Bănci și Asigurări

Dezvăluiri în premieră despre cum s-a format BNR după 1990, când trebuia să renunţe la a mai fi casieria Ministerului de Finanţe şi să treacă de la un model sovietic la o bancă centrală occidentală, independentă de guvern: un texan şi un olandez au lucrat din umbră pentru Legea Băncii Naţionale şi Legea băncilor. Partea a II-a

Dezvăluiri în premieră despre cum s-a format BNR după 1990, când trebuia să renunţe la a mai fi casieria Ministerului de Finanţe şi să treacă de la un model sovietic la o bancă centrală occidentală, independentă de guvern: un texan şi un olandez au lucrat din umbră pentru Legea Băncii Naţionale şi Legea băncilor. Partea a II-a

Vasile Săvoiu

Autor: Vasile Săvoiu

22.12.2020, 00:06 2301

► Astăzi ZF publică a doua parte din articolul scris de Vasile Săvoiu privind crearea legilor Băncii Naţionale şi băncilor comerciale

► Numele Vasile Săvoiu nu spune nimic publicului. Nici măcar cei care ocupă astăzi poziţii de conducere în băncile comerciale nu au auzit vreodată de el. Pe net nu există poze cu el, ci doar un CV

► În toamna lui 1990, acum 30 de ani, Vasile Săvoiu a făcut parte dintr-un desant de cercetători care a venit de la Institutul de Finanţe, Circulaţie Monetară şi Preţuri, un departament-cenuşăreasă din Ministerul Finanţelor, care avea sediul în clădirea BNR, dar partea din Strada Doamnei

► În ianuarie 1991 a fost desemnat de Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, să facă parte dintr-o echipă însărcinată cu reforma Băncii Naţionale  şi elaborarea primelor legi bancare - Statutul BNR şi Statutul băncilor comerciale, într-o economie care voia să se deschidă spre capitalism, dar care era prizoniera trecutului

► Într-un articol scris pentru ZF în serialul „30 de ani de sistem bancar în România”, Vasile Săvoiu dezvăluie pentru prima dată cum s-au format aceste legi şi care au fost cei doi oameni din umbră, experţi veniţi la Bucureşti, care au contribuit la conceperea acestor legi: texanul Doug Scott şi olandezul Tobias Asser. Cei doi experţi străini, care făceau parte dintr-o misiune a FMI, au conferit Băncii Naţionale o independenţă faţă de politic, faţă de guvern cu care nu multe bănci centrale occidentale se puteau mândri la vremea respectivă 

► Noul statut al BNR, care făcea din Banca Naţională un centru unic de decizie monetară autonom de cel fiscal-bugetar şi reglator al exceselor acestuia (Trezoreria Statului, controlată de Ministerul Finanţelor), a fost privit cu semne de întrebare de establishmentul Ministerului de Finanţe. Practic, puterea pleca de la Ministerul Finanţelor şi se ducea la Banca Naţională. Timp de 40 de ani, în perioada comunistă, după modelul sovietic, banca centrală fusese doar o casierie a Ministerului de Finanţe

► Pentru că primul contact cu organigrama BNR nu fusese de bun augur, mulţi funcţionari întrebându-se ce caută un american acolo, propunerea lui Doug Scott a fost de a se crea o bancă centrală de la zero, cu alţi oameni

► Săvoiu spune că juriştii din BNR s-au recuzat în a colabora pentru crearea noului statut al BNR, occidental, aşa că proiectele de legi pentru bănci şi BNR au fost făcute de economişti

► Prin noul statut, Băncii Naţionale i s-a oferit mandatul operaţional de a fi centrul unic şi independent care conduce politica monetară a ţării. Parlamentarii din 1991 care au discutat noile legi bancare nu prea au înţeles atunci ce înseamnă acel lucru pe termen lung

► Vasile Săvoiu a fost cel care a participat din partea BNR la discuţiile din comisiile parlamentare (o formulare legată de politica monetară era cât pe ce să ducă la pierderea independenţei Băncii Naţionale) şi a susţinut proiectele legate de băncile comerciale şi statutul Băncii Naţionale în plenul parlamentului, care, într-o seară târzie, 29 martie 1991, le-a adoptat

► Ca director în BNR, Săvoiu a creat apoi, la mijlocul anilor ‘90, sistemul naţional de decontare, care a schimbat multe în transferurile bancare şi a redus timpul de decontare a plăţilor. În primii ani după ‘90, un ordin de plată de la Constanţa la Satu Mare făcea şapte zile

► Acum Săvoiu, 60 de ani, este consilier al guvernatorului BNR, Banca Naţională şi-a consolidat independenţa, iar băncile comerciale şi conducătorii lor pot opera liber, pe baza ideilor creionate la începutul anilor ’90.

(Cristian Hostiuc)

 

Urmare de săptămâna trecută

Din funcţiile „istorice“ care fă­cu­seră din ea banca-lider din eco­nomia naţională, BNR nu mai avea după 1946 decât un mo­­no­­pol pe circulaţia nume­rarului. Din funcţia de emisiune îi rămăsese doar tipărirea bancnotelor pe care, între 1948 şi 1966, era înscris în clar emitentul real - Ministerul Finanţelor.

După exproprierile din 1948 - 1952, creditarea persoanelor fizice a devenit monopolul CEC, iar a celor juridice a fost repartizată între o unică „Bancă Agricolă“ şi o unică bancă de dezvoltare în celelalte ramuri („Banca de Investiţii“). Toate operaţiile bancare şi de casierie cu valută au devenit monopolul BRCE (care a sfârşit ca Bancorex).

Prin generalizarea proprietăţii de stat, orice hârtie de valoare, inclusiv efectele cambiale în lei, au ieşit din uzul  bancar, iar funcţiile antebelice ale BNR de împrumutător de ultimă instanţă şi cea de bancher al statului s-au disipat în contabilitatea Ministerului de Finanţe, operatorul de fapt al tuturor băncilor româneşti.

Se poate spune că toate cele cinci bănci (incluzând BNR) erau departamente monetare şi de creditare fără risc formal ale uneia singure, de stat şi având client statul, o monobancă. Specializate pe grupuri de clienţi şi/sau operaţii, toate aceste departamente emiteau monedă naţională, unele îşi puteau deconta creanţele bilateral şi nici măcar emitentul monedei, nefiind centru unic de decontare finală într-o economie practic închisă, nu avea cum să cunoască (decât statistic) masa monetară. La urma urmei, nici nu avea motiv câtă vreme singurul rol recunoscut în epocă monedei era doar acela de a  se adapta directivelor parti­dului-stat, iar povara inflaţiei generate de abuzul din tipografia de flyere a BNR se distribuia la populaţie prin preţuri administrate.

Pentru mica istorie - cea mai adevărată - ar mai fi de consemnat că Scott a fost cel care a insistat ca o bună parte a analizei-diagnostic să se desfăşoare prin interviuri cu vechii directori din BNR (Nicu Cinteză şi cu mine eram, la acea dată, singurii „noi“). Cred că tocmai aceste întrevederi l-au convins pe Scott cât de ireductibil conservatoare era cultura de întreprindere în BNR la începutul lui 1991. Nu ar fi fost o resursă care să susţină vreo schimbare. I-a devenit evident că puţini decidenţi voiau sau puteau să îşi descrie sintetic şi integrat munca, chiar în limba maternă. Unii nu puteau nicicum vedea pădurea din cauza copacilor şi se camuflau într-un frunziş mişcător de citate din cele mai încifrate reglementări interne; mai erau şi cei care mă trăgeau deoparte şi mă întrebau: „Tovarăşe, dar avem noi voie oare să spunem toate acestea americanilor?“.

Reieşea că nu toată lumea îi aşteptase pe aviatorii democraţiei. Unii intervievaţi se autocenzurau vădit, chiar se ridicau în timpul discuţiei, se scuzau cu vreun moft şi se duceau să îşi ceară aprobare, ori să primească orientări înainte de a da un răspuns timorat, absurd ori din care eu nu aveam ce traduce plauzibil în limba engleză. Chiar şi în afara acestor incidente - al căror ridicol era abundent tratat cu umor de hâtrul Asser la platoul de sendvişuri de seară -, principala frână în dialogul cultural era de natură obiectivă: jargonul financiar-bancar românesc nu evoluase mai deloc din era sovietizării, se legitima încă ideologic (stratifica narcisiac mai multe limbi de lemn), iar pentru o înţelegere şi traducere în engleza universală a pieţelor era necesar un dicţionar ce nu putea apărea în timp util pentru scopurile binevoitoarei misiuni tehnice a FMI, sosită la Bucureşti strict pentru 30 de zile cu biletele de retur în buzunar.

Timpul trecea, pentru Scott fiecare oră devenise imperativă. În cele din urmă, el ne-a propus să pornim de la zero. Nu vom proceda la a transforma BNR-urile din trecut.  Nu era de restaurat nici mai vechiul BNR din 1880-1946, nici de schimbat  „pe ici-pe colo şi anume în părţile esenţiale“ mai noua BNR, cea de sub ochii noştri, supravieţuitora din 1946.

După separarea BCR ca bancă comercială universală (deschisă tuturor categoriilor de clienţi şi operaţii), BNR va trebui întemeiată ca bancă centrală.

Nodul gordian a fost tăiat: în loc să ajustăm cadrul juridic şi să îl corectăm pe cel operaţional al momentului, vom crea împreună un text întemeietor, fără precedent în dreptul românesc.

 

Prima bancă centrală a României pe hârtie

Statutul BNR ca bancă centrală a României s-a născut pe hârtie ca Minerva, atâta doar că Zeus nu a fost doar unu, ci minimum doi. Pe lângă Scott, un frumos părinte i-a fost Tobias Michael Carell Asser. Se recomanda tuturor „TMC“ şi cred că provenea din reputata familie de jurişti olandezi care l-a dat pe laureatul cu acelaşi nume al Premiului Nobel pentru pace din 1911.

În lipsa unei fotografii - pe vremea aceea un aparat foto era cu rolă de peliculă şi îţi putea rupe buzunarul - voi spune că acest bunic robust avea o eleganţă de detaliu în limbaj şi în vestimentaţie imposibil de ignorat, iar mustaţa lui ca neaua stătea mereu pe un zâmbet dezarmant. Un Poirot sportiv.

Iniţial, misiunea lui era să asiste juriştii BNR la redactarea cadrului legislativ necesar conversiei trecutului bancar din 1946-1991 în modelul sistemului bancar cu două niveluri.

Am arătat cum Scott a renunţat la valorificarea oricărui trecut ori prezent al BNR. Din mers, misiunea lui Asser s-a modificat: prin comparaţii internaţionale, el trebuia să inspire juriştilor din BNR un text întemeietor pentru legiferarea de la zero a infrastructurii de bază a noii economii monetare româneşti.

Juriştii din BNR s-au recuzat însă colaborării  pe motivul simpluţ că dreptul românesc e din specia celui civil, iar modelele de legi pe care Asser începuse să le prezinte sunt din ţări unde se aplică dreptul comun. Şi aşa s-a ajuns la situaţia că proiectele de legi pentru bănci şi BNR au fost făcute de economişti.

Pentru început, guvernatorul Emil Ghizari şi cu mine am fost aduşi la zi de Asser cu legile similare adoptate deja în alte ţări în contextul lor juridic şi, mai ales, politic local. Independenţa băncii centrale nu fusese acceptată uşor niciunde nici de politicieni, nici de birocraţi chiar în democraţiile mature. Era deseori diabolizată de opozanţii ei conspiraţionişti ca ambasadă a guvernului mondial etc.

După această prezentare, guvernatorul a validat abordarea lui Scott de a crea BNR „de nou“ afirmând că în România se poate mobiliza suficientă voinţă politică pentru o rupere definitivă cu trecutul în domeniul bancar.

Apoi, în ultimele şapte zile de şedere ale misiunii FMI, eu am rămas cu Asser să redactăm proiectele legislative articol cu articol în engleză. Timpul s-a dovedit stânjenitor de scurt şi Scott a decis salutar: „Uite cum vom face, Vasile şi cu mine vom schiţa redactarea articolelor cheie privitoare la funcţiile de bancă centrală. Restul rămâne treaba lui Asser: raporturile cu puterile statului, alegerea CA, autorizarea şi supravegherea prudenţială a băncilor, pri­vilegiile şi imunităţile garantoare ale auto­nomiei, sistemele de control şi echilibrare, repartizarea profitului etc. La plecare, Asser o să vă lase un documentar despre cum se fac toate astea în ţările coerente (fără supărare, mi-a plăcut diplomaţia texană a exprimării!). Voi vă alegeţi varianta convenabilă şi o inseraţi între articolele la care vom lucra cu Vasile şi care n-ar trebui să lipsească din textul legii voastre“.

În zilele rămase până la plecarea Misiunii (cei trei angajaţi ai FMI erau aşteptaţi la Beijing pentru o modernizare declarată a Băncii Chinei), eu am lucrat cu Scott articole de lege care transpuneau un model ideal de bancă centrală. Unele fuseseră realizate doar parţial chiar pe pieţele monetare mari: sătule de crizele de după 1973 care reverberau în sistemul monetar tot mai integrat transfrontalier, guvernele occidentale au optat pentru dereglementare masivă în sectorul financiar de prin 1985.  În acest context, executivul a  început să-i cedeze băncii de emisiune un plus de competenţe şi imunităţi legale cu speranţa secretă că îşi va modula autonomia acordată şi va funcţiona ca „ministerul banilor“ cu beneficii, fie şi indirecte pentru executiv. Ulterior, crizele datoriei publice au amputat sau au dus la interzicerea funcţiei istorice a băncii de emisiune de bancher (creditor) al statului.

Scott m-a avertizat că, hotărându-ne la o abordare de sus în jos şi chiar beneficiind pe plan local de poziţia de forţă a unui despot luminat,  lucrăm totuşi „la un sistem bancar A4“, existent mai mult pe hârtie şi neimplementat ori „neverificat în luptă“ chiar la Banca Franţei, a Italiei sau a Germaniei (aceste bănci „clasice“ de emisiune aveau să aştepte Tratatul de la Maastricht ca să se reseteze ca bănci centrale, finalizând acest proces abia în preajma introducerii euro). „Ţineţi-vă de modelul ăsta. Azi pare puţin înaintea vremii lui, dar ăsta e viitorul. Şi asta e, paradoxal, şansa voastră. Nici nu ştiţi ce fericiţi sunteţi că nu aveţi ce uita! Totul e să negociaţi cu politicienii voştri totul sau nimic privitor la pachetul tehnic de funcţii de bancă centrală. Dacă nu vă acceptă măcar una, exercitarea celor rămase va fi un fiasco“.

Structura acestui model - pe care, viribus unitis,  am transpus-o şi în legea română - a fost următoarea:

1.  Banca de emisiune existentă cu istorică notorietate revenea la denumirea de până în 1946 - Banca Naţională a României – şi va cumula trei mandate publice:

a) mandatul existent de unică bancă de emisiune care fabrică, creează în cont şi circulă o monedă fiduciară în numele şi pentru contul statului român (leul);

b) mandatul operaţional macroconomic de a fi centrul unic şi independent care conduce politica monetară a ţării printr-un instrumentar de conduite şi acţiuni normate; conduitele BNR duc la crearea de aşteptări de preţ al creditului şi al schimbului valutar, iar acţiunile întreprinse modifică efectiv patrimoniul BNR prin vânzare şi cumpărare de lei şi valută aflată în circulaţie la principalii deţinători de pe piaţă (băncile comerciale); monedele se vor tranzacţiona ca atare sau instrumentate ca valori mobiliare (contracte standard) pe termen scurt dedicate profesioniştilor pieţei monetare, băncile comerciale autorizate; piaţa e deschisă participării BNR în condiţii egale de risc operaţional; BNR mai poate ajusta oferta de monedă în circulaţie şi prin preluarea de depozite remunerate atractiv, fie obligatorii (cu titlul de rezervă minimă garantoare), fie voluntare; tot acest comerţ al BNR cu promisiuni şi depozite va fi de interes public (se face în interesul stabilităţii sistemice a monedei naţionale), aşa că eventualele pierderi băneşti ale BNR în exercitarea mandatului comercial încredinţat ei de stat nu i se pot imputa;

c) mandatul administrativ conferea BNR mono­polul autorizării şi supravegherii pruden­ţiale a băncilor (comercianţii cu depozite şi ser­vicii de plăţi denumerarizate prin cont curent).

2. În exercitarea mandatelor publice antemenţionate, legea va interzice formal amestecul puterii executive; guvernul îşi pierdea influenţa directă de secole asupra monedei („tiparniţa“); se crea o autoritate monetară activă unică în stat, un centru de putere macroeconomică apt să tempereze cu cea mai largă autonomie operativă excesele grupărilor politice la putere, mereu grăbite să livreze cu orice preţ beneficii motivante pentru sine şi pentru electoratul lor.

Prin acest cumul de mandate publice, semi-banca de emisiune care era BNR în 1991 era întemeiată „de nou, dar nu din nimic“ ca prima bancă centrală în România prin aceea că:

i) în plan operaţional, „noul“ BNR:

- este unică bancă a băncilor, creditorul lor central, singura bancă aptă, în ultimă instanţă, să le poată împrumuta lei, deoarece deţine nu doar lei din depozite pe care le atrage de la bănci, ci poate crea/emite leii necesari suplimentar;

- este agentul final de decontare a obligaţiilor băneşti create în moneda pe care o emite, cu alte cuvinte, este nivelul creator şi guvernator al monedei sale într-un sistem bancar cu două niveluri;

- este centrul de stabilizare macroe­cono­mică prin acţiune („politica“) monetară ce ţinteşte stabilitatea valorii monedei fiduciare pe care a emis-o pe parcursul utilizării sale (exprimată ca stabilitate a preţurilor, a pieţelor financiare etc. la interferenţa altor politici ma­croe­conomice aflate în controlul executivului);

ii) în plan administrativ, „noul“ BNR:

- este centrul de decizie în autorizarea şi supravegherea prudenţială a băncilor şi a altor comercianţi cu bani cărora le deschide conturi în evidenţele sale;

- este unic emitent de acte administrative opozabile băncilor şi altor instituţii de credit.

Cel mai dificil de păstrat în pachetul funcţiilor de bancă centrală la promovarea şi negocierea proiectului Statutului BNR s-a dovedit a fi politica monetară. Tipic românesc, mai mult cuvintele decât conceptul.

 

Politica monetară - lung prilej de vorbe şi de ipoteze

Ca unei autentice bănci centrale, BNR îi era desemnat în proiectul de lege monopolul asupra politicii monetare a ţării. Intuiam efectul de bom­boană cedată ce va irita clasa politică rămasă inerţial autoritaristă. Noii revoluţionari de profesie nu scăpaseră de Ceauşescu decât pentru a-l reproduce cât mai mult, disimulat în cât de mic şi de nimic. Am descoperit că nu fon­dul problemelor monetare îi obosea pe aleşii popo­rului. La dezbaterea proiectului de Statut al BNR din comisia de buget-finanţe, deputatul Dumitru Petru Pop de la PUNR (sau PRM?) a izbuc­nit: „Poftim, acum şi BNR vrea să se apuce de politică! Dar n-avem, domnule, guvern, partide?“.

Politică monetară... Denumire impresio­nantă într-o ţară cu sechele ideologice în alb-negru.

Pentru cine o citeşte, legea BNR îi reglementează „politica“ monetară strict ca pe un instrumentar tehnic antiinflaţionist, ne-ideologic. Recunosc că, în graba calamitată a acelor zile, eu sunt cel care a transpus monetary policy ca „politică...“. Nu bănuiam impactul: termenul era cât pe ce să fie cuiul lui Pepelea la negocierea cu aleşii poporului geloşi pe atentatul la singura lor meserie. Ca să evit lezmajestatea, puteam să zic „acţiuni/măsuri (privilegiate) în domeniul monetar“, „instrumente (rezervate) de ajustare monetară“ sau, mai devălmaş, „operaţii monetare“.

E evident că termenul englez policy acoperă o semantică vădit mai complexă, putând desem­na şi „mod de conduită“ ori „com­porta­ment  interesat“. Dar în româneşte, „politică“ traduce nu atât  policy, cât politics adică premeditarea şi/sau faptele luptei pentru guvernare într-o comunitate. Să fi avut mai uşor câştig de cauză în faţa contemporanilor din parlament cu o formulare alternativă ca „BNR îşi hotărăşte şi îşi conduce propriile comportamente şi tranzacţii pe piaţa interbancară“?

Cert e că, din 1991, monetary policy s-a încetăţenit în vocabularul juridic şi jargonul românesc al profesiunii bancare ca „politică“ (monetară), cu toate că pentru români, politică nu a încetat să evoce acţiune subiectivă dacă nu chiar subversiune, ocult.

Cu cine şi pentru a dobândi ce putere în stat se luptă BNR când îşi face politica ei? Raţional, acesta e, desigur, un nonsubiect: BNR nu luptă cu guvernul ci, apărând preţul corect al monedei care îi măsoară executivului performanţa livrării de prosperitate economică electoratului, acţionează ca un corector macroeconomic în interesul general şi pe termen lung al naţiunii.

Preţul monedei nu trebuie manipulat de gu­ver­nele efemere; ele trebuie descurajate să mute pe furiş bornele kilometrice pentru a crea ilu­zia că­lătorului că va ajunge cu mai puţin efort pro­priu la destinaţia promisă. Politicienii au încă ten­­dinţa să creadă că, dacă învârtesc limbile cea­su­lui, stăpânesc timpul - principala resursă de re­fe­rinţă în toate sistemele economice cunoscute.

La români, „politica“ a rămas, aşadar, „politicianism“, un joc cu ponos pentru electorat, o manifestare publică sincer dispreţuită: chiar după trei decenii de şanse date democraţiei şi de oportunităţi oferite de ea, politica e conotată la noi peiorativ şi ca mod de conduită (superficialitate, egoism, prefăcătorie), şi ca bătălie pentru puterea publică (e o competiţie neruşinată pentru foloase necuvenite); în 1991 însă, românilor le era nu lehamite, ci „doar“ frică de „politică“.

Am tot încercat în comisia parlamentară să explic: termenul  „politică monetară“ nu se referă la puterea politică, nici la puterea - infinit mai mare - de a hotărî regulile pieţei în afara jocului cererii şi ofertei, ci se referă doar la mijloace, instrumente şi practici exersate de autorităţile centrale de stat pentru a lupta împotriva inflaţiei, împotriva scăderii preţului monedei naţionale pe piaţa hotărâtoare pentru formarea lui, cea interbancară.

Vocaţia oricărei bănci de emisiune e  aceea de a păstra cât mai stabilă, cât mai de încredere la deţinere şi utilizare moneda emisă pe timpul circulaţiei sale, tocmai din cauză că moneda e fiduciară, valoarea ei e impusă şi trebuie susţinută din afară de statul emitent. Cu timpul, vocaţia a fost legiferată ca misiune macroeconomică şi ­banca de emisiune a devenit şi autoritate monetară întrucât putea converti activ aur şi valută. Odată cu admiterea în portofoliul autorităţii monetare de valori mobiliare tranzacţionabile pe piaţa monetară putem vorbi de bancă centrală. Din acest motiv, politică monetară şi bancă centrală sunt inseparabile, biunivoce, aproape sinonime.

Misiunea Scott-Asser lăsa proiecţia unei BNR cu toate etapele de evoluţie istorică descrise mai sus arse, gata să devină pentru România prima bancă centrală autentică având meniul de funcţii complet şi „la zi“ apt să susţină chiar pieţele mature. Textul rezultat după ce am mai dialogat de câteva ori cu cei doi pe fax descria o revoluţie reală, deloc „cu binişorul“.  Azi ne putem mândri desigur în clubul băncilor centrale europene că am legiferat-o pe a României înainte de Tratatul de la Maastricht care a impus modelul.

Mai rămânea însă ca guvernatorul să convingă întortocheata lume politică a momentului că pachetul legilor bancare trebuie adoptat urgent. Deşi ca partid aproape stat, FSN-ul domina copios în toate structurile de putere, se apropia şi el de o cumpănă a apelor şi nu se grăbea într-atâta spre capitalism pentru a legifera de mâine fundamentul unei economii de piaţă monetizate.

Şi pe vremea aceea, România era ţara lui „nu se poate, dar trebuie!“. Votul în parlament e proba discretei reuşite din care guvernatorul a făcut un stil şi un reper neegalat în politica românească.

 

În parlament

Pe la jumătatea lui martie 1991, proiectele erau finisate şi legile bancare şi-au început odiseea avizelor ministeriale.

Funcţiona guvernul Petre Roman II.

Viceguvernatorul Emil Ghizari şi-a luat sarcina dificilă de a convinge Ministerul Finanţelor, care trebuia să fie şi promotorul proiectelor (BNR nu are iniţiativă legislativă). Mai precis, trebuia convins ministrul Theodor Stolojan, fostul nostru coleg. Atâta doar că el se cantonase în ideea că institutul nostru, recent plecat din subordinea lui, dăduse tonul plecărilor de cadre tinere care îi depopulau ministerul. Degeaba i-am arătat că în BNR au ajuns doar patru oameni din toţi tinerii care părăsiseră Finanţele, prin natura lui un minister dominat în bloc de generaţia părinţilor noştri (şi el era o excepţie). Probabil că ne considera totuşi dezertori şi, ca să nu plecăm fără o lecţie, ne-a dat pe mâna acelei generaţii care a făcut rânduri-rânduri de observaţii la proiectele noastre până când le-au „sterilizat“ de tot. Mai aveau o tehnică: la fiecare întâlnire de lucru cu noi (îl însoţeam pe Ghizari) apăreau alte feţe vorbitoare cărora trebuia să le explicăm de la zero ce e o bancă centrală.

După vreo zece zile de luat de la capăt, am schimbat tactica. În loc de „trebuie“ - guvernatorul era sunat zilnic de viceprim-ministrul Adrian Severin - am dat-o pe „e urgent!“. Am avut succes cu acest... adevăr. L-am făcut responsabil în faţă pentru amânare pe ministrul Stolojan apoi l-am adus în terenul lui de joc: rezerva valutară. Pe vremea aceea, gestiunea ei era încă la direcţia valutară a Ministerului Finanţelor pe care chiar ministrul o condusese până nu demult.

Am început să recităm din Apocalipsă. Economia planificată decăzuse, iniţiativa privată se răspândea în masă (Legea 31 din noiembrie 1990) şi  România nu avea încă pieţe semnificative pentru economisire şi credit; toţi defulau spre consum şi suprasolicitau proto-piaţa valutară (de fapt bişniţa tolerată cu valută) singura care mergea, dar sălbatic şi, în curând, de nestăpânit. Nu poate intra cămila (capitalismul) prin urechile acului („piaţa“ valutară)  cât  băncile erau controlate de un guvern sărac, iar statul şi întreprinderile sale îşi interziceau şi visele despre capitalizarea prin obligaţiuni. Apariţia urgentă a băncilor universale - pledam noi - ar fi fost un debuşeu pentru iminenta criză valutară care ar fi devastat rezerva şi ar fi prăbuşit cursul leului de care începuseră să-şi lege destinul atâţia mici campioni ai acumulării primitive de capital.

Guvernatorul şi-a păstrat ultimul cuvânt şi i-a zis ministrului ceva de genul: „Vezi, nu cred că ai un partener mai bun ca BNR pentru ceea ce urmează“. Theodor Stolojan ştia că situaţia prezentată e obiectivă şi preocupat să împartă cu cineva un eventual macroeşec valutar, a semnat ca iniţiator expunerea de motive a pachetului de legi bancare.

Cu Ministerul Justiţiei a fost mai operativ. În faza lui „nu se poate“, consilierii ministrului Victor Babiuc mă gratulau cu echivocul calificativ „neobişnuită lege, neobişnuită redactare“. În cele din urmă, am cuplat faza „trebuie“ şi consilierii au primit ce aşteptau: un telefon de la ministru care se interesa ce nu-i în regulă. Ei: „Vedeţi, tehnica legislativă... parcă n-ar avea jurişti acolo...“ Ministrul: „Au,dragă! Dar nu sunt mai deştepţi ca voi. Încadraţi-i voi în tehnica legislativă, dar întrebaţi mereu la BNR să nu cumva să vă atingeţi de conţinut. Şi mâine dimineaţă - pe biroul meu, la semnat!“. Am petrecut o seară de neuitat – dar cu folos - prizonier de vorbe la Ministerul Justiţiei.

La parlament, deşi bicameral deja, funcţiona doar comisia de buget-finanţe a Adunării Deputaţilor. La audierile comisiei pentru avizarea proiectelor noastre de legi, l-am însoţit pe viceguvernatorul Ghizari. Apatia celor prezenţi mi-a lăsat impresia că nu citiseră proiectele. Remarca singulară „poftim, acum şi BNR vrea să se apuce de politică!“ despre care am relatat, nefiind o interpelare, nu a primit răspuns. După vreo jumătate de oră, membrii comisiei ne-au întrerupt prezentarea pentru a intra într-o pauză sau într-o altă activitate urgentă şi nu s-au mai întors în mica sală de reuniune. Singur profesorul Ioan Bogdan a revenit pentru a-şi lua rămas-bun şi ne-a spus: „Aveţi aviz favorabil. Acum pregătiţi-vă de groapa cu lei!“.

Desigur, voia să spună să fim gata pentru dezbaterea în plen. Hemiciclul vechiului palat al parlamentului (azi retrocedat Patriarhiei) avea, într-adevăr, dimensiuni de arenă în care orice era permis gladiatorilor în lupta corp la corp pentru cuvânt şi capacitarea atenţiei sălii: din trei paşi şi-o săritură, politicianul versat şi sprinten putea fi la tribună.

Guvernatorul a avut încrederea să mă mandateze pe mine să prezint  şi să susţin în plen în numele BNR, de la tribuna parlamentului, în seara târzie de 29 martie 1991, proiectele Legilor care au devenit nr. 33 privind activitatea bancară şi nr. 34 privind Statutul BNR intrate în vigoare pe 3 aprilie 1991.

Nu am avut parte de interpelări ori amendamente în plen, am răspuns doar la întrebări de clarificare dintre care îmi amintesc doar una mai deosebită, cred că de la Marcel-Toader Vaida (a pus mai multe, deşi ar fi avut ocazia în comisia de buget-finanţe): „Dar de ce nu puteţi primi în gaj sau în tezaur pietre preţioase?“. Am răspuns că, spre deosebire de perioada antebelică, azi funcţionează standarde de lichiditate pentru activele bancabile pornind de la fungibilitatea acestora. Acelaşi carat de diamant poate să se refere la brut sau prelucrat, apoi la o piatră cu o greutate şi un grad de culoare Wesselton individuale etc. Iată deja patru criterii care reclamă evaluarea din partea unui subiect uman, oricând contestabilă de către altul. Un activ care nu vorbeşte despre valoarea lui pe o singură voce - ca aurul monetar care se divide în grame şi rămâne egal cu sine - are nevoie de un muritor ca să-l evalueze. Pe scurt, ar însemna ca băncile să intre în concurenţă cu magazinele de antichităţi ori să devină case de amanet pentru bijuterii de familie.

Mai are omul şi noroc: aia cu „Wesselton“ o datorez unei scurte burse Erasmus care m-a făcut turist şi într-o „fabrică“ de diamante din  Amsterdam. După primele răspunsuri la întrebări, cred că devenisem un interlocutor prizat, exotic. Eram rugat din sală să mai comentez o noţiune, să mai interpretez o formulare... pe scurt, să mai spun o poveste „cu bănci“... până când Dan Marţian, preşedintele adunării, a rupt vraja: „Stimaţi colegi, e târziu. Dacă nu mai aveţi întrebări pentru reprezentantul BNR, să trecem la vot. Pe dânsul o să-l mai puteţi auzi pe aici... în fond, noi îi controlăm“.

Legile au fost adoptate, cred, în unanimitate.

AFACERI DE LA ZERO