Recenta conferinţă de presă de la BNR, ce a urmat şedinţei de politică monetară a Consiliului de Administraţie se înscrie între evenimentele ciclice care, de trei decenii, au consolidat unul dintre cele mai importante canale prin care Banca Naţională comunică cu autoritaţile, cu publicul, cu întreaga societate. I se adaugă cărţile, studiile, comentariile publicate frecvent de către ceilalţi membri ai CA al BNR, directori si numeroşi alţi specialişti, colocviile financiar-bancare, seminarul anual de cultură şi civilizaţie, seminariile cu jurnaliştii specializaţi în probleme financiare. Ceea ce nu înseamnă că la Banca Naţională se „aliniază planetele“. Dimpotrivă, deseori sunt exprimate opinii diferite, chiar divergente, confruntări aprinse, din care se nasc deciziile şi poziţia oficială a instituţiei.
LA BNR ERA NOUĂ A ÎNCEPUT… ACUM TREI DECENII
Dacă, acum doi ani şi jumătate, presedintele în exerciţiu al Fed-ului, revenit din Elveţia, de la o reuniune a guvernatorilor băncilor centrale de la Banca Reglementelor Internaţionale, a vorbit despre începutul unei ere noi în comunicare - declarând în acest sens: “Am fost cu toţii de acord că a venit timpul ieşiri din discursurile încifrate si că băncile centrale trebuie să dialogheze deschis cu oamenii, pe înţelesul lor” - la Banca Naţională a României acestă era nouă s-a deschis acum trei decenii.
O scoală deschisă, ferită de prelegeri ex-catedra, cu dezbateri interactive, era atunci unica soluţie. Pentru că, spre deosebire de Statele Unite, de multe alte ţări ale lumii, care nu suferiseră fracturi istorice, în România de acum trei decenii atât specialiştii din Banca Naţională, cât şi publicul învăţau împreună un alfabet necunoscut încă societăţii noastre: alfabetul pieţelor financiare.
Avantajul BNR în cadrul acestei scoli deschise, în care începeam să învăţăm ce înseamnă economia de piaţa în confruntarea dramatică şi mai cu seamă inegală cu inflaţia, cu paritatea leu-dolar, cu primele episoade de dolarizare a comerţului, era net. şi nu putea să nu fie net în împrejurarea în care noul guvernator lucrase 18 ani la Institutul de Economie Mondială, unde se ocupase de pieţele financiare, şi îsi trecuse doctoratul cu o teză despre cursul de schimb, apoi devenise atasat economic la Ambasada Românie din SUA, unde a stabilit legături solide la FMI, la Fed şi studiase viaţa bancară din cea mai putenică ţară capitalistă a lumii, de unde în septembrie 1990 a venit cu mai mulţi consultanţi specializaţi în probleme bancare, care la rândul lor au adus alţi consultanţi din marile bânci centrale din Europa. şi unde, totodată, mulţi dintre noii membri ai echipei au fost selecţionaţi din institute de cercetări în finanţe şi preţuri, fiind familiarizaţi cu marile teme ale economiei de piaţă. şi totusi, desi acest avantaj a devenit repede evident, era limpede pentru întreaga echipă că un limbaj în “stil Greenspan” - care în vremea mandatului la Fed afirmase, cu ocazia unei audieri în Congresul SUA, că “dacă aţi înţeles mai mult de 20 la sută din ce v-am spus înseamnă că nu m-am exprimat bine” - ar fi condus la izolarea Băncii Naţionale în societate. De trei decenii, pentru conducerea BNR, pentru specialiştii din toate departamentele, care au fost şi sunt angrenaţi în procesul de comunicare, a vorbi pe înţelesul publicului a însemnat şi înseamnă a se exprima bine. Chiar foarte bine.
ÎNTREBĂRILE AU RĂMAS ACELEAŞI, DAR RĂSPUNSURILE SUNT ALTELE
În legenda unei mari universităţi americane stă la loc de cinste o poveste despre invitarea unuia dintre foştii studenţi de elită, devenit peste ani un venerabil sponsor, care a fost invitat să asiste la un examen. L-a însoţit rectorul însuşi, care după examen l-a întrebat pe distinsul oaspete cu ce impresie pleacă. A răspuns zâmbind: “întrebările sunt aceleaşi din vremea în care eram eu student. Răspunsurile însă sunt altele”. Apropo de momentele ciclice, repetitive, din activitatea de comunicare a Băncii Naţionale, semnificativ este faptul că forma, mai exact formatul în care se derulează evenimentele, chiar întrebările publicului şi ale jurnaliştilor, cu prea puţine schimbări, au rămas aceleasi de acum 30 de ani. Numai răspunsurile s-au schimbat. S-au schimbat radical.
Din septembrie 1990, am în memorie imaginea tuturor conferinţelor de presă de la Banca Naţională, la care am participat - până în 1996 din banca presei, iar după această dată din echipa de comunicare a BNR - si îmi este clar că întrebările au rămas relativ aceleasi. Si este firesc să fi rămas relativ aceleasi. Pentru că, de trei decenii, problemele care frănântă societatea noastră, nedumeririle, confuziile, dogmele chiar din minţile şi din sufletele oamenilor, au rămas legate de inflaţie, de cursul de schimb, de credite, de dobânzi, în sinteză de tot ce-i leagă de banii lor, de veniturile şi de cheltuielile lor. şi tot firesc a fost şi este ca răspunsurile să se fi schimbat. Să fie mereu altele, de la un an la altul. Pentru că nu doar vremurile s-au schimbat; sunt alţii şi jurnaliştii care pun întrebări, este altul si şi publicul în numele căruia sunt adresate aceste întrebări.
Întrebările sunt aceleaşi: inflaţia care a izbucnit la 1 noiembrie 1990, când a fost luat brusc capacul de pe “oala” în care preţurile fierbeau, fără să fi fost lăsate până în acel moment al liberalizării să dea în clocot. Sau cursul de schimb, începând din 18 februarie 1991, de când a fost redeschisă piaţa valutară. Sau dobânzile, creditele, lichiditatea şi solvabilitatea băncilor, intermedierea financiară şi riscul supraîndatorării economiei şi populaţiei. Răspunsurile însă au fost an de an altele. Pentru că an de an s-au schimbat şi dinamica sistemului bancar, şi înţelegerea publicului.
În anii 1990, la început, viaţa bancară se moderniza, într-un efort de recuperare, de ieşire rapidă dintr-o dramatică înapoiere, dar publicul căruia i se adresa Banca Naţională, desi dornic să înţeleagă noua dinamică socială, era alcătuit din două generaţii care şi-au păstrat la CEC “banii pentru vremuri grele” şi care nu ştiau nici ce înseamnă un cont bancar. De aici şi până la o nouă realitate, cu 10 milioane de deţinători de conturi de depozit, a fost parcurs în drum lung, încă neîncheiat. Răspunsurile comunicatorilor din BNR au fost an de an altele, pe măsură ce societatea însăsi s-a schimbat, au fost făcute salturi nu doar pentru a fi depăşit egalitarismul veniturilor, ci şi egalitarismul informaţiilor, au fost deschişi ochii publicului.
Acum, în dialogul continuu cu publicul, BNR vorbeşte despre revoluţia digitală, despre reconfigurarea obiectivelor strategice, despre noul contract cu natura de care sunt preocupate băncile centrale din toată lumea, chemate să deschidă căi noi pentru finanţarea economiilor nepoluante, pentru creşterea investiţiilor în aceste domenii
AR FI PUTUT SĂ FIE ALTFEL?
În 1990, toamna, trecerea la liberalizarea preţurilor a pus în mişcare spirala inflaţiei. Ar fi putut fi şi altfel? Nu, din nefericire! Dacă istoria o fac oamenii, înseamnă că generaţiile acelui timp făceau atunci istoria… Dar de la un anumit dat încolo! Iar un dat al acestor generaţii, în acele vremuri, era că România de după decembrie 1989 moştenise de la vechiul regim o economie în criză, sleită de încetarea de plăţi din 1981 şi de plata în galop a datoriei externe.
E drept, populaţia avea, la CEC sau pe sub saltele, 300 de miliarde de lei. Erau bani mulţi. Devalorizaţi însă. Fără acoperire cu mărfuri şi servicii pe piaţă. Peste acesti bani, fără acoperire, autorităţile statului au aruncat alţi bani fără acoperire: au fost restituite dintr-o dată părţile sociale, au crescut salariile, s-au acordat prime, au fost redate suplimentele amputate înainte de ‘89. Consecinţa? Dezechilibrul dintre mărfuri şi bani, acumulat de-a lungul întregului deceniu 1980, s-a adâncit dramatic. La 1 noiembrie 1990, când trecerea la liberalizarea preţurilor nu a mai putut fi amânată, la 1 leu în circulaţie pe piaţă existau mărfuri doar de 9 bani. Tăvălugul inflaţiei fusese programat să pornească, pentru a echilibra raportul bani- mărfuri. Cum? Dramatic, dar adevărat: golind buzunarele unei populaţii descurajate. A fost marele preţ plătit pentru şirul de ani în care fuseseră sfidate legităţile economice obiective.
Era nevoie ca această realitate - ca şi multe altele din acel timp - să fie cunoscute, analizate, înţelese. Educarea financiar-bancară, cunoştinţele despre bani deveniseră prioritare. Dar drumul de la zero cunoştinţe la plus infinit era lung. Oamenii voiau să ştie de ce aici, la noi acasă, inflaţia scumpe zilnic cumpărăturile si de ce puterea de cumpărare a leului scădea dramatic?
Milioane de români, în 1990 şi în anii care au urmat urmăreau cu îngrijorare cursul leului, în raport cu dolarul, şi erau amărâţi că moneda noastră slăbea continuu. Mulţi credeau că leul avusese un curs bun înainte de 1990. Fără să înţeleagă un lucru într-adevăr greu de înţeles: că la noi a existat un curs oficial, alături de un curs pentru operaţiuni necomerciale şi de un alt curs pentru operaţiuni comerciale, care încurcau în aşa fel treburile încât nu era posibil să se ajungă la un preţ real al dolarului. Toate aceste trei cursuri erau impuse prin decizii administrative. Dar niciunul dintre ele nu exprima paritatea adevărată dintre leu şi dolar. Preţurile bunurilor şi serviciilor, dobânzile (care exprimau preţul banilor) erau şi ele impuse prin decizii administrate.
Atunci însă, la începutul anilor 1990, cea mai de temut devenise mişcarea preţurilor. Sigur, inflaţia (mişcarea în sus a preţurilor) a făcut şi bine. în sensul că, fără inflaţie, nu am fi scăpat de gravul dezacord dintre banii (mulţi) şi mărfurile (puţine) de pe piaţa românească. Răul a fost însă mult mai mare şi populaţia a căpătat o spaimă cumplită de inflaţie. Mai ales că în anii cu inflaţie foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, economia nu a funcţionat bine. Inflaţia mare a lovit puternic în stimulentele muncii.
Procesul educaţional a debutat greu şi s-a derulat încet. Noile cunoştinţe, specifice economiei de piaţă, erau acumulate „din mers”. Inflaţia însăşi a fost o mare şcoală. Tot aşa cum o mare şcoală au fost mişcarea dobânzilor şi schimburile valutare pe pieţe libere. Cândva, în 1990 şi în anii următori, leul fusese marginalizat. În '90 începuse chiar un soi de dolarizare a economiei româneşti. Mărfurile cele mai căutate erau vândute numai în valută. Fiindcă atunci soluţia era să-ţi protejezi economiile transformându-le în dolari. Noua conducere a BNR a dezbătut public această anomalie şi a explicat de ce a fost nevoie să intervină după printr-o reglementare în baza căreia plăţile în dolari au fost interzise pe piaţa internă, între rezidenţi.
O altă mare temă a timpului a fost paritatea leu-dolar. Oscilaţiile de curs, uneori de amploare, nu erau o excepţie, ci o regulă. Avea să treacă multă vreme până când piaţa valutară se va stabiliza. începutul marcase o cerere mare de valută străină. şi, bineînţeles, o ofertă limitată. Acest „joc” avea să împingă în sus cursul dolarului. Leul cota slab, cu mult sub valoare. Piaţa însă urma să se autoregleze. Unii pierdeau, alţii câştigau. Era împortant ca aceste oscilaţii să fie înţelese. Conferinţele de presă de la BNR, dedicate acestei teme, curgeau una după alta. Fiecare aducea cunoştinţe noi, experienţe noi. Dialogul cu presa anticipa evenimentele. Inclusiv schimbarea ce avea să se producă în vara anului 1994. Atunci a avut loc trecerea la liberalizarea cursului de schimb pe piaţa valutară, la 1 august '94. O liberalizare tot parţială, dar avansată faţă de cea din ’91. Jurnaliştii întrebau de ce BNR face importante achiziţii valutare. Au primit explicaţii detaliate iar după foarte puţin timp au văzut, practic, rezultatul. Populaţia a început să stea la rând la bănci. Oamenii şi-au vândut dolarii cumpărând lei, iar cu leii au deschis depozite bancare. Pentru a obţine şi mai mulţi lei. Dobânzile au urcat la 150 la sută pe an. Depunea omul un milion şi primea 2,5 milioane.
O întrebare obsedantă continua să se facă însă auzită auzită: „De ce trebuie să dăm atât de mulţi lei pentru un dolar?”… Publicul afla răspunsul: fiindcă în balanţa externă plăţile sunt mai mari, mult mai mari decât încasările şi cererea noastră de valută creşte fără încetare. Dacă ar fi invers – şi prin urmare n-am avea nevoie de atât de multă valută – problema n-ar exista. Dar problema există şi societatea românească are o nevoie stringentă de valută.
NORMELE BNR - ŞCOALĂ DE EDUCAŢIE FINANCIARĂ
Conferinţele de presă de la BNR erau o bună şcoală de educaţie financiară. în acelasi timp însă, cum Banca Naţională nu se rezuma numai să spună cum pot fi schimbate lucrurile în bine, ci elabora continuu norme care mişcau lucrurile, aceste documente au devenit, prin conţinutul lor programatic, adevărate manuale pentru activitatea de educaţie financiară. Spaţiul acestei pagini mă obligă să mă reum doar la două exemple. Din mii de astfel de documente.
La 1 februarie ’98, a devenit operaţional un nou regulament valutar. Acest moment a marcat trecerea efectivă la convertibilitatea de cont curent a leului. A fost, desigur, un eveniment important. Nu numai monetar, ci şi economico-social. în legătură cu implicaţiile lui, este relevant faptul că noul regulament valutar, departe de a fi adus îngrădiri pentru exportatori şi pentru importatori, a venit cu înlesniri. şi încă un lucru demn de reţinut: prevederile acestui act normativ s-au şi aplicat. Mai mult: noul regulament valutar a strâns laolaltă, într-un codex, toate liberalizările succesive ale pieţei valutare. Desigur, sistematizându-le într-un limbaj modern, specific pieţelor financiare internaţionale, dar scris pe înţelesul publicului. Devenind astfel un document modern de comunicare cu publicul.
Ce i se comunica publicului prin acest nou cod? Că trecerea la cea de-a doua fază a convertibilităţii a fost posibilă în condiţiile liberalizării depline a pieţei valutare şi a cursului de schimb. şi că, în acelaşi timp, a fost asigurată funcţionarea normală a pieţei valutare prin intensificarea concurenţei între bănci. Iar politica monetară, supusă şi ea unor restructurări substanţiale, a evoluat în condiţii noi, specifice economiei de piaţă. Au fost liberalizate dobânzile, s-a renunţat la subvenţionarea mascată a economiei prin credite bancare direcţionate, cu costuri sub nivelul pieţei, a încetat amestecul puterii legislative şi al puterii executive în activitatea de creditare.
Regulamentul nr. 11, din august 2008, prin care banca noastră centrală introduce un nou stil de creditare, întemeiat de diminuarea riscurilor şi pe evitarea supraîndatorării, a stârnit dezbateri furtunoase. Mulţi au spus: BNR blochează creditul. Adevărul era că nu-l bloca. Dar îl tempera.. Practic, Banca Naţională a României a făcut cu un ceas mai devreme pasul pe care în anii ce au urmat, în plină criză financiară, lau făcut multe alte bănci din Uniunea Europeană. Inclusiv banca centrală a SUA.
IMINENTA ÎNCETARE DE PLĂŢI N-A MAI AVUT LOC
Relele prevestiri erau cumplite la începutul anului 1999: BNR îşi va pierde rezerva valutară; leul şi convertibilitatea se vor prăbuşi; economia va intra în colaps; România va înceta plăţile înainte de sfârsitul anului.
De unde pornea alarma? De la datoria externă a României, care devenise generatoare de tensiuni. Probleme, de fapt, provoca serviciul datoriei externe (plăţi scadente însumând rate si dobânzi) cu un vârf de sarcină în 1999 de 3,2 miliarde de dolari. Alarmele sunau şi din ţară, şi din afara ţării. Inclusiv FMI susţinea ideea încetării plăţilor de către România. Poziţia Băncii Naţionale: “Nu va fi nicio încetare de plăţi! Nu vom pierde rezerva, piaţa valutară nu se va destabiliza, convertibilitatea nu va fi suspendată, iar plăţile nu vor înceta!”…
Pariul era ambiţios: plata integrală si la timp a tuturor scadenţelor din 1999! Vocile cele mai puternice din sistemul de comunicare al BNR, şi în primul rând vocea guvernatorului, au susţinut public că previziunile nu se vor adeveri. şi că BNR va cere, asa cum insista FMI, reesalonarea plăţilor. Mai cu seamă că datoria niponă, intermediată de gigantul financiar “Nomura”, fusese montată cu participarea a milioane de japonezi. S-a jucat pe muchie de cuţit. BNR a dovedit că poate îndeplini criterii de performanţă dure. A şi plătit datoria şi niciuna şi-a pierdut rezerva. Iar după doi ani, într-un raport oficial, FMI şi-a recunoscut eroarea.
PREMIERUL DIN 2000 S-A PUS CHEZAŞ!
Cazul BCR din anul 2000, când guvernatorul BNR îndeplinea mandatul de premier, a făcut vâlvă. Zvonul se răspândise ca fulgerul: banca va intra în faliment. Nu era nimic adevărat. BCR era o bancă puternică, avea toţi indicatorii performanţi. Dar panica depunătorilor, stârnită de telefoane alarmiste şi de ştiri false, transmise din gură în gură, ce anunţau iminenta cădere a acestei mari bănci româneşti, căpăta proporţii. Devenise limpede că dacă nu intervine un şoc, ceva care să trezească lumea din nebunia care lua avânt, va fi foc si pară. Premierul Isărescu a coborât în sala presei, de la guvern, unde erau adunaţi mulţi jurnalişti. Televiziunile au prins momentul. S-a comentat că, deîndată ce a început să vorbească, i s-a înfoiaţi o sprinceană. N-a rostit decât câteva cuvinte: “Mă pun chezaş că BCR e o bancă solidă, că nu o ameninţă niciun faliment si că are bani să poată acoperi valurile de retrageri, dacă vor continua”…A doua zi la BCR revenise calmul. Banca şi-a reluat activitatea normală.
Desigur, nu iese fum până nu se face foc. De mai mulţi ani, voci din linia întâi a societăţii civile, ale unor intelectuali respectabili, dar fără cunoştinţe în materie şi fără să fi făcut vreo analiză profesională, s-au lăsat antrenaţi de zvonul că în România „băncile cad ca popicele”. O emoţie indusă publicului, mereu reîncălzită.
Emoţiile întreţin o stare continuă de pericol: denaturează adevărul. Publicul ajunsese să creadă că băncile, în România, chiar cad ca popicele. Ceea ce era un neadevăr grosolan. Iar cazul BCR, din 2000, s-a întrupat din această zvonistică.
Banca Naţională, tocmai pentru a destrăma emoţiile, a supus atenţiei publicului un tablou riguros al băncilor româneşti. Un tablou bazat pe cifre reci, exacte, pornind de la o realitate: aceea că asanarea sistemului bancar românesc era deja încheiată încheiată. Este de menţionat un seminar organizat la BNR, cu participare internaţională, a cărui temă a fost supravegherea bancară. S-a făcut atunci o radiografie la zi a poziţiilor financiare ale băncilor comerciale. în premieră, a fost făcut public un sistem de notare şi de clasificare a băncilor româneşti. Datele date publicităţii au convins o masă critică a societăţii că România are un sistem bancar solid. Anii care au trecut au confirmat această convingere.
IMAGINEA VAGOANELOR CU BANI DE SCHIMB A AVUT EFECT MAXIM
După trecerea la referinţa euro pe piaţa valutară, în 2003, la orizont se profila momentul intrării în arenă a „leului greu”. Prin denominarea monedei naţionale. Dacă lucrurile aveau să meargă ceas, peste patru ani ar fi urmat să intrăm în Uniunea Europeană. Nu însă si în Zona Euro, unde era limpede că urma să ajungem când vom îndeplini toate condiţiile.
Totusi, guvernatorul BNR, pentru a se face înţeles bine în legătură cu trecerea la denominare prin tăierea a patru zero-uri din coada leului, a folosit o comparaţie sugestivă cu momentul trecerii la euro, când…200 de vagoane pline cu bani noi vor intra în ţară. Bani noi, europeni, care vor înlocui bancnotele si monedele ieşite din circulaţie. Adăugând că nimeni nu va pierde nu un singur leu, ci nici măcar un singur ban.
A doua zi, exemplul dat de guvernator a făcut titlurile tuturor ziarelor. Procesul denominării a fost înţeles în esenţa lui, într-un moment în care existau multe reticenţe în legătură cu acest subiect. Informaţiile circulau, mass-media era la curent cu ce se întâmplă în lume, asa că publicul a aflat din ziare şi de la televiziuni că o astfe de denominare a fost încercată şi în Italia, dar s-a opus populaţia. De teamă să nu-şi piardă senzaţia că Italia este o ţară de…milionari. Pe piaţa zvonurilor, totodată, circula şi un cuvânt-sperietoare, “stabilizare”, ce le amintea celor în vărstă de anii 1947 şi 1952, când cele două “stabilizări” au golit buzunarele populaţiei.
Cum tema denominării a durat câţiva ani buni, implicând o etapă de pregătire şi alta de trecere treptată la schimbarea banilor, cu circulaţie duală a leilor vechi şi a celor noi, întregul aparat de comunicare al BNR a fost angrenat într-un proces complex pentru ca adevărul acestei operaţiuni de anvergură să ajungă în toate oraşele, în toate satele, în toate casele. Iar la 1 ianuarie 2007, prima zi a României în Uniunea Europeană, a fost făcut şi bilanţul denominării: publicul s-a convins că tot ce li s-a spus despre leul greu a fost adevărat.
CUM DEZINFORMAREA POATE TRANSFORMA O FOAIE SCOASĂ DIN IMPRIMANTÂ ÎNTR-UN „DOCUMENT FABULOS”
Într-o seară de septembrie din 2016, câţiva cunoscuţi formatori de opinie, au reuşit – într-o emisiune TV –, să dea im presia că o banală hârtie A4, pe care erau reproduse cifre de pe site-ul Fondului Monetar Internaţional, ce proveneau de la Banca Naţională a României, ar fi fost „un document fabulos“... Un document ce părea să ducă la posibilitatea „ca Isărescu să fi pierdut 40 la sută din rezerva de aur“. Dar ce „document fabulos“ le putea fi arătat telespectatorilor, în acea seară de septembrie, şi ce ar fi putut să exprime? Desigur, hârtia în cauză a ajuns în emisiune trimisă de cineva. şi nu era tocmai un document, ci o copie de pe un comunicat al FMI bazat pe date transmise de BNR.
Nu era o noutate când, în spaţiul public, îsi făceau loc închipuiri despre rezerva de aur, fără nicio probă. şi în legătură cu care, într-un efort de îndreptare a acestor afirmaţii nesăbuite, experţii Băncii Naţionale au scris şi au publicat o mie şi una de analize în care au restabilit adevărul. şi totusi, desi analizele publice ale experţilor BNR au pus pe rol adevărul despre rezerva de aur, sau despre alte aspecte ale realităţii din această instituţie, dezinformarea continuă să se strecoare în spaţiul public. Un caz notoriu, şi grav totodată, îl constituie zvonistica privind “nemulţumirile ce s-ar fi adunat în Parlament, de-a lungul anilor, privind activitatea CA al BNR”. Din noianul de zvonuri, ce întreţin dezinformarea legată de Banca Naţională, acesta le întrece pe toate.
Societatea noastră, în bună măsură informaţională, deţine nenumărate arhive electronice a căror analiză relevă concludent că nu există cazuri de contestare din partea clasei politice a guvernatorului BNR şi a Băncii Naţionale. şi nici din partea Parlamentului. Iar proba decisivă este legată de cele trei rapoarte (un raport general, elaborat an de an, un raport asupra stabilităţii financiare, semestrial, şi un raport asupra inflaţiei, tot trimestrial) în care sunt cuprinse, detaliat, atât întreaga activitate a Băncii Naţionale, cât şi rezultatele obţinute. Prin aceste documente, BNR dă seamă periodic, în faţa Parlamentului României, cu privire la îndeplinirea obiectivelor ce-i sunt stabilite prin lege.
Deseori, în spaţiul public, primim o întrebare poate firească: “De ce BNR nu-i cheamă în judecată pe cei ce întreţin perdeaua dezinformării. Concepţia şcolii de la Banca Naţională este însă cu totul alta. Am apelat, în exclusivitate, la o unică judecată: cea a Curţii Supreme! Judecata Opiniei Publice. Prin recursul la cultura financiară susţinut de comunicarea Băncii Naţionale”.
