Principala putere pe care băncile centrale o au este asupra dobânzilor. Pentru a creşte inflaţia, acestea reduc dobânzile. Acestea vor să menţină inflaţia la o rată care evită nevoia de dobânzi negative.
Faptul că o rată a inflaţiei situată puţin sub 2% este un lucru bun este un adevăr universal acceptat. Cifra pare să apară de fiecare dată când un bancher central ia o decizie de politică monetară.
Puţini dau atenţie felului în care inflaţia a devenit fundaţia politicii monetare şi de ce toată lumea pare să aibă o obsesie cu rata de 2%, scrie Kate Ferguson de la Deutsche Welle. Pentru a înţelege această situaţie, trebuie să analizăm soarta altui mecanism despre care se presupunea că asigură stabilitatea fiscală: standardul de aur.
Mecanismul a funcţionat bine o vreme, dar a intrat sub presiune în timpul primului şi mai apoi al celui de-al doilea război mondial. Astfel s-a ajuns la decizia în 1944 de raportare a celor mai importante monede la dolar, singura monedă raportată la aur. Însă şi acest lucru s-a dovedit a fi problematic.
Atunci băncile centrale au căutat modalităţi alternative de asigurare a stabilităţii fiscale, iar în acest fel inflaţia, observabilă şi putând fi modelată prin intervenţie, a intrat în atenţie. La începutul anilor ’90, Noua Zeelandă, Canada şi Marea Britanie au devenit primele ţări care şi-au setat ţinte de inflaţie. Până în 1998, BCE adoptase o ţintă de aproape de 2%, iar Fed-ul i-a urmat exemplul în 2012.
Deci de unde obsesia cu 2%? Nu există cu adevărat un răspuns simplu. De fapt, cifra are o fundaţie mai puţin decât solidă, scrie Kate Ferguson.
Principala putere pe care băncile centrale o au este asupra dobânzilor. Pentru a creşte inflaţia, acestea reduc dobânzile. Dar pot merge doar până la punctul unde nu penalizează sever oamenii pentru a nu face nimic cu banii. Astfel, acestea vor să menţină inflaţia la o rată care evită nevoia de dobânzi negative. Pentru nici un motiv imediat aparent, s-a convenit că cifra 2 este una magică. Alţi susţinători ai ţintei de 2% ar putea argument că aceasta reflectă o traiectorie ascendentă rezonabilă şi sustenabilă.
Unii economişti renumiţi nu sunt de acord cu această ţintă. „Nu cunosc nicio justificare teoretică. Este dificil să ai în acelaşi timp o ţintă ţi o limită“, scria recent fostul preşedinte Fed Paul Volcker.
Alte argumente împotriva stabilirii unei rate ideale a inflaţiei ar trebui să privească limitările indicatorilor care o măsoară şi faptul că istoria arată că creşterea susţinută este posibilă fără inflaţie.
În pofida acestor argumente solide, bancherii centrali din zilele noastre continuă să considere inflaţia de 2% drept standardul de aur al solidităţii economice. În mod persistent, aceştia nu reuşesc să-şi atingă ţinta.
