Bănci și Asigurări

Dezvăluirile lui Mişu Negriţoiu: Cum a fost România la un pas să intre în faliment, în anii ‘90, din cauza miliardelor de dolari cheltuite aiurea de patrulaterul roşu, cum a rezistat Mugur Isărescu presiunilor politice când a ajuns cu spatele la zid şi care este profilul celui care ar trebui să fie următorul guvernator la BNR

Dezvăluirile lui Mişu Negriţoiu: Cum a fost România...

Autor: Cristian Hostiuc

10.10.2020, 12:40 4832

Mişu Megriţoiu, acum la 70 de ani, a fost mai întâi politician - primul şef al Agenţiei Investiţiilor Străine din România, ministrul reformei în guvernul Văcăroiu şi apoi, pentru că nimeni de la guvern nu voia să implementeze strategia de reformă, a plecat la Cotroceni, consilier prezidenţial al preşedintelui Ion Iliescu, ales deputat în alegerile din 1996, dar pentru că nu-şi regăsea locul în politică, a trecut surprinzător în sistemul bancar, acceptând oferta grupului olandez ING.

„Probabil că am fost remarcat după o întâlnire la Cotroceni, când a venit preşedintele grupului ING şi, pentru că preşedintele Iliescu nu era, i-am primit eu.“

La ING a devenit şeful direcţiei de corporate finance, respectiv să ajute grupul olandez să intre în marile întreprinderi de stat care aveau nevoie de finanţare. Ulterior a devenit vicepreşedinte, iar ING a fost unul dintre intermediarii împrumuturilor pe care Ministerul Finanţelor le lua de pe pieţele externe după 2000.

În 2006 a devenit CEO al ING Bank România, fiind primul român care ocupa o asemenea poziţie. A avut două mandate de CEO, până în 2012. Ulterior a fost chairman al ING România, o poziţie nonexecutivă, pentru ca în 2014 să plece la ASF ca preşedinte, poziţie în care a rezistat până în 2017.

Atunci a văzut ce înseamnă presiunea politică, ce înseamnă să fii cu spatele la zid, având în vedere scandalul de pe piaţa asigurărilor, şi i-a dat dreptate guver­natorului BNR Mugur Isărescu, când acesta a fost nevoit să ia anumite decizii, referindu-se cu precădere la „atacul“ asupra cursului din 2008, un episod extrem de controversat, având în vedere că atunci BNR a luat măsuri extrem de dure, câteodată mai puţin ortodoxe, pentru a încerca să ţină cursul valutar.

„Nu ştiu dacă deprecierea cursului atunci ar fi fost o soluţie, pentru că piaţa era extrem de volatilă, iar o creştere a euro ar fi generat şocuri mult mai mari, plus că nu ştiam unde ar putea ajunge euro. Deprecierea ar fi fost incontrolabilă, mai ales că toată lumea îşi retrăgea liniile de finanţare din România.“

Negriţoiu spune că în anii ‘90 programele se concentrau mai mult asupra stabilizării macroeconomice, având în vedere cât de mare erau inflaţia şi creşterea cursului, şi mai puţin lumea era concentrată pe reforma sistemului bancar, mai ales că băncile erau toate de stat.

Deşi am făcut în 1993 o strategie de reformă, unele prevederi sunt valabile şi astăzi, totul era mai mult pe hârtie, pentru că nimeni nu voia să implementeze acel program, mai ales că la putere era celebrul patrulater roşu format din PDSR, PRM, PUNR şI PSM, spune Negriţoiu.

„Noi vorbeam în strategie despre liberalizarea pieţelor, iar liderii partidelor care compuneau guvernul vorbeau despre controlul preţurilor, controlul cursului valutar sau despre subvenţii.“

Nimeni nu vroia să facă reforme, pentru că ar fi ieşit din politică, aşa cum s-a întâmplat în Polonia cu Balcerowitz, artizanul reformelor poloneze.

Negriţoiu spune că între premierul Văcăroiu, ministrul de finanţe Florin Georgescu (prim-viceguernator al BNR din 2004) şi Mugur Isărescu erau tensiuni mari, care însă nu erau la vedere. Guvernul Văcăroiu voia să reia creşterea economică cu orice preţ, dar fără ca economia sau industria să fie reformată, ceea ce a însemnat în final o risipă imensă de resurse. Cu 1 mld. dolari puteai creşte economia cu 1%.

La acest lucru s-a adăugat şi dorinţa de a ţine cursul valutar sub control, ceea ce în final a dus la acumularea unor presiuni imense care au răbufnit în 1997, când s-a schimbat puterea. Cursul a crescut atunci de la 4.500/5.000 de lei pentru un dolar la 7.000/8.000 lei pentru un dolar, iar pe piaţa caselor de schimb, de la 5.000 de lei pentru un dolar la 10.000 de lei pentru un dolar.

„Nu a fost uşor pentru BNR, dar este de apreciat capacitatea diplomatică a lui Mugur Isărescu de a jongla între interesele interne şi externe. Bineînţeles că a fost ajutat de FMI.“

Negriţoiu spune că toate programele de macrostabilizare încheiate cu FMI au fost eşecuri, având în vedere că reformele nu erau duse până la capăt.

BNR finanţa deficitul bugetar, inflaţia era mare, iar Banca Naţională trebuia să se împrumute de pe piaţa externă în locul Ministerului de Finanţe, care nu avea credibilitate.

„Îmi amintesc când a venit Hammers (fost şef al ING România acum 20 de ani şi în prezent CEO al gigantului elveţian UPC) şi nu înţelegea cum o bancă centrală are nevoie de bani când ea trebuia să dea bani.“

Problema lipsei de valută a României în anii ‘90 a fost extrem de reală, culminând cu 1999, când am fost la un pas să intrăm în incapacitate de plată, respectiv aveam plăţi externe de 3 miliarde de dolari, iar în rezervă nu erau nici 50 de milioane de dolari.

Cu banii obţinuţi din privatizarea Romtelecom, cu împrumuturile făcute de BNR de la băncile străine prezente în România, cu creşterea dobânzilor la lei pentru a împiedica ieşirea valutei din ţară, cu cumpărarea de valută de pe piaţa valutară interbancară, BNR a reuşit să iasă cu România la liman, după 2000.

„Când mă gândesc că înainte de 2000 noi nu aveam nici 1 miliard în rezervă, iar acum avem peste 30 mld. euro, vedem ce progrese s-au făcut“, spune Negriţoiu.

„Nu cred că Bancorex putea fi salvată. Cum puteai să ţii bilanţul băncii când dădeai credite cu 15% şi te finanţai de pe piaţă cu 200%? În ciuda profesionalismului bancherilor de acolo, Bancorex era o bancă care nu a avut un departament adevărat de risc, nu aveau capacitatea instituţională de a face faţă riscurilor asumate, la care se adăuga şi căpuşarea politică. Dacă ar fi fost salvată, probabil că tot ar fi ajuns mai încolo în aceeaşi situaţie.“

Pentru că băncile de stat au acumulat credite neperformante din cauza deciziilor politice, din cauza costului subvenţiilor preţului petrolului şi a preţurilor agricole, din cauza împrumuturilor date noilor capitalişti şi nerambursate, Bancorex şi Banca Agricolă au intrat practic în faliment, parte bună din Bancorex fiind preluată de BCR, iar Banca Agricolă fiind cumpărată în final de Raiffeisen Bank.

Decizia ca România să intre în NATO şi Uniunea Europeană a dus la apariţia investiţiilor străine şi a dorinţei băncilor străine de a creşte pe piaţa bancară românească.

Băncile străine au început să vină cu propriile finanţări externe, ceea ce a schimbat toată piaţa bancară, spune Negriţoiu.

Băncile străine au venit cu un alt mod de organizare, cu know-how, ceea ce a permis profesionalizarea întregului sistem bancar. Economia a început să crească, mult prea rapid, ceea ce în final s-a văzut la criza care a început în 2008.

Negriţoiu spune că aprecierea cursului (de la 4 lei pentru un euro, cursul a ajuns la 3 lei pentru un euro) a dat o direcţie falsă în privinţa evoluţiei economiei. Pe fondul acestei aprecieri, s-a relaxat şi politica fiscală, Guvernul a avut prea mulţi bani pe mână (îmi spunea cineva că le-au dat consiliilor locale şi la primari câţi bani au vrut, de nu mai puteau să-i cheltuie), ceea ce în final s-a întors împotrivă când a venit criza.

După ce România a intrat în Uniunea Europeană în 2007, politicienii au devenit aroganţi, s-au văzut cu sacii în căruţă şi nu mai ascultau de nimeni.

Criza a prins toată economia pe picior greşit, bugetul, băncile, care au dat credite imense în boom fără o evaluare adecvată a riscului, cât şi persoanele fizice care, fiind invitate de bănci să ia împrumuturi, s-au îndatorat foarte mult. Inevitabil a urmat o corecţie extrem de dură şI a fost nevoie de intervenţia FMI (cu împrumutul de 20 de miliarde de euro) şI de acordul de la Viena ca băncile prezente în România să nu-şi retragă liniile de finanţare, pentru a se stabiliza situaţia macroeconomică.

BNR a ţinut cursul, dar a distorsionat piaţa dobânzilor la lei. Negriţoiu îl înţelege pe guvernatorul BNR pentru deciziile luate în atacul asupra leului din toamna lui 2008, mai ales că a văzut ce înseamnă să fii cu spatele la zid în perioada în care s-a aflat la conducerea ASF.

„Este remarcabil cum a trecut BNR acea criză atunci.“

După criza din 2008, toate băncile s-au trezit fără lichiditate având în vedere că toate liniile de finanţare dispăruseră şi cu un portofoliu imens de credite neperformante. Dintr-odată riscul a crescut şi de aceea în anii care au urmat băncile au fost extrem de reticente în a mai da credite.

Acesta este şi motivul pentru care ponderea sistemului bancar a scăzut în PIB, spune Negriţoiu.

Lipsa de lichiditate cu care s-au confruntat băncile s-a văzut într-o schimbare de strategie, urmând o perioadă în care băncile trebuia să atragă resurse interne şi să dea credite mai puţine.

Dacă în perioada de boom economic raportul dintre credite şi depozite era de 120%, acum raportul este de 70%. Ajustarea a fost imensă.

Pentru că finanţarea bancară a devenit mai restrictivă, companiile şi-au finanţat activitatea prin credite furnizor, care reprezintă în acest moment principala problemă a economiei, spune Negriţoiu.

„Întrebarea este cum vom ieşi din aceste credite furnizor şi cum pot fi finanţate.“

Aici se vede şi faptul că, deşi băncile din România se apropie de cele vestice, piaţa finan­ciară a rămas în continuare subdez­voltată.

Negriţoiu spune că a încercat să dezvolte o piaţă de „commercial paper“, adică titluri pe termen scurt, care ar fi putut înlocui creditele furnizor, dar nu a putut.

Sistemul bancar arată mult mai bine în acest moment, este mai bine pregătit pentru această criză decât a fost în 2008.

În ceea ce priveşte BNR, Negriţoiu spune că riscul va fi atunci când la conducere va veni altcineva după Mugur Isărescu, şi cine va fi acea persoană. „Atunci se va vedea cât de stabilă este instituţia fără Isărescu. O bancă centrală este o instituţie publică care are şi o dimensiune politică. Persoana din frunte este mai importantă într-o bancă centrală decât într-o bancă comercială. Dincolo de anumite evenimente, BNR şI persoana lui Mugur Isărescu nu au fost contestate. Mugur Isărescu a dat dovadă de foarte multă diplomaţie în situaţii extreme. Probabil că şi succesorul trebuie să fie o persoană cu acelaşi profil. Dar contextul este mult diferit, pentru că noile ancore vor fi Uniunea Monetară, şi Banca Centrală Europeană“.

 

Care au fost momentele critice din sistemul bancar în cei 30 de ani

Perioada 1990-2000

► Confiscarea valutei din 1992.

► Reforma sistemului de impozite prin introducerea TVA: FMI a considerat că vom avea o cădere a încasărilor bugetare şi o creştere a deficitului, dar noi am avut venituri mai mari, dar nu din cauză că economia mergea mai bine, ci că am avut o creştere a inflaţiei de la 40% la 200%.

► Liberalizarea cursului valutar din 1997: piaţa valutară era sufocată, aveam un curs oficial la BNR care nu reflecta realitatea şi tensiunile din economie şi de aceea aveam cursuri paralele. Când s-a liberalizat piaţa, cursul a explodat.

► Restructurarea băncilor de stat care erau pline de credite neperformante: Bancorex şi Banca Agricolă erau practic falimentare şi a fost nevoie ca statul să intervină cu 15% din PIB, 3 miliarde de dolari.

► Ameninţarea cu intrarea în incapacitate de plată din 1999, când BNR nu mai avea deloc rezervă valutară.

 

Perioada 2000-20010

► După deprecierea continuă din anii ‘90, aprecierea cursului valutar - de data asta era euro, nu dolarul - a fost momentul cel mai delicat, pentru că era o apreciere falsă (de la 4 lei pentru un euro, cursul a coborât la aproape 3 lei pentru un euro). Pe acest fond al aprecierii leului s-a relaxat politica fiscală, Guvernul a dat bani tuturor, iar criza ne-a prins pe picior greşit. Aprecierea leului şi cheltuielile nesăbuite au dus la criza şi căderea economică care au urmat.

► După ce am intrat în NATO şi Uniunea Europeană, politicienii şi guvernul s-au văzut cu sacii în căruţă şi nimeni nu mai asculta. Aroganţa politică şi relaxarea fiscală au contribuit la explozia deficitului de cont curent şi a deficitului bugetar. Iar criza ne-a adus o corecţie majoră.

 

Perioada 2010-2020

► După criza din 2008, sistemul bancar a avut o problemă majoră de lichiditate pentru că s-au redus foarte mult finanţările eterne, nici măcar băncile-mamă nu au mai venit cu linii de finanţare, mai ales în criză.

► Această lipsă de finanţare a dus şi la o creştere a riscului: băncile au devenit mult mai prudente, au redus creditarea, au avut o politică de a atrage lichiditate de pe piaţa internă. Dar totul a avut un preţ care s-a tradus printr-o scădere a intermedierii bancare, prin credite mai puţine.

► Acum problema este ieşirea din creditele furnizor (care sunt de trei ori mai mari decât creditele bancare) şi cine va finanţa tot acest proces: după criză, pentru că băncile au ridicat riscul, companiile îşi finanţau mai mult activitate prin credite furnizor decât prin credit bancar şi de aceea intermedierea a scăzut atât de mult.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO