Bănci și Asigurări

Cezar Boţel, consilierul guvernatorului BNR pe politică monetară: Amintiri şi gânduri legate de pionieratul politicii monetare

30 de ani de sistem bancar în România

Cezar Boţel, consilierul guvernatorului BNR pe politică...
07.05.2021, 00:06 383

Unde altundeva?

Am decis să mă angajez la Banca Naţională la înce­putul anului 1992, convins de argu­mentele foştilor mei colegi de la Institutul de Finanţe, Pre­ţuri şi Probleme Valutare (IFPPV) (numit înainte de 1990 Institutul de Finanţe, Circulaţie Monetară şi Preţuri). Invitat încă din 1990 să mă alătur noii echipe în formare din BNR, am preferat iniţial să continui activitatea de cercetare, pentru care se re-deschiseseră de curând orizonturi de idei şi surse de informaţii inaccesibile pentru cei mai mulţi dintre noi până în decembrie 1989.

Credeam atunci, şi sunt convins astăzi, cu avantajul privirii retros­pective, că era esenţial pentru recons­truc­ţia economiei româneşti ca înlă­turarea constrângerilor economiei de comandă şi restaurarea funcţio­nării pieţelor să avanseze cât mai rapid posibil, cu asigurarea unei asistenţe sociale bine ţintite pentru traversarea tranziţiei. Tranziţia rapidă era cu atît mai necesară dat fiind caracterul toxic, chiar comparativ cu alte state comuniste din Europa, al politicilor economice din România anilor ’80. Aceste politici creaseră dezechilibre macroeconomice majore a căror persistenţă nu putea decât să prelun­gească risipa de resurse si să ali­men­teze oboseala tranziţiei în rândurile populaţiei. Mai speram atunci că majoritatea economiştilor din Româ­nia împărtăşesc aceeaşi perspectivă.

Curând, această speranţă mi-a fost infirmată. În prima parte a anului 1990, a avut loc, sub egida Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE) şi coordonarea academici­a­nului Tudorel Postolache, o dez­batere de amploare in vederea ela­borării unei strategii naţionale de tranziţie la economia de piaţă. La dezbatere au participat cercetători din toate institutele componente ale INCE, inclusiv IFPPV, precum şi nume­roşi economişti din alte instituţii. Mi-a devenit clar în cursul dezbaterilor că opţiunea pentru o tranziţie fermă, cuprinzătoare şi rapidă era minoritară, majoritatea participanţilor argumen­tând pentru reforme mai degrabă lente, graduale, prudente şi parţiale. Această orientare s-a impus, tranziţia dove­dindu-se istoric chiar mai lentă decât se prevedea în Schiţa de strategie elaborată în urma dezbaterilor.

Atunci când am constatat că o bună parte din minoritatea celor care susţineau ferm reforme fără întârziere pentru reconstrucţia economiei se orientau către o carieră în BNR, m-am hotărât să fac acelaşi lucru. S-a dovedit a fi pentru mine cea mai bună opţiune profesională.

Deschidere

Am început activitatea în BNR ca şef al Serviciului Politică Monetară din cadrul Direcţiei Politică Monetară (DPM), la conducerea căreia se aflau Eugen Rădulescu – director şi Ion Drăgulin – director adjunct. Direcţia era coordonată atunci de prim-viceguvernatorul Emil Ghizari. În 1994 am fost numit director adjunct coor­dinator al serviciilor Politică Monetară şi Studii. În acea perioadă de început la DPM (1992-1995) precum şi ulterior în cursul activităţii mele în BNR am colaborat foarte strâns cu regretata Surica Rosentuler. Toţi cei menţionaţi mai sus, precum şi Valentin Scarlat şi Argentina Simion lu­craseră la IFPPV. Alături de nucleul de cercetători proveniţi de la institut, la coeziunea direcţiei şi la performanţele acesteia au contribuit în egală măsură ceilalţi colegi. Actualul economist şef al BNR, Valentin Lazea, precum şi ac­tua­lul director al Direcţiei Resurse Umane, Mugur Tolici au lucrat la, şi chiar au condus Serviciul Politică Mo­ne­tară în perioada de pionierat. De ase­me­nea, îmi amintesc colaborarea cu Aurora Petrean, Dumitru Dascălu, Ta­tiana Stere, Jean Bucur, Dan Bădescu.

După angajare, doar câteva zile pe­trecute în Bancă au fost suficiente pentru a-mi confirma că am luat decizia corectă. În primul rând, era clar că nu trebuia să renunţ la cercetare, esenţială nu numai în faza construcţiei insti­tuţionale a politicii monetare ci şi ca suport permanent pentru funda­men­­tarea riguroasă a deciziilor aces­teia. În al doilea rând, am descoperit o at­mos­feră de deschidere şi onestitate inte­lec­tuală care m-au impresionat puternic.

Sigur, după comunism era firesc ca atmosfera să apară mai deschisă şi mai onestă iar pe mulţi din colegii de direcţie îi cunoşteam din Institut. Dar aceste explicaţii nu sunt suficiente. Insist pe această temă pentru că pentru mine a fost esenţială. Fapt este că atât timp cît am lucrat în BNR am putut să-mi exprim fără restricţii opiniile profesionale. Am realizat cel mai bine acest lucru atunci când am început să particip la o serie de întâlniri în care conducerea băncii convoca directorii şi experţii pentru ana­lize, clarificări şi propuneri şi dez­bateri în vederea decizilor. Această formă de consultare a fost instituţio­nalizată la sfîrşitul anilor ’90 sub forma Comitetului de Politică Monetară.

Am fost surprins la început să constat că atunci când mi se solicita părerea iar aceasta se întâmpla să fie în dezacord cu cea a conducerii executive, chiar a guvernatorului, nu eram oprit sau dezaprobat ci ascultat cu atenţie iar la viitoare întâlniri eram din nou încurajat să intervin. Deschiderea pentru schimbul liber de idei în plan profesional a fost promovată ferm de guvernator pe toată perioada de când se află la conducerea BNR şi a fost susţinută la nivelul tuturor Consiliilor de Administraţie de până acum. La rândul meu am urmat ferm acest principiu atunci când s-a întâmplat să ocup o funcţie de conducere. Din 1990 până în prezent, libertatea opiniei profesionale în dezbaterile interne a fost o componentă a culturii instituţionale a BNR. Este una dintre principalele raţiuni ale ataşamentului meu faţă de banca centrală.

Să nu uităm de unde am pornit

Revin la începutul carierei mele în BNR. Îmi amintesc că în chiar prima zi petrecută la DPM directorul mi-a cerut opinia asupra primului regulament al BNR privind rezervele minime obligatorii pe care tocmai îl redactase. Dacă lecturile recente intense despre politica monetară mă familiarizaseră cu subiectul, discuţia care a urmat mi-a relevat importanţa cunoaşterii detaliilor practice pentru aplicarea adecvată la concret a principiilor.  A fost un semnal relevant de la bun început pentru seriozitatea provocărilor care urmau.

Sarcina DPM (ca de altfel şi cele ale celorlalte direcţii de bază ale noii bănci centrale) era cel puţin intimi­dantă: trebuia ca o mână de oameni şcoliţi în comunism să înţeleagă o funcţie esenţială a unei bănci centrale moderne într-o economie liberă. Asta după ce timp de 45 de ani în România nici nu existase de fapt o bancă centrală autentică care să fi putut exercita această funcţie şi nici econo­mie liberă care să transmită semnalele politicii monetare şi să reacţioneze la acestea. Era necesar ca principiile politicii monetare, dezvol­tate în economii de piaţă avansate, să fie bine înţelese şi însuşite pentru a fi aplicate la o economie în tranziţie iar instru­mentele ei reinventate şi adap­tate permanent la transformarea trep­­tată a economiei pentru a valorifica cît mai eficace canalele de transmisie efectiv disponibile. Pentru funda­menta­rea deciziilor băncii centrale era necesară dezvoltarea meto­dologiilor de analiză a stării şi funcţionării economiei.

Dificultatea demersului poate fi mai bine apreciată în relaţie cu handi­capul educaţional şi de experienţă cu care s-a pornit la drum. Consideraţiile care urmează explică în mare măsură şi de ce mulţi dintre cei angajaţi după 1989 pentru recons­trucţia instituţio­nală a băncii centrale veneau din cerce­tare, unde gândirea economică încă reuşea parţial să-şi menţină raţionalitatea în pofida restricţiilor politice, tematice şi informaţionale. Trebuie spus că ştiinţa economică a fost printre cele mai grav denaturate discipline de studiu sub comunism în general şi sub cel dogmatic românesc în special. Inginerii, matematicienii, medicii, chimiştii şi alţi absolvenţi ai disciplinelor clasificate astăzi drept STEM (ştiinţă, tehnologie, inginerie, matematică) îşi puteau actualiza mai uşor şi aplica după căderea comu­nismului cunoştinţele teoretice şi expe­rienţa profesională acumulate anterior. Mult success profesional după 1989 au avut şi acei absolvenţi de până atunci ai facultăţilor cu profil economic care au valorificat cunoş­tinţele din domeniul contabilităţii.

Însă studiul comportamentelor gospodăriilor şi firmelor şi interac­ţiunea acestora pe pieţele naţionale şi internaţionale predo­minant libere, al relaţiilor macro­economice rezultate din această interacţiune şi al politicilor macro­eco­nomice destinate să menţină stabilitatea economiei naţionale şi să favorizeze creşterea acesteia – toate acestea, care reprezintă domeniul esenţial de studiu al economiştilor, erau ignorate în învăţământul econo­mic până în 1989, fiind substituite de principiile şi directivele multiplelor planuri mergând de la nivelul între­prinderii până la integratorul Plan Naţio­nal Unic de Dezvoltare Economico-Socială. În timpul celor patru ani de cursuri la Facultatea de Finanţe-Contabilitate a ASE, am văzut o singură dată o reprezentare grafică standard a cererii şi ofertei, la un curs din anul IV, prezentată pentru a ilustra critica teoriilor burgheze privind formarea preţurilor. Era anul de graţie 1982 şi dogmatismul a continuat să crească ulterior.

Pentru mine personal, toată zestrea intelectuală economică păs­trată din facultate a provenit strict din două cursuri. Dar a fost semni­ficativă pentru acumulările ulterioare. Este vorba de logica gândirii econo­mice, demonstrată în două cursuri excelente ţinute de doi profesori excepţionali: cursul de Circulaţie Bănească al lui Constantin Ionete şi cursul de Analiză Economică al lui Alexandru Gheor­ghiu. Modul de gândire economică expus de cele două cursuri, predate cu evitarea, complet atipică acelor vre­muri, a reverenţelor făcute regi­mului şi documentelor de partid, a avut o primă contribuiţie semnificativă la formarea mea ca economist.

Alte contribuţii relevante înainte de 1989 le-au avut deprinderile formate în cercetare şi norocul. Acesta din urmă s-a manifestat atunci când la biblioteca Ministerului Finan­ţelor, la care aveam acces lucrând la institut, am găsit neaşteptat o ediţie veche şi prăfuită a manualului de economie al lui Samuelson. A fost un adevărat şoc: citeam despre o altă lume, în care preţurile se formau liber pe pieţe pe baza preferinţelor consu­matorilor şi concurenţei dintre pro­ducători, ceea ce în ultimă instanţă direc­ţiona alocarea resurselor econo­miei fără coordonarea unui centru de co­mandă, iar statul intervenea în economie în special prin politica mo­netară şi cea fiscală. Am păstrat no­tele ample făcute după acea carte până când am putut consulta din 1990 literatura economică până atunci inaccesibilă.

Nu e uşor, dar ne place

Pentru completarea bagajului de cunoştinţe inevitabil incomplet cu care fiecare din noi a venit în BNR am beneficiat de sprijin esenţial, sub formă de materiale bibliografice, asistenţă tehnică şi cursuri de specializare din partea FMI şi a altor bănci centrale. Dar pentru ca demersurile băncii centrale să aibă şanse de succes nu era suficient ca doar economiştii acesteia să cunoască raţiunea măsurilor luate de BNR, integrate în logica tranziţiei către economia de piaţă. Era nevoie ca restul agenţilor economici – gospo­dăriile populaţiei, firmele private emergente şi cele de stat existente -, precum şi politicienii noii democraţii, care puteau influenţa progresul reformelor, să înţeleagă şi să accepte logica acestor măsuri. În acest scop, au fost necesare eforturi deosebite de comunicare din partea băncii centrale.

Direcţia de Politică Monetară a fost sursa unuia dintre primele demersuri de educaţie financiară întreprins de BNR: publicarea în noiembrie 1992 a broşurii „Politica monetară în perioada de tranziţie”. Lucrarea explica o serie de concepte economice esenţiale pentru înţele­gerea transformărilor econo­miei, analiza cauzelele unor evoluţii econo­mice critice după 1989 şi prezenta raţiunea unora dintre politicile urmate şi măsurile luate de banca centrală. Explicaţiile erau formulate ca răspunsuri la 12 întrebări critice pentru acea perioadă – şi un numai -, printre care: este exagerat nivelul actual al dobânzilor?; de ce s-a menţinut inflaţia la cote înalte?; este creditarea diferenţiată o soluţie?; cum se explică devalo­rizarea monedei naţionale şi consumarea rezervelor valutare?; poate rezolva politica monetară problemele economiei reale?; de ce este preferabilă o bancă centrală autonomă? Lucrarea fusese scrisă în câteva zile de Eugen Rădulescu, Ion Drăgulin şi de mine, printr-un exerciţiu de gândire şi efort în echipă de care ne amintim mereu cu plăcere. Atunci când găseam răgaz printre sarcinile zilnice, dar cel mai frecvent seara până târziu, ne izolam în biroul lui Eugen şi lucram la text. Acesta nu se constituia din contribuţii personale puse cap la cap ci pur şi simplu se materializa treptat din fraze ajustate din mers în urma schimbului de idei din aceste sesiuni. La finele fiecărei întâlniri ne luam fiecare acasă textul pentru ajustări sau corecturi pe care le conciliam în sesiunea următoare.

De fapt spiritul acestei colaborări era comun în cadrul DPM şi era deseori prezent în interacţiunea noastră cu alte direcţii. Aceasta ajuta mult când activitatea era sub presiune – ceea ce se întâmpla cu regularitate. Imi amintesc începuturile cooperării cu Direcţia Operaţiuni de Piaţă în scopul asigurării adecvate a lichidităţii în sistemul bancar. În 1993, eliminarea excesului de lichiditate pentru îmbunătăţirea controlului asupra masei monetare devenise una dintre priorităţile politicii antiinflaţioniste a BNR. În acest scop era necesară elaborarea unei metodologii de programare sistematică a necesarului de rezerve ale băncilor comerciale.

DOP era utilizator al rezultatelor programării şi în acelaşi timp deţinea informaţii esenţiale necesare elaborării acesteia. Atât DPM cât şi DOP erau încărcate cu alte sarcini şi ajunsesem cu o zi înainte de termenul pe care ni-l stabilise conducerea executivă fără a avea încă forma finală a programării. Sub presiunea timpului, într-un efort comun cu directorul DOP de atunci George Mucibabici, am stabilit detaliile circuitului de informaţii. Am lucrat apoi împreună cu Nelu Drăgulin asupra programării, oprindu-ne seara din cauza oboselii şi convenind să reluăm dimineaţa următoare. Cum însă nu-mi dădea pace idea depăşirii termenului, am continuat în noaptea aceea să lucrez acasă şi spre dimineaţă am ajuns la ceea ce părea a fi o soluţie viabilă. La birou am verificat-o împreună cu Nelu şi cu George am propus-o conducerii la termenul stabilit. Programarea lichidităţii în acea formă iniţială a fost utilizată în BNR pentru o bună perioadă de timp.

Dificultăţile cu care se confrunta conceperea şi conducerea politicii monetare în perioada de început în care rigidităţile economiei erau persistente sunt sugestiv ilustrate de problema dobânzilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC). CEC deţinea încă la începutul tran­ziţiei monopolul depozitelor popu­la­ţiei, moştenit din perioada comunistă. Într-o economie cu sistem financiar-ban­car funcţional, politica monetară acţio­nează inclusiv prin răspunsul ratelor dobânzilor la depozite la modi­ficările ratei dobânzii aflate sub con­tro­lul băncii centrale, cu efecte asu­pra raportului dintre economisire şi con­sum. Acest canal de transmisie a fost însă o vreme blocat pentru dobânda BNR, pentru că în lipsa tehnologiei adec­vate dobânzile bonificate de CEC ce­lor peste 20 de milioane de depozite nu puteau fi modificate decât manual, o singură dată pe an, indiferent de câte ori ar fi fost ajustate ratele dobânzilor băncii centrale. Deblocarea acestui canal s-a produs pe măsură ce alte bănci co­mer­ciale au fost autorizate şi au început să ofere depozite, iar com­pe­tiţia pentru acestea a mărit senzi­tivitatea ratelor bo­nificate la impul­surile politicii mo­netare. După scă­derea drastică a ponderii depo­zitelor sale în sistemul ban­car, CEC a fost nevoită să se adapteze.

O piatră de hotar de care nu ne-am împiedicat

La fel ca în exemplul de mai sus, canalele politicii monetare se conturau şi se deblocau treptat pe măsura tranziţiei. Dar tranziţia a fost mult mai lentă în Romania comparativ cu alte state din excomuniste din Europa, precum Polonia, Cehia, Ungaria. înfăptuirea treptată şi ezitantă a reformelor a condus inevitabil la decorelări şi dezechilibre. Eficacitatea politicii monetare era constrânsă de coexis­tenţa unor sectoare ale econo­miei în stadii diferite de liberalizare. Măsurile luate erau atent cântărite de BNR, chiar atunci când apăreau a fi drastice. O perioadă de referinţă în acest sens a fost toamna anului 1993. Persistenţa dezechi­librelor macroe­conomice condusese la inflaţie galo­pantă încă din 1991, iar tendinţa era de accelerare în conti­nuare. Din luna mai 1993, rata anuală de creştere a preţu­rilor de con­sum depăşise 200 la sută şi se în­drepta rapid către 300 la sută.

În aceste condiţii ratele dobân­zilor în economie erau puternic negative în temeni reali (i.e. sub rata inflaţiei), erodând rapid puterea de cumpărare a economiilor populaţiei şi stimulând puternic cererea de credite, întrucât la dobânzile existente luarea unui împrumut devenise în sine o afacere cert profitabilă prin arbitraj intertemporal (cînd inflaţia reduce puterea de cumpărare a serviciului datoriei la momentul rambursării sub cea a principalului la momentul creditării). Banca centrală trebuia să acţioneze ferm pentru a opri spirala inflaţionistă înainte ca aceasta să conducă la hiperinflaţie. Programul antiinflaţionist al BNR a inclus stoparea acordării de noi credite cu dobânzi preferenţiale, creşterea ponderii creditului de licitaţie şi a ratei dobânzii aferente şi măsuri de limitare a excesului de lichiditate, precum programarea lichidităţii, pe care am menţionat-o anterior, şi deschiderea la banca centrală a unui cont general al Trezoreriei. Însă cea din urmă măsură, avînd ca scop absorbţia disponi­bilităţilor Trezoreriei păstrate până atunci în sistemul bancar, era cel puţin parţial contracarată de supapa oferită băncilor comerciale prin creditului pentru descoperit de cont (overdraft, ulterior credit Lombard). Acesta era acordat de BNR băncilor pentru nevoi de plăţi curente pe termen scurt, cu cea mai ridicată dintre dobânzile BNR. Cum însă facilitatea se acorda automat, la cerere, scăpa de sub controlul lichidităţii şi putea substitui surse de creditare constrânse prin alte canale. La nivelul de 78 la sută în august 1993, dobânda la overdraft era puternic sub rata inflaţiei, ajunsă la aproape 290 la sută.

Soluţia BNR de restrîngere a acestei supape fără a suspenda com­plet o facilitate totuşi necesară a fost creşterea drastică a costului creditului overdraft. Măsura a fost luată într-o succesiune rapidă de trei paşi. Rata dobânzii a fost majorată în septembrie 1993 la 106 la sută şi în octombrie la 150 la sută. Chiar şi la acest nivel, rata dobânzii la overdraft era la jumătate din rata inflaţiei, care continua să urce. La BNR eram pregătiţi pentru o etapă hotărâtoare, care să rupă ritmul inflaţiei. Rămânea să decidem asupra magnitudinii creşterii dobânzii.

S-a întâmplat ca la momentul critic, în lipsa temporară din ţară a directorului si a directorului adjunct, să-mi revină responsabilitatea pentru fundamentarea propunerii de decizie de politică monetară şi pentru susţinerea acesteia în faţa guvernatorului. Propunera mea a fost de majorare a ratei dobânzii la overdraft la nivelul de 300 la sută, similar celui anticipat pentru rata inflaţiei. Guvernatorul a considerat că nivelul de 250 la sută era suficient. 

Anunţul deciziei, pe 1 noiembrie, a produs un şoc în sistemul bancar şi a atras încruntarea politicienilor. Drept consecinţă, în ziua următoare deciziei, guvernatorul BNR a fost convocat la Parlament pentru a oferi explicaţii. În acea zi în Bancă tensiunea era maximă. Eram conştienţi că o posibilă acţiune a Parlamentului care să forţeze o inversare a deciziei ar fi deteriorat serios perspectivele de creştere şi consolidare a autonomiei băncii cen­trale şi credibilitatea acesteia şi ar fi întârziat şi mai mult reformele. În plus, unii dintre noi ne întrebam, evident, şi dacă era cazul să ne gândim la alt loc de muncă. Momentul critic a trecut însă cu bine, guvernatorul explicând calm şi convingător parlamentarilor că ajustarea abruptă nu s-a produs la dobânda de referinţă la care se acordau liniile de credit ci la costul unei unei facilităţi care necesita corec­ţie pentru a evita consecinţe negative.

Acel moment critic a fost reperul cel mai vizibil al unei întregi perioade de cotitură pentru politica monetară a BNR. Perioadă în care s-a consolidat autonomia (care va evolua mai tîrziu în independenţă) şi credibilitatea Băncii, şi în care impactul măsurilor luate a început să se facă clar simţit în economie. Cu toate imperfecţiunile mecanismului de transmisie, efectele au fost semnificative şi greu atribuibile altor cauze: trendul de accelerare a inflaţiei s-a inversat rapid. După un maxim istoric de 317 la sută în noiembrie 1993, rata anuală a inflaţiei a scăzut în luna următoare şi în fiecare lună din 1994, atingând 61,7 la sută în decembrie, iar la finele anului 1995 se situa la 27,8 la sută.  Rata medie anuală a inflaţiei a scăzut de la 256,1 la sută în 1993 la 136,7 la sută în 1994 şi la 32,3 la sută în 1995. Nu mai încăpea îndoială: aveam politică monetară.

Adio, dar rămân cu tine

Pentru mine, prima perioadă petrecută în BNR a avut efecte per­manente: am devenit, prin struc­tura intereselor profesionale şi pers­pectiva asupra economiei şi politi­cilor eco­no­mice, „bancher central“– fără spe­­ranţe de vindecare. Şi nu orice fel de bancher central, ci din acel soi ciudat şi anti­patic gata oricând să insiste pentru ascun­derea vasului cu cocktailuri tocmai când petre­cerea devine mai animată şi se încinge dansul. (A reapărut de curând şi acea specie, mult mai simpatizată, ai cărei indivizi, în situaţii similare, aduc şi mai mult alcool şi invită şi paznicii la dis­trac­ţie. Finalul acestor petreceri e întot­­deauna de urmărit. De preferinţă, de la distanţă.)

Mă consider norocos că am putut participa la primele eforturi de reinventare a politicii monetare a BNR. Am învăţat multe aspecte practice despre aberaţiile economiei de comandă, din care nu ieşisem încă complet şi despre blocajele pieţelor, pe care ne străduiam să le eliminăm. Am citit foarte mult pentru a completa cunoştinţele teoretice, fără de care nu se pot aborda politicile macroe­conomice. Dar cu toate acestea chiar în acest domeniu simţeam o frustrare în creştere. Se inflama atunci când citeam articole sau cărţi despre econo­mie şi politică monetară sau când discutam cu experţi ai FMI sau altor bănci centrale şi la un moment dat apăreau noţiuni sau referinţe pe care care nu le ştiam şi/sau nu le înţelegeam. Lecturile mele, deşi bogate, nu erau sistematice iar pentru materialele mai avansate nu stăpâneam bagajul analitic necesar.

Am realizat că aceste goluri se vor accentua pe măsură ce construcţia economiei de piaţă va avansa şi că pentru fundamentarea politicii monetare, a politicilor macroe­cono­­mice în general, vor fi necesare modele mai complexe decît cele folosite până atunci. Îmi era clar că îmi lipsea studiul sistematic la nivel academic avansat al economiei.

O succesiune de şanse ivite cu puţin înainte de a fi prea târziu (aveam deja 37 de ani) mi-au oferit posibilitatea unor studii economice în SUA. Prima şansă a fost câştigarea unei burse Fulbright în vara anului 1995, pe care am valorificat-o printr-un program de master în economie, a doua a fost obţinerea unei burse de asistent (teaching assistant) pentru finanţarea unui program de doctorat şi a treia a fost oferta de a preda pentru un an macro si microeconomie ca profesor invitat (visiting professor).

Ştiam de la început că voi reveni în ţară. şi că nu voi dori să lucrez în altă parte decât la BNR, care a fost astfel atât motivaţia cît si finalitatea studiilor mele. Firesc deci, am ales ca specializare principală pentru doctorat economia monetară (Monetary Economics). A doua a fost econometria seriilor cronologice – Time Series Econometrics. în 2001, după şase ani de ”pribegie“am revenit în ţară şi la BNR. De atunci a început o altă poveste.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO