Bănci și Asigurări

Creditele corporate cu scadenţa mai mare de 5 ani, mai puţine decât în 2011. România are nevoie de un nou Pact Viena pentru creditele de investiţii pe termen lung acordate de bănci

Creditele corporate cu scadenţa mai mare de 5 ani, mai...

Autor: Sorin Pâslaru

20.06.2016, 00:07 768

Anul 2016 poate însemna punc­tul nevralgic care să de­clanşeze viitorul ciclu de scă­dere economică dacă dez­echi­librul determinat de creş­te­rea accelerată a consumului nu va fi com­pensat rapid de impulsionarea inves­ti­ţiilor pe termen lung. Din păcate, datele ara­tă că băncile evită să împrumute companiile pe termen lung pentru a impulsiona in­vestiţiile.

Economia are nevoie neapărat, pentru a urca pe spirala unei creşteri sustenabile, de relansarea ofertei, adică de satisfacerea cererii din surse interne. Astăzi asistăm la o creştere a consumului nemaiîntâlnită din 2006-2008 încoace, de peste 20% anual, iar dacă foamea consumatorilor nu va fi satisfăcută de oferta locală, dezechilibrele vor porni în avalanşă. Pentru aceasta, angajamentul băncilor pentru a finanţa pe termen lung economia românească este fundamental.

Datele arată însă că, din păcate, din 2011 până în prezent stocul creditelor de peste 5 ani ale băncilor pentru companii s-a redus de la 16 miliarde de euro (în echivalent) în decembrie 2011 la 15 miliarde de euro în decembrie 2015. În valoare reală raportată la produsul intern brut, scăderea este şi mai mare, de la 12% din PIB la 9% din PIB.

Reducerea angajamentelor pe termen lung ale băncilor, controlate aproape integral de acţionari străini, arată pe an ce trece tot mai mult ca o acţiune politică decât una de bu­siness. Un credit pe termen mai lung de 5 ani în­seamnă implicare şi angajare integrală în via­ţa economică a unei ţări. Numai în ţările unde riscurile sunt în creştere şi unde stabili­ta­tea macroeconomică este permanent sub sem­nul întrebării - numai acolo băncile îşi re­duc expunerea pe termen lung pentru companii.

Situaţia este însă complet diferită în România, unde de şapte ani procesul de macrostabilizare a fost implementat la cele mai înalte standarde, cel puţin până în 2015, când deficitul bugetar a fost coborât la sub 1% din PIB. Nu mai vorbim de scăderea dobânzilor la lei care ar fi trebuit să impul­sioneze creditarea pe termen lung, nu să o submineze.

La ce mai foloseşte menţinerea tuturor parametrilor macro ai României în limitele tratatului de la Maastricht în ultimii 3 ani, cum nicio ţară din Europa de Est şi Centrală nu a mai reuşit, dacă cei de care depinde finanţarea pentru economia românească nu-şi măresc angajamentul pe piaţa locală pe termen lung? Investiţiile pentru companii pe termen mai lung de 5 ani sunt un indica­tor-cheie pentru credibilitatea unui mediu de business în faţa finan­ţa­to­rilor străini, dar şi pentru evoluţia viitoare a economiei.

Ca în orice economie care urmăreşte să crească solid pe ter­men lung, şi în Ro­mânia investiţiile pe termen lung acor­date de bănci com­paniilor au fost până la un moment dat mai mari decât cele acordate persoa­nelor fizice, acestea din urmă fiind în prin­cipal credite pen­tru locuinţe. Astfel, datele Băncii Naţionale a României arată, precum se vede în tabelul ală­turat, că în 2000 băn­cile aveau un stoc de credite pe termen mai mare de 5 ani pentru companii de 700 mil. euro, iar pentru persoane fizice de doar 3 mil. euro, când PIB-ul României era de 40 mld. euro.

Fără îndoială că erau sume absurd de mici atât pentru creditele acordate compa­ni­ilor, cât şi pentru finanţarea de locuinţe pentru cetăţeni. Creditele pentru firme pe termen lung au rămas între 2% şi 3% din PIB între 2000 şi 2005, însă creşterea gra­du­lui de atractivitate a economiei româneşti ca urmare a aderării la UE în 2007 a propulsat creditele de peste 5 ani pentru companii de la 2 mld. euro în 2004 la 10 mld. euro în 2007, adică de la 3% la 9% din PIB.

Pragul de atunci atins a fost un câştig, însă singurul. Ulterior, ponderea creditelor pe termen lung în PIB a ajuns până la maxim 12% din PIB între anii 2011 şi 2012, pentru ca astăzi să se întoarcă la 9% din PIB, nivel atins în 2007. Pe de altă parte, creditele pe termen lung pentru locuinţe (credite pentru persoane fizice) au explodat în perioada 2000-2008, de la 3 mil. euro stoc în 2000 (de necrezut azi, nu?) până la 23 mld. euro în decembrie 2008.

În prezent, sto­cul creditelor pe termen de peste 5 ani acordate per­soa­nelor fizice este de 26 mld. euro, aproape dublu faţă de stocul creditelor acordate fir­melor pe ter­men de peste 5 ani. Aceasta este o sursă de dez­echilibru, pentru că în mod evident, agregat, cererea şi oferta ar trebui să fie apropiate. Altfel, sunt necesare resurse ex­ter­ne, a căror scadenţă vi­ne mai târziu sau mai de­vre­me. Creditele imo­bi­lia­re înseamnă cerere de locuinţe, de ma­teriale de con­strucţii, de echipamente, de mo­bilier, care ar trebui oferite de companii lo­cale. Dar de unde să producă aceste companii lo­cale şi să aibă noi capacităţi de producţie da­că băncile refuză să le împrumute pe termen de peste 5 ani, sau o fac cu mari restricţii?

Evoluţia comparativă a stocului de credite pe termen lung, de peste 5 ani, pentru firme şi persoane fizice arată cum declinul a apărut chiar cu doi ani înainte de intrarea în recesiune, când creditele pentru persoanele fizice au depăşit în 2006 stocul de credite pe termen lung acordate firmelor. Între 2006 şi 2008, deşi au avut o rată de creştere bună şi creditele pentru companii, de la 6 miliarde de euro la 14 miliarde de euro, în aceeaşi perioadă creditul pentru persoane fizice s-a triplat de la 7 miliarde de euro la 23 de miliarde de euro. Automat, a urmat o perioadă de dezechilibru care a trebuit să corecteze excesele de credite din perioada 2004-2008, pentru că oferta nu a putut ţine pasul cu cererea dezlănţuită.

Ce economie poate acomoda un volum al cererii care a crescut înfricoşător în perioada 2004-2008? Numai privind perspec­tiva acestui indicator, al soldului creditelor pentru persoanele fizice pe termen de peste 5 ani, deci credite pentru locuinţă sau alte tipuri de credite pe termen de peste 5 ani, care a crescut de la 1 miliard de euro în decembrie 2004 la 23 de miliarde de euro în decembrie 2008, se vede în ce turbină a intrat economia în acei patru ani.

Ce a fost a fost. Lecţiile acestui vârtej, din care am reuşit să scăpăm cu costuri uriaşe, trebuie învăţate. Dar dacă nu repor­neş­te creditarea companiilor pe termen lung, să­mânţa furtunii va încolţi. România are nevoie de un nou pact, aşa cum a fost cel de la Viena din 2009, de data aceasta însă pentru creşterea angajamentelor băncilor străine în investiţiile companiilor româneşti.

Cu 50% din populaţie în mediul rural, cu nevoi uriaşe de investiţii în infrastructură, în fabrici şi clădiri de birouri noi, în reţele de apă şi canalizare, în sisteme de irigaţii şi hoteluri, în capacităţi de logistică şi utilaje de transport, România trebuie să-şi convingă partenerii externi, de care nu se mai poate dezlega, că este timpul să-şi manifeste cu adevărat încrederea în această zonă a lumii dacă vor cu adevărat rezultate pe termen lung şi prosperitate în acest colţ al Europei.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO