Într-o poziţie comună, economiştii principalelor bănci din România susţin că dacă guvernul va adopta măsurile anunţate- taxa pe bănci, desfiinţarea practic a Pilonului II, impozitarea suplimentară a marilor companii - economia României va fi afectată, creşte riscul deprecierii monedei naţionale, creşte inflaţia, cresc costurile de finanţare ale populaţiei, companiilor şi statului şi, în final, puterea de cumpărare a populaţiei se va eroda.
"Măsurile anunţate recent de Ministrul Finanţelor, în coroborare cu legile adoptate în Parlament cu privire la piaţa creditului reprezintă o intervenţie de natură să modifice semnificativ parametri de funcţionare a pieţelor financiare din România, contribuind la intensificarea percepţiei negative a investitorilor faţă de riscul asociat plasamentelor în România, cu impact nefavorabil asupra climatului investiţional pe termen mediu şi consecinţe în sfera proceselor de dezvoltare şi convergenţă economică europeană. În contextul deficitului de cont curent deja ridicat, reducerea fluxurilor de investiţii în România va dezechilibra balanţa de plăţi şi raportul cerere/ofertă pe piaţa valutară, creând presiune pe cursul leului.", precizează un document semnat de către economiştii şefi Horia Braun Erde, de la BCR, Andrei Radulescu, Banca Transilvania, Florian Libocor, BRD, Dan Bucşa, Unicredit şi Nicolae Covrig de la Raiffeisen.
Ca urmare a măsurilor anunţate sectorul bancar, principala sursă de finanţare a economiei interne, se va confrunta cu creşterea semnificativă a costurilor şi deteriorarea severă a profitabilităţii. La o taxă de 0,9%, raportul dintre costuri şi venituri operaţionale ar ajunge de la 55% la 74%, fiind cea mai mare din Europa (la egalitate cu Germania, unde dobânzile interbancare sunt negative şi sistemul bancar se află în dificultate). În acest context, acţionarii băncilor, indiferent că e vorba de bănci româneşti sau străine, vor impune măsuri de restabilire a profitabilităţii, aşa cum se întâmplă în orice economie de piaţă funcţională. Prin urmare, aceste măsuri ar putea determina băncile pe de o parte să reducă ratele de dobândă la depozite, cu impact asupra remunerării economiilor românilor, iar pe de altă parte să majoreze costul creditării, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru companii (îndeosebi pentru cele mici şi mijlocii, considerate motorul economiei). Acest lucru s-a întâmplat de altfel şi în alte ţări care au introdus o taxă pe activele bancare, majoritatea lor într-o formă mult mai blândă faţă de propunerea actuală a guvernului român. De asemenea, băncile ar fi obligate să reacţioneze şi prin alte măsuri de tăieri de costuri, cum ar fi restructurarea reţelei sau reduceri de personal, cu impact la nivelul accesului la finanţare a clienţilor persoane fizice şi juridice.
"Ca urmare a costurilor de finanţare mai mari, ne aşteptăm la recalibrarea în sens negativ a planurilor investiţionale ale sectorului privat pe termen mediu, într-o perioadă în care deja economia resimte efectele fazei avansate a ciclului economic global. Creditul către populaţie va fi la rândul său afectat, scăderea lui fiind foarte probabilă - din nou, similar cazului Ungariei şi Poloniei, care au cunoscut o contracţie a creditării persoanelor fizice în perioada ulterioară introducerii taxei. Ca atare, atât consumul populaţiei, cât şi cererea de locuinţe ar fi cel mai probabil de asemenea afectate, cu impact inclusiv asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară. În acest context, economia României s-ar putea confrunta cu o deteriorare semnificativă a ritmului de creştere economică în perioada următoare, cu potenţialul de a devansa sfârşitul fazei de expansiune a actualului ciclu economic, ceea ce ar pune în dificultate menţinerea deficitului bugetar sub pragul de 3% din PIB."
Totodată, aplicarea măsurilor nu exclude recrudescenţa presiunilor inflaţioniste, mai ales în condiţiile majorării accizelor şi a taxării cifrei de afaceri a companiilor din telecomunicaţii şi energie, care este probabil să fie parţial translatată în tarifele percepute consumatorilor finali, precum şi a presiunilor probabile pe curs. Aceasta implică o anumită conduită la nivelul politicii monetare, mai ales în condiţiile în care dobânda de politică monetară (2,5%) este inferioară ratei inflaţiei (3,4%). Legarea taxei bancare de ROBOR complică însă inutil flexibilitatea BNR în calibrarea politicii monetare, în condiţiile în care dobânzile interbancare reflectă condiţii de lichiditate asupra cărora BNR are cel mai mare impact. Astfel, ROBOR este un indice de piata si nu o masura a profitabilităţii băncilor. Prin urmare, ROBOR nu poate fi 1.5% cu inflaţie peste 3% şi curs stabil. O rată ROBOR ”normală” în raport cu rata inflaţiei ar fi de 5%, caz în care rezultatul agregat la nivel de sector bancar ar deveni unul negativ, ceea ce ar genera nevoia de re-capitalizare a băncilor şi ar restrânge drastic capacitatea acestora de a credita economia.
"Dacă e să ne referim şi la ”reforma” sistemului de pensii private, în condiţiile măsurilor anunţate vis-a-vis de acest sistem, care vor diminua cererea de acţiuni pe piaţa primară şi secundară, e puţin probabil ca piaţa de capital din România să mai poată aspira la categoria de piaţă emergentă, aspect fundamental pentru planurile României de aderare la Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică şi la Zona Euro."
Aspectele menţionate mai sus vor contribui la creştere semnificativă a costurilor de finanţare pentru stat, în primul rând pentru că băncile şi fondurile de pensii nu vor mai avea aceeaşi cerere ridicată pentru titlurile de stat, cum a fost cazul în ultimele 12 luni, când din creşterea nevoilor nete de finanţare pe piaţa locală de circa 12,5 miliarde lei, băncile şi fondurile de pensii au acoperit circa 9 miliarde lei, respectiv 72%. În cazul în care aversiunea faţă de risc de pe pieţele globale ar creşte semnificativ (mai ales în contextul continuării întăririi politicii monetare în SUA), costul de finanţare pe scadenţele medii-lungi ar putea ajunge la peste 6%, caz în care statul se va confrunta cu efectul de bulgăre de zăpadă la nivelul datoriei publice (cum s-a întâmplat şi în 2008-2009), putând chiar conduce la necesitatea unui acord de finanţare internaţională.
