♦ Pe piaţa financiară internaţională, în faţa investitorilor străini, Banca Naţională şi implicit guvernatorul Isărescu, au o mare credibilitate ♦ BNR este văzută ca o fortăreaţă, ca o instituţie care poate să fie în orice moment un stabilizator când sunt tensiuni în piaţă şi în economie.
Enache Jiru, 55 ani, este poate printre cei mai în temă oameni din România să vorbească despre evoluţia cursului de schimb din 1990 încoace, evoluţia dobânzilor la lei, încercarea tot timpul a României de a obţine valută, de a intra pe pieţele externe de capital, pentru a se împrumuta ca să susţină finanţarea bugetului, şi în ultimul rând despre încercările Ministerului de Finanţe şi a BNR de a reduce dobânzile la lei în piaţă.
Prea puţini îşi mai amintesc că în anii 1990 erau zile în care cursul creştea şi cu 10% într-o zi (anul acesta, de criză, cursul valutar leu/euro a crescut cu doar 2%), iar dobânzile la lei erau şi de 300 – 400% (faţă de 2-3% cât sunt cotate acum pe piaţa interbancară).
Timp de şapte ani a fost arbitrajist şef al Băncii Naţionale, în perioada cea mai critică a anilor 1990, când România nu avea valută, iar „BNR avea rezerve valutare doar cât pentru două vapoare de păcură“.
A trăit pe viu toate creşterile de curs valutar care au provocat mari convulsii în economie şi în opinia publică – ca să ţii cursul valutar trebuia să ai rezervă valutară, să ai cu ce, şi noi nu aveam! – iar apoi, ca secretar de stat în Ministerul Finanţelor, şeful Trezoreriei Statului, timp de aproape un deceniu, în două perioade diferite, s-a luptat constant pentru finanţarea bugetului, pentru reducerea dobânzilor la lei şi implicit a randamentelor titlurilor de stat, dar şi pentru echilibrarea datoriei publice a României, respectiv de a trece de la împrumuturile pe termen scurt – 100% din împrumuturi erau pe 3 şi 6 luni – spre împrumuturi pe termen lung, ca să echilibreze piaţa titlurilor de stat.
El este unul dintre cei care se ocupa de administrarea rezervei valutare a BNR, deci a României – peste 30 mld. euro în acest moment -, bineînţeles alături de ceilalţi oameni din BNR (pentru BNR nu profitul este principalul reper în administrarea rezervei valutare, ci siguranţa, respectiv obţinerea de câştig cu cel mai mic risc posibil).
Într-o discuţie cu ZF pe tema celor 30 de ani de sistem bancar în România, Enache Jiru, 55 de ani, încearcă să dea timpul înapoi în anii 1990, când la 25 de ani a ajuns la BNR adus de un prieten „pentru că eram interesat de cotaţiile valutare“.
„Am participat atunci când s-au pus bazele direcţiilor din BNR şi eu am intrat la direcţia de operaţiuni de piaţă care a fost constituită de George Mucibabici. Am intrat la serviciul de administrare a rezervei valutare şi de aur, la care s-au adăugat şi cea de intervenţii în piaţă ale BNR.“
El spune că BNR s-a bazat în organizarea acestei direcţii pe modelul similar din Banca Naţională a Belgiei, unde de altfel, „am fost trimişi să facem pregătire“.
La început, când nu aveam o piaţă valutară interbancară, ţineam evidenţa operaţiunilor pe foi A3, spune el.
Totul s-a schimbat în 1994, când în BNR s-a construit un dealing ca într-o bancă centrală cu acces la toate sursele de informaţii, unde accesul se făcea pe cartelă, fiecare avea un cod, având în vedere că aveam foarte multe documente valoroase.
„Eram practic o bancă într-o bancă, cu o infrastructură nouă, unde se derulau toate operaţiunile de piaţă.“
Jiru îşi aminteşte că l-a cunsocut prima dată pe guvernatorul Mugur Isărescu după ce a intrat în bancă, în 1991, când câteodată trebuia să se ducă la el cu evoluţia cursului valutar leu/dolar înainte de stabilirea cursului oficial.
În primii ani după 90, cursul valutar leu/dolar, care devenise principalul reper în economie, la care se uita toată lumea, un obicei care nu s-a schimbat nici până astăzi şi care indică tensiunile din piaţă, era stabilit de o comisie de licitaţie, în funcţie de cererea şi oferta de valută.
„Bineînţeles că atunci cererea de valută era satisfăcută în proporţie de 40-60%, România nu prea avea valută.“
La un moment dat, între 1992-1993, BNR a preluat modelul de fixing valutar folosit de Banca Greciei, dar care nu a avut un foarte mare succes pentru că se baza pe ideea că cererea de valută dintr-o zi trebuia acoperită integral, la cursul care reieşea din acel fixing, iar dacă nu exista valută Banca Naţională trebuia să o acopere.
Aşa că BNR a revenit la un model de control al cursului valutar pentru că trebuia să administreze cursul valutar, respectiv creşterea, având în vedere că toată lumea se uita la acest curs, în frunte cu guvernul şi liderii politici, şi nu putea să fie lăsat chiar atât de liber.
Pe fondul lipsei de valute şi a unui curs valutar ţinut artificial, din motive politice, piaţa a încercat să găsească o supapă, mai ales că la casele de schimb cursul valutar era chiar dublu.
Jiru spune că la mijlocul anilor 1990 se găsise varianta în care exista o piaţă oficială, cu un curs oficial de 3.000 de lei pentru un dolar, cât era atunci, dar pe piaţa bancară se foloseau cotaţii indirecte prin schilling-ul austriac, francul elveţian sau belgian, unde companiile puteau cumpăra sau vinde valută la 5.000 de lei pentru un dolar.
„Tranzacţiile noastre valutare erau 70% în dolari, 25% în mărci germane şi 5% în alte valute. Când s-a creat această piaţă paralelă, ponderea dolarului în tranzacţii căzuse la 20%, iar restul se făceau în schilling-ul austriac, francul francez sau francul belgian.“
Aceasta era modalitatea prin care economia României şi piaţa valutară încerca să funcţioneze având în cvedere că guvernul de atunci avea ca politică ţinerea cursului valutar într-un mod artificial.
În 1997, odată cu schimbarea regimului, PDSR şi Ion Iliescu pierduseră alegerile, iar la putere a venit CDR, Emil Constantinescu şi guvernul Ciorbea, România a intrat într-un acord cu Fondul Monetar Internaţional, una dintre condiţii fiind o piaţă valutară liberă. Aşa s-a ajuns ca la începutul anului 1997, peste noapte, cursul valutar să crească de la 4.000 de lei pentru un dolar, la 10.000 de lei pentru un dolar, pentru ca mai apoi să se stabilizeze la 7.000 de lei pentru un dolar. Pentru economie a fost un şoc.
Pentru BNR a fost o uşurare având în vedere că rata de schimb valutar nu mai era artificială şi pentru prima dată Banca Centrală începuse să cumpere constant valută din piaţă, atunci când cursul s-a întors de la 10.00 0 de lei pentru un dolar, la 7.000 de lei pentru un dolar.
Jiru spune că tot atunci politica monetară, cu dobânzile la lei, a început să îşi facă simţită prezenţa în piaţă, fiind un instrument şi pentru piaţa valutară, pentru administrarea evoluţiei cursului de schimb.
În 1998, Enache Jiru a plecat de la BNR la BNP-Dresdner Bank România, o bancă franco-germană de talie europeană, care îşi deschidea operaţiuni la Bucureşti.
„Voiam să fiu şi de partea cealaltă, să văd cum e, pe de o parte, iar pe de altă parte, era şi problema salariului, dacă la BNR aveam ca şef de serviciu 500 de dolari pe lună, iar la finalul anului aveam 400 de dolari pentru că aveam salariul în lei, iar cursul valutar creştea, când am trecut la o bancă privată, salariul era de 3-4 ori mai mare, plus că era în dolari, iar la orice depreciere a cursului, salariul în lei creştea. Ca să nu mai vorbesc de pachetul de bonus“.
El a stat doi ani la BNP-Dresdner Bank România, perioadă când a prins pe piaţa valutară şi monetară tensiunile legate de Bancorex şi Banca Agricolă, care se împrumutau la dobânzi astronomice de pe piaţa monetară, criza din Rusia, criza din Bulgaria şi nu în ultimul rând criza în care intrase România din cauza faptului că fusese pusă de FMI pe o listă de încetare de plăţi.
Jiru spune că atunci, 70-80% din profitul băncilor străine venea din trezorerie, din mişcările pe dobânzile la lei şi pe cursul valutar. „Să spunem că noi cumpăram titluri de stat la 60-80% dobândă, la o inflaţie de 50% şi aveam o depreciere a cursului de 30-40%. Făceam un randament în dolari de 30%, ceea ce era enorm faţă de o dobândă la dolari de 5-8%.“
El îşi aminteşte că într-o zi, cursul valutar începuse ziua, la 11.000 de lei pentru un dolar, pentru ca apoi să explodze la 19.500 de lei pentru un dolar, „cu atât am vândut dolari unui client, pentru ca apoi, la finalul zilei, să scadă la 14.000 de lei pentru un dolar. Erau fluctuaţii enorme.“
Pe piaţa monetară, din cauza celor două bănci de stat, Bancorex şi Banca Agricolă, piaţa monetară interbancară era total dezechilibrată.
„De la dobânzi de 60-80%, dobânzile se duceau la 120-150% când intra Bancorex. Îmi amintesc că la un moment dat am cotat lei la 400% şi am fost cumpăraţi.“
Anul 1999 a fost extrem de dificil pentru Banca Naţională şi pentru România din cauza lipsei de valută, a împrumuturilor care veneau la scadenţă şi pentru care nu prea exista valută. Pieţele financiare nu prea mai voiau să împrumute România, aşa că BNR trebuia să se descurce, trebuia să găsească soluţii. Întâi a fost un Club Loan, respectiv băncile străine care operau în România au participat la un împrumut strâns de Banca Naţională, care a deschis apoi acordul cu FMI.
Jiru, care era la BNP, o bancă care a pus banii în Club Loan, spune că piaţa avea încredere într-un fel sau altul că BNR va reuşi să găsească o soluţie pentru ca România să nu intre în încetare de plăţi, care ar fi însemnat o catastrofă.
După acel an, 1999, guvernatorul BNR a devenit premier în ultimul an al guvernării CDR, ceea ce a îmbunătăţit percepţia pieţelor externe faţă de România. Pe acest fond a revenit şi creşterea economică, a început să intre valuta din investiţiile străine şi din privatizări, ceea ce a dat o altă lichiditate pieţei valutare, iar BNR a început să îşi crească rezerva valutară.
În 2000, a intervenit căderea FNI, cel mai mare fond mutual de pe piaţă, 300.000 de români pierzând 300 de milioane de dolari, într-o fraudă patronată de Sorin Ovidiu Vântu. El a implicat în această fraudă şi CEC, instituţia care avea cele mai multe economii ale românilor.
În criza de atunci, conducerea CEC a fost decapitată, iar Guvernul, Ministerul de Finanţe şi BNR au adus o altă echipă care să stabilizeze situaţia. Jiru a fost chemat să fie vicepreşedinte al CEC Bank pe partea financiară şi de trezorerie până se liniştesc apele. „Îmi amintesc că noi intram prin spate în CEC, pentru că în faţă erau jandarmii cu deponenţii.“
„Situaţia de la CEC a fost stabilizată, nu prea am avut retrageri de bani, iar frauda, adică ceea ce trebuia să plătească CEC în relaţia cu FNI a fost trimisă la AVAS, ca un credit neperformant.“
În februarie 2001, Mihai Tănăsescu, cel care preluase Ministerul Finanţelor în guvernul Adrian Năstase, l-a chemat să fie secretar de stat pentru a se ocupa de trezorerie şi administrarea datoriei publice.
„Am luat-o ca pe o provocare, pentru că ne-am propus, alături de BNR, să reducem inflaţia şi implicit dobânzile la titlurile de stat“.
Atunci titlurile de stat pe termen scurt, pe trei luni, aveau o pondere de 80% în finanţarea datoriei publice, iar titlurile de stat pe şase luni aveau o pondere de 20%. „Ministerul Finanţelor nu avea emisiuni pe 1 an, pentru că era greu să găsim cerere în piaţă pe o perioadă mai mare.“ Având în spate stand-by cu FMI, 2001-2004, singurul care a fost dus la capăt, Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională au reuşit să reducă inflaţia de la 32% în 2001, la 25% în 2002, la 19% în 2003 şi la 9% în 2004.
„În martie 2001, am vândut primele titluri pe 1 an, în lei, şi încercam să convingem băncile şi investitorii să cumpere titluri de stat la o dobândă de 45% pe un an, faţă de 53% pe trei luni sau 57% la şase luni. Noi le spuneam că reducem inflaţia şi puteau să cumpere acum titluri cu o dobândă bună“, spune Jiru.
„Pe măsură ce investitorii au văzut că reuşeam să reducem inflaţia, au căpătat încredere, veneau şi evaluările FMI, şi astfel am putut să vindem titluri de stat cu scadenţe mai mari“, adaugă el.
Pentru a nu fi prizonierii pieţei interne, care era mai scumpă, am început şi procesul de ieşire pe piaţa externă. Împreună cu Cristian Popa, viceguvernator al BNR, mergeam în faţa investitorilor şi încercam să îi convingem că România este stabilă, că poate controla inflaţia şi cursul valutar, că avem creştere economică şi că vom reduce inflaţia, spune Jiru.
În 2003-2004, odată cu scăderea dobânzilor la lei, şi băncile au început să acorde primele credite de retail în lei, ceea ce a fost o schimbare mare. „Este ceva să treci de la credite cu o dobândă de 50%, la credite cu o dobândă de 16%“.
Între august 2004 şi aprilie 2005, Jiru a fost preşedinte al CEC, având ca mandat pregătirea băncii de stat pentru privatizare. „Banca americană JP Morgan a fost angajată pentru a pregăti acest proces, eu am venit pentru a organiza camera de date. Dar procesul s-a stopat, pentru că noul guvern s-a concentrat spre privatizarea mai întâi a BCR.“
Din aprilie 2005 până în septembrie 2007, Jiru a plecat în sectorul privat fiind consultant pentru piaţa de energie.
Intrarea în NATO şi Uniunea Europeană a schimbat extraordinar percepţia externă faţă de România, au început să intre investiţii străine, care au adus în ţară miliarde de euro, iar BNR şi-a consolidat rezerva valutară. Pe acest fond, cursul valutar a început să scadă de la 3,7 lei pentru un euro, spre 3 lei pentru un euro.
Dintr-o dată România a arătat mai bine peste noapte, dar era ceva artificial.
Băncii Naţionale i se reproşează faptul că a lăsat cursul să scadă, ceea ce a dus la aprecierea leului. Pe acest fond, populaţia a putut să ia credite în euro de la bancă, dar credite care duceau în spate un risc valutar, ceea ce s-a văzut din 2008 încolo, când a venit criza.
Putea BNR să oprească aprecierea leului? De unde ştii că nu a făcut, poate cursul se ducea nu la 3,1 lei pentru un euro, ci la 2,5 lei pentru un euro, spune Jiru.
În acei ani, 2005-2008, BNR a cumpărat peste 10 miliarde de euro din piaţă şi tot nu a fost de ajuns pentru a opri căderea cursului.
În toamna lui 2008, România s-a confruntat cu celebra criză valutară, unde BNR a intervenit brutal în piaţă, stopând creşterea cursului valutar, dar cu preţul exploziei dobânzilor la lei, care ajunseseră pe piaţa interbancară şi la 120%.
Jiru, care nu era în piaţă atunci, spune diplomatic că puteai să opreşti creşterea cursului prin două modalităţi: fie vindeai valută, fie făceai leul mai scump, adică dobânzile mai mari.
Banca Naţională a fost extrem de criticată pentru politica dusă atunci, dar lumea uită că România era supraexpusă pe euro şi pe valută pentru că 70% din împrumuturile date de băncile din România erau în euro, franci elveţieni sau dolari, iar orice creştere a cursului se vedea imediat în plata ratelor la bancă.
Pentru a stabiliza cursul de schimb şi a face rost de valută pentru finanţarea externă, România a fost nevoită să se împrumute de la FMI, Banca Mondială, Comisia Europeană cu 20 mld. euro. Chiar şi aşa cursul a crescut de la 3,8 lei pentru un euro, la 4,2 – 4,3 lei pentru un euro.
În perioada 2007 – 2009 Jiru a fost şeful fondului de pensii Pilon II, constituit de MKB Romexterra Bank. „A fost un proiect extrem de interesant pentru că legislaţia Pilonului II de pensii a fost făcută în 2004 de guvernul Năstase când eu eram secretar de stat în Ministerul Finanţelor.“
În 2009 a devenit preşedintele comisiei de selecţie a administratorului Fondului Proprietatea, comisie care a selectat grupul american Franklin Templeton, pentru a adminstra activele FP de 3-4 miliarde de euro. „Aveam nevoie de un administrator cu o experienţă mare, pentru că în joc erau active mari.“
În 2012, când s-a schimbat guvernarea, iar puterea a fost preluată de Ponta, el a fost din nou chemat la Ministerul Finanţelor să preia trezoreria statului şi administrarea datoriei publice.
Obiectivul a fost de a îmbunătăţi continuu scadenţele la care se împrumuta România, de a face un echilibru între împrumuturile externe şi împrumuturile interne.
În 2012, dobânda la lei depăşea 6%, iar de atunci a început un proces constant de scădere, ceea ce a dus ROBOR-ul la o cotaţie de 0,6% pe trei luni în 2016- 2017.
Te-ai gândit că dobânzile vor scădea atât de mult sau că România va trece de la inflaţie la deflaţie? Nu, nu m-am gândit, nu am prevăzut acea scădere. Pentru noi, obiectivul era cum să ne finanţăm la dobânzi mai reduse şi să diversificăm instrumentele de împrumut, ceea ce am făcut, spune el.
În anul 2012, ponderea nerezidenţilor, adică a investitorilor străini în datoria publică a României scăzuse la 10%, ceea ce a dus şi la creşterea randamentelor. În 2013, percepţia faţă de România începuse să se îmbunătăţească mai ales că a urmat intrarea titlurilor de stat româneşti în indicele global Barclay’s, în martie 2013, şi în indicele JP Morgan în mai 2013. Investitorii străini care urmăresc aceşti indici trebuiau să cumpere şi titluri de stat româneşti ceea ce a deschis un alt canal de vânzare a titlurilor şi adus la scăderea randamentelor, spune Jiru.
S-a observat imediat că ponderea nerezidenţilor în datoria publică a Românei s-a dublat de la 10% la 20%.
La acest lucru a contribuit şi consolidarea fiscală, respectiv reducerea deficitului bugetar din perioada 2013-2015, ceea ce pe fondul creşterii economice a dus la scăderea ponderii datorei publice a României în PIB.
În 2017, Jiru a plecat de la Ministerul Finanţelor, având puncte de vedere diferite în discuţiile cu Ionuţ Mişa, ministrul finanţelor, şi Mihai Tudose, premierul de atunci.
A revenit la Banca Naţională, după 20 de ani, în poziţia de consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, fiind trimis în echipa de administrare a rezervei valutare şi de a ţine legătura cu trezoreria statului pentru administrarea datoriei publice.
Pentru BNR administrarea rezervei valutare, care depăşeşte 30 miliarde de euro, înseamnă obţinerea de profit dar în condiţiile riscului cel mai mic, spune Jiru.
„BNR nu vânează randamente mari, ci risc minim, adică să nu pierzi ceea ce ai.“
La BNR s-a constituit o echipă profesionistă în administrarea rezervei valutare, cu operaţiuni zilnice în întreaga lume, pe baza strategiei făcute de comitetul de administrare a rezervei valutare şi aprobării Consiliului de Administraţie.
BNR acţionează, de exemplu, cum acţionează şi Fondul Suveran al Norvegiei, mai puţin partea de acţiuni, astăzi putem cumpăra bonduri ale Canadei, şi peste două luni să le vindem, spune Jiru.
Cât de credibilă este Banca Naţională pe pieţele financiare internaţionale?
Eu spun că BNR are o credibilitate foarte mare, fiind percepută de investitorii ca o fortăreaţă de încredere, ca un stabilizator atunc când apar tensiuni sau crize, spune Jiru.
Noi ne dăm seama de acest lucru în funcţie de întrebările pe care le primim sau la câte road-show-uri participăm, cu cât întrebările sunt mai puţine, iar road-show-urile mai reduse, cu atât investitorii sunt mai confortabili cu noi, menţionează el.
Guvernatorul Isărescu are credibilitate lui, venită din toţi aceşti ani în care Banca Naţională şi el au fost un factor de echilibru, consideră Jiru.
Din septembrie, Jiru a preluat conducerea Direcţiei de Statistică din Banca Naţională.
Enache Jiru, 55 de ani:
►ASE Bucureşti
►1990 – 1991 Administraţia Financiară sector 2
►1991-1998 arbitragist şef BNR
►1998-2000 şeful trezoreriei BNP- Dresdner Bank România
►2000 – 2001vicepreşedinte CEC Bank
►2001-2004 secretar de stat Ministerul Finanţelor, şeful trezoreriei şi datoriei publice
►2004- 2005 preşedinte CEC Bank
►2005-2007 consultant în energie în sectorul privat
►2007-2009 fondul de pensii Pilon II MKB Romexterra
►2009-2010 preşedintele comisiei pentru selecţia administratorului Fondului Proprietatea
►2010-2012 consultant sectorul privat energie
►2012-2017 secretar de stat Ministerul Finanţelor, şeful trezoreriei şi datoriei publice
►2017-2020 consilier al guvernatorului BNR
►Din septembrie 2020 directorul direcţiei de statistică din BNR
