♦ Legile bancare din 1991 au pus bazele juridice necesare creării unui sistem bancar modern orientat spre piaţă în ţara noastră ♦ Pe măsură ce noi bănci private au luat fiinţă, aspectele legate de stabilitatea bancară şi asigurarea securităţii depunerilor micilor deponenţi au câştigat în importanţă ♦ În 1996, la iniţiativa băncii centrale şi cu sprijinul Ministerului de Finanţe, a fost adoptat cadrul legislativ pentru înfiinţarea unui fond de garantare a depozitelor bancare ♦ Implicat în acele proiecte Cristian Bichi, consilier al guvernatorului BNR, vorbeşte despre acele momente.
Necesitatea reformei bancare
În noiembrie 1990, se punea cu acuitate problema reformei bancare, a stabilirii unui nou cadru legal şi a unei strategii de dezvoltare a sectorului bancar care să permită acestuia să servească cât mai adecvat economia reală aflată în tranziţie de la plan la piaţă.
În ajunul Revoluţiei din decembrie 1989, sistemul bancar din România era similar cu cel din alte economii cu planificare centrală, fiind o variantă a modelului sovietic „monobancă”. BNR avea nu numai funcţia de bancă de emisiune, ci şi funcţii comerciale, acordând credite întreprinderilor de stat şi altor organizaţii economice cu conturi deschise la aceasta în conformitate cu planul financiar central, structurat ca un instrument care să sprijine realizarea planului de producţie fizică.
Mai existau patru bănci specializate ce finanţau sectoare specifice, după cum le arăta şi denumirea: Banca Română de Comerţ Exterior - BRCE, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară - BAIA, Banca de Investiţii şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni (pentru operaţiuni cu populaţia). Toate aceste bănci funcţionau sub coordonarea BNR.
În plus, pe teritoriul României funcţionau două bănci străine (Societe Generale, Franţa, şi Manufactures Hanover Trust - SUA) în regim off-shore.
O poziţie marginală în sistemul financiar era ocupată de instituţii bazate pe principiul mutualităţii: peste 800 de cooperative de credit cu conturi deschise la Banca Agricolă şi aproximativ 6.000 de case de ajutor reciproc (CAR) cu depozite plasate la CEC.
Circuitele financiare din sistemul bancar erau segregate. Întreprinderile de stat erau obligate să-şi păstreze fondurile la BNR şi băncile specializate, de unde obţineau credite. Populaţia putea constitui depozite numai la CEC, acestea beneficiind de garanţia explicită şi deplină din partea statului român. CEC avea dreptul de a plasa o parte limitată din economiile atrase în credite pentru locuinţe pentru populaţie, redirecţionând restul fondurilor către BNR.
Slăbiciunile sistemului de tip monobancă
În modelul de monobancă prezentat mai sus, bazat pe planificare centralizată, relaţia dintre bănci şi întreprinderi se derula fără a se acorda atenţia cuvenită aspectelor de eficienţă, solvabilitate şi responsabilitate, întrucât ambele categorii de entităţi se aflau în proprietatea statului. Pentru bănci noţiunea de management al riscului era în mare măsură irelevantă. Multe întreprinderi acumulau pierderi care, în condiţiile unei slabe capitalizări a acestora, reprezentau pierderi pentru băncilor creditoare şi deficite cvasifiscale. Un astfel de mecanism nu mai putea fi valabil în condiţiile trecerii la o economie de tip capitalist. Trebuia întreprinşi paşi care să permită ca sistemul bancar să sprijine eficient reforma economiei reale în noile condiţii, în care coordonarea dintre activităţile economice să nu mai fie făcută administrativ de planificatorii centrali, ci mult mai eficient de către forţele pieţei.
Punctul de cotitură al reformei bancare
Reforma sistemului bancar în România a început de facto în decembrie 1990, când sistemul monobancă moştenit din perioada economiei planificate a fost înlocuit cu un sistem pe două niveluri: BNR şi băncile comerciale. În procesul de organizare a unui sistem bancar de tip occidental, BNR a transferat activităţile sale comerciale unei bănci noi înfiinţate, Banca Comercială Română (BCR).
În aprilie 1991, Parlamentul României a adoptat Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (Legea nr. 34/1991). Aceste legi au consfinţit, de jure, crearea unui sistem bancar modern orientat spre piaţă.
Prima lege a stabilit condiţiile de constituire şi funcţionare a băncilor comerciale. Actul normativ a definit, printre altele, criteriile de autorizare a băncilor, cerinţele prudenţiale aplicabile acestora, operaţiunile constituind activitate bancară şi cele interzise băncilor, regimul entităţilor bancare străine operând în România. Legea a permis activităţi de bancă universală, cu precizarea că băncile nu puteau deţine mai mult de 20% din capitalul unei firme sau întreprinderi. Totodată, ea a precizat cerinţe de raportare financiară şi de guvernanţă corporatistă şi a stabilit sfera de cuprindere a secretului bancar.
Cea de a doua lege a definit clar puterile băncii centrale în conducerea politicii monetare şi exercitarea altor funcţii clasice de bancă centrală: bancă a băncilor, casier al statului, administrator al rezervelor valutare internaţionale, administrator al sistemului de plăţi al economiei naţionale. Legea a consfinţit şi implicarea băncii centrale în exercitarea supravegherii prudenţiale a sistemului bancar.
Deciziile Parlamentului mai sus amintite au reprezentat încununarea muncii asidue a echipei de specialişti a BNR create şi coordonate de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, pentru elaborarea noului cadru legislativ al activităţii de bancă comercială şi de bancă centrală în România. Aş dori să subliniez şi sprijinul ce a fost oferit echipei de către dl Emil Iota Ghizari, prim-viceguvernator BNR, care a fost în permanenţă disponibil pentru a discuta cu experţii oportunitatea multora din solutiile tehnice propuse. Nu în ultimul rând, se cuvin menţionaţi colegii din echipa căreia m-am alăturat în noiembrie 1990, atunci când cele două proiecte de legi erau deja într-o fază relativ avansată: Vasile Savoiu, George Mucibabici, Dragoş Stănescu.
Legile bancare – fundaţia reformelor ulterioare
Adoptarea legilor bancare în 1991 a facilitat derularea reformelor ulterioare, ce au urmărit atât înlăturarea slăbiciunilor structurale ale sistemului bancar moştenite din trecut, cât şi întărirea şi modernizarea sa continuă, pentru a asigura o alocare cât mai eficientă a resurselor în condiţii de stabilitate. Pe măsură ce reformele au avansat şi băncile private au început să joace un rol mai însemnat, problemele legate de gestiunea riscurilor, sănătatea şi stabilitatea sistemului bancar au devenit din ce în ce mai importante.
O exemplificare în această privinţă este oferită de evoluţiile privind protecţia depozitelor bancare.
Garantarea depozitelor bancare şi stabilitatea financiară
Garantarea depozitelor bancare este o noţiune uşor de înţeles: o entitate (guvern, comunitatea bancară) garantează valoarea depozitelor depuse în bănci, deci va restitui, parţial sau în totalitate, aceste fonduri în caz de faliment bancar. Existenţa unui astfel de aranjament instituţional asigură păstrarea stabilităţii financiare a unei ţări prin menţinerea încrederii în sistemul bancar şi oferă protecţie socială micilor deponenţi.
Protecţia depozitelor bancare: un vechi proiect BNR
În 1936, BNR a constituit o comisie specială pentru a studia posibilitatea introducerii unui sistem de garantare a depozitelor în România. În raportul său din 18 noiembrie 1936, Comisia a recomandat înfiinţarea unui institut special pentru realizarea protecţiei deponenţilor şi a prezentat principiile şi structura unui proiect de lege pentru înfiinţarea acestuia. Proiectul nu a fost pus în practică din cauza evoluţiilor istorice adverse ce au urmat.
Paşi concreţi spre înfiinţarea unui sistem naţional de garantare a depozitelor
Legea nr. 33/1991 a readus în actualitate problema garantării depozitelor, art. 37 stipulând că instituţiile financiare publice sau private sau statul român pot constitui unul sau mai multe fonduri pentru asigurarea depozitelor băneşti deţinute de societăţile bancare în favoarea persoanelor fizice.
Comunitatea bancară nu a întreprins însă eforturi semnificative pentru înfiinţarea unui fond de garantare a depozitelor persoanelor fizice. În aceste condiţii, procesul respectiv a fost amorsat la iniţiativa BNR, ce a propus şi a obţinut din partea guvernului României includerea acestui aspect în lista elementelor privind reforma sectorului financiar, negociată cu Banca Mondială, în octombrie 1995, pentru încheierea acordului de împrumut FESAL.
Elaborarea cadrului legislativ de protecţie a depozitelor
Forma iniţială a textului normativ privind garantarea depozitelor, ce avea să îmbrace în final forma Ordonanţei Guvernului nr. 39/1996, a fost elaborată în cadrul băncii centrale de dl Bichi, consilier al guvernatorului BNR, pe baza studierii experienţei în domeniu a 12 ţări europene si a reglementărilor UE relevante. În consonanţă cu directiva 94/19/CE, s-a prevăzut un sistem de garantare a depozitelor cu participarea obligatorie a instituţiilor de credit. Nivelul de protecţie a fost stabilit la suma de
10 milioane lei pe deponent persoana fizică şi pe bancă. Textul a fost discutat cu direcţiile de specialitate şi cu conducerea BNR şi, în final, a încorporat propunerile ministrului de finanţe, dl. Florin Georgescu, comunicate personal autorului acestuia cu ocazia unei întâlniri de lucru la sediul ministerului. Cum era de aşteptat, legislaţia iniţială privind protecţia deponenţilor a fost modificată în timp, reflectând diferite evoluţii financiare şi legislative, naţionale şi europene. Informaţii actuale şi detaliate despre garantarea depozitelor în România pot fi găsite pe site-ul de internet al Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare (www.fgdb.ro).
Cristian Bichi, 59 de ani, lucrează în BNR din noiembrie 1990.
► Înainte a fost economist şi ulterior cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Cercetări Financiare, Monetare şi Preţuri, aflat sub dubla coordonare a Ministerului de Finanţe şi a Institutului Naţional de Cercetări Economice.
► În decursul timpului, a ocupat diferite poziţii consultative şi executive în banca centrală.
► În prezent este consilier al guvernatorului BNR.
