„Daţi-mi controlul banilor unei naţiuni şi nu-mi va mai păsa cine-i face legile“, spune o maximă îmbrăţişată de faimosul bancher Nathan Rothschild.
Rusia se străduie să lase impresia că are o bancă centrală independentă, deşi aceasta acţionează în interesul Kremlinului, în timp ce în Turcia preşedintele Erdogan vrea să intre fără ocolişuri pe terenul băncii centrale cu decizii privind politica monetară, în pofida criticilor Occidentului. În zona euro, BCE s-a găsit adesea în situaţia de a acţiona decisiv ca ultim apărător al euro din cauza lipsei de consens a liderilor politici, iar în SUA, de-a lungul istoriei, Fed şi preşedinţii au acţionat nu de puţine ori de pe poziţii contrare.
După câteva decenii în care băncile centrale independente au fost văzute ca esenţiale pentru stabilitatea economică, noţiunea de independenţă este pusă din nou sub semnul îndoielii. Sunt într-adevăr băncile centrale spirite libere? Sau este cu adevărat nevoie ca ele să fie aşa? se întreabă Deutsche Welle.
Într-o opinie publicată de Financial Times, Tatiana Orlova, director la o bancă rusească, scrie că „preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan ar face bine să urmeze exemplul preşedintelui rus Vladimir Putin punând în sarcina experţilor politica economică şi permiţând băncii centrale să-şi dovedească independenţa“.
Din fericire pentru economia rusă, scrie Orlova, Putin a delegat pentru politica economică o echipă de tehnocraţi. Banca centrală a lasat curajos rubla să fie tranzacţionată liber şi a majorat dobânda de politică monetară cu 750 de puncte de bază în 2014. Limitarea crizei a avut un cost: guvernul a închis unui din fondurile suverane, iar rezervele nete valutare ale băncii centrale au scăzut cu peste 150 de miliarde de dolari. Însă Rusia a evitat controalele de capital, iar banca centrală şi-a îmbunătăţit reputaţia de independentă, continuă Orlova. Situaţia din Rusia este prezentată în contrast cu cea din Turcia, unde banca centrală, prin refuzul de a majora dobânzile, aşa cum o cer investitorii, face jocul preşedintelui Erdogan.
Guvernatorul băncii centrale ruse Elvira Nabiullina este prezentat ca un om care rezistă presiunilor puternicilor asociaţi ai lui Putin. Unul dintre aceştia ar fi Igor Sechin, şeful celei mai mari companii petroliere Rosneft şi aliat apropiat al preşedintelui rus, scrie Reuters. De asemenea, Serghei Glaziev, pe care Putin l-a numit consilier economic, este un critic deschis al politicilor băncii centrale. În faţa acestora, Nabiullina este susţinută deschis de chiar Putin.
Însă de când Nabiullina a preluat conducerea băncii centrale, Rusia a pierdut jumătate din bănci, unele prăbuşindu-se, altele fiind preluate prin bailout-uri de banca centrală. Astfel, sistemul bancar rusesc se îndreaptă spre o naţionalizare totală, cu ajutorul băncii centrale, după cum scrie Bloomberg. Prin subterfugii contabile, cum ar fi excluderea din calcul a băncilor sub management străin, dar controlate de guvern, banca centrală înfăţişează un sector bancar în care ponderea activelor deţinute de stat a crescut de la 58,3% în 2016 la doar 58,5% în 2017. Însă dacă la lista băncilor controlate de stat sunt adăugate băncile cu probleme sub managementul statului (aici intră cinci din cele mai mari 20 de bănci), ponderea urcă la 70,7%, cea mai mare din istoria postsovietică a Rusiei.
În Turcia, Erdogan se amestecă continuu în politica monetară a băncii centrale cerând dobânzi mai mici. Dobânzile mici ajută planul preşedintelui de a dopa economia cu credit pentru ca aceasta să crească accelerat. Luni, cancelarul german Angela Merkel a intervenit spunând că „trebuie făcut orice pentru a fi asigurată independenţa băncii centrale.“ În Occident, ideea că o bancă centrală trebuie să fie independentă de amestecul politic este ceva evident. Însă istoria de peste trei secole a central banking-ului arată că acest concept s-a bucurat foarte rar de consens total şi neîntrerupt.
Pe de-o parte, pare evident că politicienii care caută avantaje electorale pe termen scurt nu ar trebui să aibă acces la pârghiile de control a politicii monetare pe termen lung. Pe de altă parte, şefii băncilor centrale fac adesea greşeli şi când o fac pot fi portretizaţi uşor ca tehnocraţi nealeşi cu prea multă putere. De când băncile centrale - cu autoritate de control asupra monedei, masei de bani şi dobânzilor şi adesea cu puterea de a supraveghea băncile comerciale - există, puterea şi independenţa lor faţă de guverne şi politicieni a fluctuat.
Statutul lor s-a modificat adesea după crizele economice. Dacă aveau putere înainte, tendinţa este ca după o criză să piardă această putere. Dacă înainte de colaps erau neutralizate, băncile centrale primesc adesea puteri noi în perioada de revenire. De la acţiuni pentru stabilizarea monedei la ţinerea sub control a inflaţiei şi dobânzilor şi la managementul crizelor, rolul băncilor centrale a crescut exponenţial de-a lungul anilor. Totuşi, a fost nevoie de peste 200 de ani pentru ca aceste instituţii să devină credibile în ochii celor mulţi. Şi chiar după ce acest lucru s-a întâmplat, la începutul secolului XX, credibilitatea lor a fost zdruncinată de turbulenţele economice.
În anii 1930, banca centrală americană, cunoscută ca Rezerva Federală, era atât de obsedată de ţinerea sub control a inflaţiei încât a provocat un dezastru în sectorul bancar ñ aproape jumătate din băncile ţării au dat faliment în doar câţiva ani.
După al Doilea Război Mondial, diferiţi preşedinţi americani, de la Harry Truman la Richard Nixon, au încercat în repetate rânduri să se amestece în munca băncii centrale. Truman a fost, se pare, atât de dezgustat de refuzul şefului Fed William McChesney Martin de a ţine jos dobânzile în timpul mandatelor preşedinţiale 1945-53 încât după terminarea acestora, când a trecut pe stradă pe lângă Martin, l-a făcut pe acesta „trădător“.
Când în 1971 s-a pus capăt sistemului de management monetar de la Bretton Woods şi monedele internaţionale au fost lăsate să fluctueze liber, inflaţia a accelerat alături de cel mai periculos complice, şomajul ridicat. Din acea criză bancile centrale îşi trag multă din puterea şi independenţa pe care le au acum. BCE a fost clădită ca o entitate independentă în 1990 pe baze construite de mai multe ţări în anii anteriori.
Însă după criza financiară globală din 2007-2008, conceptul de bancă centrală independentă a revenit în atenţia lumii.
O critică persistentă, cu rădăcini în „Lunea neagră“ din 1987, este că în vremuri grele, băncile centrale ca Fed şi BCE şi-au extins rolurile din managementul crizei pentru a salva băncile şi sectorul financiar în loc să ajute oamenii de rând şi afacerile. O altă critică este că, cu toată experienţa care le-ar deosebi de politicienii însetaţi de voturi, băncile centrale nu au prezis marea criză aşa cum n-au reuşit s-o facă nici în alte dăţi. Acest lucru dă apă la moară unor politicieni populişti ca Trump şi Erdogan.
„Avem această nouă tendinţă de a critica băncile centrale şi de a pune presiune pe băncile centrale“, spune Carsten Brzeski, economist şef la ING. „În Europa cred că avem o experienţă foarte bună în a arăta că băncile centrale nu reacţionează la presiunile politice. Amintiţi-vă ce a zis fostul preşedinte al BCE Wim Duisenberg, că băncile centrale sunt ca frişca ñ cu cât le baţi mai tare, cu atât devin mai tari.“
Pe lângă apelurile ca băncilor centrale să le fie retrase din puteri, există întrebarea cât de independentă este o bancă centrală în realitate.
Şefii băncilor centrale sunt numiţi de obicei prin procese politice. Spre exemplu, Consiliul European îl alege pe preşedintele BCE, iar preşedintele SUA îl alege pe şeful Fed. Din această cauză, băncile centrale sunt uneori criticate că devin politizate. BCE a fost acuzată că se amestecă în activităţi politice în timpul crizei euro prin participarea la Troika creditorilor internaţionali.
