uriaş, dificil şi costisitor. Fiindcă nu au fost necesare numai lucrări de restaurare, ci şi de consolidare.

Lucrările de renovare au cerut totodată şi mari eforturi financiare. Desigur o întrebare este firească: de unde atâţia bani? în niciun caz de la contribuabili. Banca Naţională nu este o instituţie bugetară şi, prin urmare, nu a fost nevoie nici măcar de un singur leu din bugetul ţării, care să susţină acest vast program de investiţii. Cele trei mari clădiri din complexul BNR – şi cu deosebire Palatul Vechi – şi-au creat propriile resurse de finanţare. şi le-au creat din cotele de amortizare, care se calculează anual, potrivit legii, şi indică plafonul până la care pot fi stabilite, în planul de venituri şi cheltuieli, sumele destinate lucrărilor de investiţii şi de reparaţii. De aici sunt banii. Programele de investiţii şi de restaurare aprobate de Consiliul de Administraţie s-au bazat pe aceste fonduri.

Revin, în finalul acestui capitol, la competenţa echipei. A personalului Băncii Naţionale. O regăsim, cu toate acumulările acestei instituţii seculare, adunate an de an, inclusiv în activitatea de comunicare. Sub toate formele ei de manifestare. şi, cu deosebire, în pachetele de informaţii standardizate, difuzate periodic întregii mass-media, pregătite prin grija direcţiilor de Politică Monetară, Operaţiuni de Piaţă, Modelare, Studii, Reglementări, Supraveghere, Statistică. şi toate cu un dublu scop: informarea publicului şi, totodată, asigurarea unei baze de date folositoare analiştilor. ştacheta fluxului informaţional este continuu ridicată prin seriile unor manifestări de anvergură, inclusiv conferinţe de presă ale guvernatorului. Semnificativ este, în acelaşi timp, şi faptul că membri ai Consiliului de Administraţie, directori şi consilieri acordă interviuri. Este de notorietate faptul că trezesc un viu interes dezbaterile, colocviile financiar-bancare, seminarile de la Banca Naţională, la care participă reprezentanţi ai comunităţii bancare, personalităţi ale vieţii economice şi financiare. Jurnaliştii sunt prezenţi într-un număr mare la toate aceste manifestări. Seminarul de cultură şi civilizaţie bancară, inaugurat în 1994, se desfăşoară cu regularitate an de an. Desigur, cu uşile deschise. Seminarul de la Centrul de pregătire profesională al BNR de la Sinaia, cu jurnalişti specializaţi în probleme financiare, se desfăşoară de asemenea an de an. şi tot an de an participă membri ai conducerii executive, directori, specialişti din diferite compartimente.

 

De la cursul fix la piaţa liberă

Ce a însemnat, de fapt, adevărul cursului valutar? Vom înţelege mai bine dacă ne vom întoarce în timp la momentul 18 februarie 1991, când a reînceput să funcţioneze piaţa liberă a valutelor. în prima etapă, funcţionând ca un segment – minor! – al pieţei interbancare, piaţa valutară continua să fie dominată de cursul oficial, ce dădea iluzia că era posibil ca un dolar să fie cumpărat cu numai... 35 de lei. Apoi, după câteva luni, cu 60 de lei. Dacă importatorii privilegiaţi se lăfăiau în această iluzie – a dolarului „îngheţat” –, mulţi alţi importatori, îndeosebi privaţi, erau trimişi să-şi procure valută pe piaţa liberă. La un alt curs. Loviturile cele mai puternice le primeau însă exportatorii, care erau obligaţi să-şi vândă o bună parte a valutei cu 35 şi mai târziu cu 60 de lei pentru un dolar. 

La 11 noiembrie 1991, cele două cursuri s-au unificat. S-a renunţat la cursul oficial şi la moneda cu două viteze. Fixing-ul, până în iunie 1992, apoi licitaţiile valutare, desfăşurate încă doi ani, ne-au apropiat mult de condiţia pieţei libere. Piaţa nu era însă... o piaţă curată. Raportul cerere-ofertă era adjudecat centralizat, la Banca Naţională, într-o şedinţă zilnică de licitaţie.

Un pas înainte s-a făcut la 1 august 1994, pe baza Memorandumului încheiat cu Fondul Monetar Internaţional, aprobat de Parlamentul României. Atunci a fost introdusă o nouă modalitate de derulare a tranzacţiilor pe piaţa valutară. Cursul valutar al leului a început să fie determinat direct de băncile comerciale, pe baza raportului cerere-ofertă. Piaţa valutară a dobândit un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare. S-a renunţat la stabilirea cursului de schimb la BNR, banca centrală păstrându-şi doar prerogativele conferite de lege: reglementarea şi supravegherea pieţei valutare interbancare, autorizarea şi supravegherea intermediarilor de pe această piaţă, conducerea politicii valutare. Cu alte cuvinte, rolul Băncii Naţionale s-a recalibrat în jurul stabilirii regulilor de desfăşurare a activităţilor pe piaţa valutară.

Actorii principali ai pieţei erau acum băncile comerciale. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări şi cumpărări de valute la cursuri pe care singure le hotărau. Se contura, astfel, o nouă temă de lucru pentru comunicarea Băncii Naţionale. întâmplările de pe piaţa valutară cereau explicaţii complexe în formule simple pentru a fi bine înţeleasă importanţa dobândită de băncile-dealer, ce operau pe cont propriu, ele fiind acelea care comandau muzica. Pentru că ele erau „făcătoare de piaţă” şi „făcătoare de curs”. Explicaţii de aceeaşi natură cerea şi înţelegerea tabloului zilnic al pieţei valutare întregit de miile de tranzacţii efectuate de băncile-broker în numele clienţilor. Participanţii la piaţă au fost astfel ajutaţi să înţeleagă mecanismele care interveneau, să înţeleagă cum anume cursul se echilibra „de jos în sus”, în sensul că decizia aparţinea băncilor comerciale şi clienţilor acestora: de regulă exportatori şi importatori. Totodată, important era să fie bineînţeles mecanismul ce făcea ca piaţa să fie dominată de monopolul băncilor-dealeri. Era una dintre marile restricţii existente pe piaţă, îngrădind concurenţa dar desigur vremelnică. Faptul că patru bănci-dealer dădeau ora exactă pe piaţa valutară, impunând cursul era doar un eveniment tranzitoriu.

Schimbarea iminentă la care comunicatorii Băncii Centrale s-au referit pe larg, o schmbare radicală s-a produs la 18 februarie ’97. Atunci, potrivit programului stabilit de Banca Naţională, în acord cu Guvernul, piaţa valutară a fost deschisă tuturor băncilor. Băncile-broker au devenit egalele băncilor-dealer şi au primit dreptul de a acţiona ca făcătoare de piaţă. Liberalizarea pieţei a fost un pas înainte, pentru că s-a înteţit concurenţa. Acest moment a fost  pregătit în fond încă de la 1 ianuarie 1997, când moneda naţională a început să se apropie, în raport cu dolarul, de valoarea ei reală.  Piaţa valutară dobândise astfel un mai mare număr de centre de putere.

Care a fost principala noutate ? După spargerea monopolului „celor 4 mari”, toate băncile puteau efectua vânzări sau cumpărări de valute la cursuri pe care singure le determinau. în fiecare dimineaţă, băncile (egale acum în drepturi şi obligaţii) afişau în sistemul informaţional cursuri de deschidere, care erau ajustate în timpul zilei în funcţie de evoluţia  cererii şi ofertei din partea clienţilor, ambele influenţate, desigur, de principalii indicatori macroeconomici. Dar, mai cu seamă, de raportul cerere-ofertă în cadrul tranzacţiilor între bănci. Evoluţia cursurilor practicate pe piaţă fiind însă determinată de politica fiecărei bănci comerciale.

Banca Naţională şi-a păstrat însă trei posibilităţi de intervenţie pe această piaţă: 1) prin reglementări specifice, de natură să accentueze liberalizarea; 2) prin cumpărări şi vânzări de valută, pentru echilibrarea ofertei cu cererea, măsură pe care a exercitat-o cu succes în condiţiile existenţei unei rezerve consistente; 3) prin rata dobânzilor. BNR asumându-şi, temporar, rolul de cumpărător net de valută. şi, deci, de debitor net în sistemul bancar. Desigur, cu scopul de a-şi întregi rezerva valutară şi de a slăbi presiunea asupra cursului leu-dolar.

 

Drumul spre leul tare

în anii ’90, la începutul lor, când purtam povara unei economii slăbite,  convertibilitatea totală a leului era un vis încă prea îndepărtat. Dar pregătirile pentru trecerea treptată la convertibilitate nu puteau întârzia. La începutul toamnei 1991, când preţul consumului fără reforme se dovedise a fi  extrem de scump, s-a făcut cel dintâi pas: trecerea la convertibilitatea parţială de cont curent.

În toamna lui ’91 România optase pentru un anume soi de convertibilitate, internă şi limitată.

Decizia de atunci se referea numai la plăţi şi încasări privind operaţiunile de import-export, servicii şi alte lucrări. Era internă, în sensul că producea efecte numai în spaţiul pieţei valutare româneşti. şi era limitată pentru că inducea foarte multe restricţii. Acest tip de convertibilitate a început să funcţioneze în România la 11 noiembrie 1991, când s-a procedat la unificarea cursurilor valutare. De atunci, an de an, au intervenit măsuri care au dus la relaxarea pieţei valutare. Convertibilitatea de cont curent a rămas internă, dar, în ceea ce priveşte caracterul limitativ, rând pe rând au fost ridicate restricţii.

A doua etapă în drumul către leul tare a început în ianuarie 1998. Atunci a devenit operaţional noul regulament valutar al BNR, publicat în Monitorul Oficial încă de la 31 decembrie ’97. Acest moment a marcat trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. România a trăit astfel un eveniment important. Nu numai monetar, ci şi economico-social. Măsura cea mai spectaculoasă s-a dovedit a fi liberalizarea schimburilor valutare pentru populaţie.

Momentul trecerii la convertibilitatea leului a fost bine pregătit. Dacă la începutul anului 1997, înainte de a fi fost definitivat programul monetar pentru anul respectiv, rezerva valutară de la Banca Naţională a României nu depăşea 750 milioane de dolari, în momentul trecerii la convertibilitatea de cont curent BNR deţinea rezerve de valute care însumau 2,6 miliarde de dolari, plus un stoc de aur. România ajunsese,  încă din 1997, la cel mai înalt nivel de după război al rezervei sale valutare, fapt ce-i conferea un suport puternic de credibilitate internaţională. Un succes important l-a constituit şi faptul că partea cea mai mare a rezervei valutare nu s-a realizat prin împrumuturi externe, ci prin cumpărări succesive de pe piaţa valutară internă.

Şocul trecerii efective la convertibilitate a avut într-adevăr, aşa cum a prevăzut BNR, intensitate mică şi durată scurtă. Deşi relele prevestiri n-au lipsit: ba că Banca Naţională îşi va consuma toată rezerva ca să susţină leul convertibil; ba că investitorii străini se vor retrage de teama crahului şi vom pierde în februarie peste un miliard de dolari; ba că moneda naţională se va prăbuşi pe piaţa valutară... Comunicatorii Băncii Naţionale au venit cu argumente credibile care de altfel s-au verificat demonstrând că toate aceste zvonuri s-au dovedit a fi fără temei. De altfel, nici nu  s-au bazat pe analize lucide, ci pe stări emoţionale. Datele communicate de BNR duceau însă spre alte concluzii: că piaţa valutară va rămâne stabilă. şi a rămas stabilă.

Prin trecerea la convertibilitatea leului, România şi-a asumat responsabilităţi noi: cele prevăzute în articolul 8 din Statutul FMI. Angajamentul presupunea, cu deosebire, evitarea unor restricţii pe piaţa valutară, a practicilor discriminatorii şi accesul liber la informaţiile privind schimburile valutare pentru FMI şi partenerii externi. Pasul următor, făcut peste câţiva ani, avea să fie convertibilitatea contului de capital.

La 1 septembrie 2006, în pragul aderării României la Uniunea Europeană, moneda noastră a primit paşaport de liberă trecere, fără viză, peste toate frontierele. A fost, de fapt, ziua în care Banca Naţională a României a declarat leul total convertibil. Cu alte cuvinte, moneda noastră căpăta drept de liberă circulaţie în toate ţările, pe toate pieţele de bani, putând fi schimbată cu oricare altă monedă convertibilă, de la euro şi dolar până la francul elveţian şi yenul japonez.

Desigur, ca întotdeauna în viaţă, oricărui drept îi corespunde o obligaţie. Aşa că România, tot la 1 septembrie 2006, a fost nevoită să-şi deschidă graniţele pentru capitalurile internaţionale, declarând deplina liberalizare a contului de capital. şi astfel, monedele liber-convertibile de pe întreaga planetă dobândeau drept de intrare în România. De aici şi obligaţia autorităţilor ţării noastre de a le garanta schimbul neîngrădit: valută contra lei sau lei contra valută. 

Când, în procesul circulaţiei, o parte din valuta care intrase pleca în mod firesc din ţară, multe voci de la noi, ce exprimau poziţii conservatoare, au început să protesteze că s-a mers prea departe cu liberalizarea contului de capital şi uite, acum, ne trezim că fuge capitalul din ţară. Deşi contabilizau aiurea, adunând laolaltă şi evaziunea fiscală, şi banii spălaţi, şi banii scoşi în valize. Toţi erau puşi pe seama liberalizării intrării şi ieşirii capitalului. Fără să-şi mai aducă aminte, cei ce strigau că fug banii din ţară,  că şi în anii în care contul de capital era încuiat cu şapte lacăte, fiind prevăzut şi cu sistem de alarmă, bugetul tot era furat, tot se spălau bani, importante sume în valută erau plimbate tot cu valizele. Fiindcă astfel de fenomene n-au nici o legătură cu statutul contului de capital: dacă e încuiat sau descuiat. Mai mult: n-au nici o legătură cu contul de capital. Ele ţin de economia necontabilizată.

Desigur, au fost şi momente când investitorii străini au retras capitaluri. Nimic nefiresc. Pe orice piaţă, îndeosebi pe cele de bani, investiţia vine şi pleacă. Banii care intră în investiţiile de portofoliu, mai ales,  sunt din fonduri care aleargă de pe un continent pe altul, de la un capăt al planetei la altul. Aşa aleargă aceşti bani. Sigur, important este ca piaţa românească să fie tare şi să reuşească să menţină, prin atractivitate, banii care vin. Nimeni nu poate să-i menţină însă pe toţi. şi-n America, şi-n Japonia, şi-n Germania, banii nu doar intră; ei şi pleacă. şi aici trebuie consemnat un fapt pozitiv: piaţa românească a fost capabilă, este capabilă, în clipa în care capitalul pleacă, să garanteze schimbul valutar.

 

Încă un pas: referinţa euro

Dacă lucrurile vor merge ceas, potrivit calendarului convenit, de la 1 ianaurie 2007,  suntem în Piaţa Comună. Nu însă şi în zona euro. Trecerea la euro va impune un alt calendar şi un alt examen. Mult mai dur. Pe care îl vom putea promova… când vom fi pregătiţi. 

Un pas mare am făcut în 2003. România a trecut la referinţa euro. Nu în zona euro. încă… Anul 2003 a marcat doar o schimbare importantă pe piaţa valutară. De la 18 februarie 1991 – când  a fost deschisă respectiva piaţă în România – şi până în 2003, a funcţionat referinţa dolar. Ceea ce înseamnă că Banca Naţională calcula şi comunica, zilnic, cursul leu-dolar. La toate celelalte cursuri, inclusiv leu-euro, se ajungea printr-un calcul încrucişat, având la bază cursul de referinţă: leu-doar.

După ce timp de 12 ani ne obişnuisem să urmărim cursul leu-dolar, să ne referim la acest curs în ne­numărate împrejurări, să socotim în dolari preţurile la case, la terenuri, la bunuri de folosinţă îndelungată, ne-am format o altă obişnuinţă şi am început să ne potrivim ceasurile pe piaţa valutară după euro. Moneda noastră continuând să fie leul.

Dar ce fel de leu? Am pornit la drum, în decembrie ’89, cu un leu anemiat. Din acest motiv, în primul rând, liberalizarea  preţurilor a coincis cu explozia  inflaţiei. Am avut nevoie, an de an, de tot mai mulţi lei ca să cumpărăm tot mai puţine mărfuri. Totodată, cursul leu-dolar a alergat numai în galop. Perioadele de trap au fost foarte rare. Pentru a cumpăra un dolar, am pornit prin a plăti 200 de lei în februarie ’91 şi am ajuns la cursul cu patru zerouri în momentul trecerii la referinţa euro în 2003. Toate astea s-au întâmplat fiindcă reformele n-au avut un curs normal.

Treptat, lucrurile au început să se normalizeze. Din 2000 avem creştere economică. Tot din 2000, inflaţia a intrat pe o curgere calmă. Am trecut la convertibilitatea totală, a fost evitată intrarea ţării în încetare de plăţi iar în perspectiva integrării europene pregătim convertibilitatea totală.

Leul nostru dă semne vizibile de însănătoşire. şi dacă, înaintea aderării la Uniunea Europeană tablou cu indicatorii economici ai ţărilor europene aratau, la rubrica rate de schimb, în raport cu dolarul şi apoi cu euro, că leul era singura monedă cu coadă lungă, plină de zerouri. Din 2007 am scăpat şi de această ppovară. Desigur, acum îi stă mai bine cu patru zerouri tăiate, ceea ce înseamnă un euro de 4,9176 lei la cursul de joi, pe o piaţă valutară pe deplin stabilă de multă vreme. Plus alte avantaje: 1) o mai bună reglementare a circulaţiei banilor; 2) o uşurare a tranzacţiilor şi a decontărilor; 3) o reducere substanţială a cantităţii de monedă în circulaţie; 4) o îmbunătăţire a operaţiunilor financiare cu numerar şi fără numerar; 5) întărirea puterii de cumpărare a banilor, prin grăbirea procesului dezinflaţionist. După 1990, experienţa a 14 ţări care au făcut acest pas a arătat, cu puţine excepţii, că exerciţiul tăierii zerourilor e benefic.

Ne dorim să trecem la euro? Desigur! în această zonă însă, nu intră nimeni fără bilet. Iar biletul nu poate fi căpătat dacă nu sunt îndeplinite deodată toate condiţiile.

Citiţi continuarea în numărul de săptămâna viitoare

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO