Gafa făcută de NN Pensii prin trimiterea către cei 1,8 milioane de contributori a unei avertizări privind posibilitatea naţionalizării pensiilor private cu caracter obligatoriu, aşa-numitul pilon II, s-a soldat cu consecinţe serioase.
Directorului administratorului NN Pensii, Raluca Ţintoiu, i-a fost retrasă autorizaţia de conducere, iar sistemul a fost pus în faţa unei crize de comunicare şi chiar de încredere prin care nu a mai trecut.
Dincolo de discuţia privind naţionalizarea, despre care cei care conduc astăzi România spun că nici nu poate fi vorba, se ridică întrebarea: care este valoarea reală pentru economie şi societate a sistemului de pensii private pilon II, în condiţiile în care 7 milioane de contribuabili au în total active de 7 miliarde de euro, deci o medie de 1.000 de euro de persoană, la zece ani de la înfiinţarea sistemului?
În 2007 sistemul de pensii private a devenit obligatoriu pentru angajaţii sub 35 de ani şi opţional pentru cei care aveau atunci între 35 şi 45 de ani. A fost o luptă uriaşă între companiile de administrare pentru a câştiga cotă de piaţă şi cât mai mulţi contribuabili. Astăzi pe primele locuri sunt NN Pensii (fostul ING) - 1,9 milioane de contribuitori, Allianz - 1,5 milioane, Metlife (fostul AIG) - 0,95 milioane, Aegon - 0,84 milioane, Generali - 0,67 milioane, BCR Pensii - 0,56 milioane, BRD Pensii - 0,35 milioane.
În mod ironic, tocmai companii care au venit să spună românilor că istoria lor de sute de ani este o garanţie a investiţiilor precum ING şi AIG au fost doborâte de criza financiară mondială din 2008, trebuind să fie practic naţionalizate de către statul olandez, respectiv american.
Cu alte cuvinte, tocmai ceea ce spune astăzi NN Pensii că s-ar putea întâmpla în România deja s-a întâmplat în Olanda. Între timp, grupul ING, care a fost salvat de statul olandez cu 20 de mld. de euro într-un weekend din toamna lui 2008 s-a împărţit în divizia bancară şi cea de asigurări, aceasta din urmă fiind vândută pe bursă.
Aşa-numitul pilon II al pensiilor private este „hrănit“ cu 5,1% din salariul brut al aproape fiecărui salariat din România, în condiţiile în care toţi salariaţii nou intraţi în câmpul muncii din 2007 încoace trebuie să contribuie la un fond de pensii pilon II.
La un salariu mediu brut de 3.100 lei pe lună înseamnă o contribuţie lunară de 155 de lei, adică anual 1.800 de lei (400 de euro).
Sumele sunt insuficiente chiar şi după o acumulare de 30 de ani pentru o pensie decentă. De fapt sistemul acesta al pilonului II de pensii nu ar trebui să fie decât un impuls pentru aşa-numitul pilon III de pensii, care reprezintă contribuţiile facultative. Deşi sunt încurajate fiscal cu deduceri anuale de 400 de euro şi la angajat, şi la angajator, în sistemul pensiilor facultative nu sunt înscrişi decât 300.000 de contribuabili.
Aceasta arată că, practic, de zece ani, administratorii fondurilor de pensii private se mulţumesc cu ce li se cuvine în mod obligatoriu şi au prea puţină iniţiativă pentru a aduce mai mulţi angajaţi ca şi contribuitori la fondurile de pensii facultative.
Abia aceste fonduri vor putea asigura un venit suficient care să înlocuiască venitul din salariu. Deocamdată sistemul pensiilor private din România este mai mult un business - uriaş - pentru administratorii de fonduri.
După zece ani, faptul că oamenii nu contribuie şi la pensii facultative arată că nu sunt convinşi de justeţea acestui sistem şi nici administratorii de fonduri nu au făcut destul pentru a le arăta beneficiile sistemului.
Nici măcar legea de plată a pensiilor nu a fost până acum dată.
De asemenea, ar fi fost de aşteptat ca prezenţa fondurilor private de pensii din economie să contribuie la creşterea guvernanţei corporatiste în întreprinderile cotate pe bursă, de stat sau private.
Însă, cu toate că deţin spre exemplu pachete semnificative la SIF-uri, fondurile de pensii private au rămas „prizoniere“ ale aceloraşi oameni care conduc de 20 de ani SIF-urile cu rezultate mediocre, cele cinci SIF-uri fiind un exemplu de active semiîngheţate în economia românească, folosite sub potenţial, cu costuri de administrare enorme, mai mult în beneficiul administratorilor decât al acţionarilor.
De asemenea, transparenţa destul de redusă a investiţiilor acestor administrator de fonduri, cu comunicări către contributori la perioade lungi de timp, nu a dus la percepţia că banii de pensii ai celor 5 milioane de angajaţi sunt investiţi în active din România şi că într-un fel sau altul, aproape toţi salariaţii din România trebuie să fie interesaţi de profitul companiilor listate şi de evoluţia acţiunilor lor. Doar 20% din activele de 7 miliarde de euro ale fondurilor private de pensii sunt investite la bursă. Trei sferturi din bani sunt în titluri de stat şi depozite bancare.
După ce au fost foarte prezente mediatic în 2006-2007 pentru a acapara cotă de piaţă, administratorii de fonduri s-au mulţumit să comunice sporadic şi de asemenea au tratat de multe ori solicitările de transparenţă din partea presei cu indiferenţă.
Într-un fel, astăzi, sistemul primeşte ce merită pentru că nu a lucrat suficient şi nu a investit destul în credibilitatea sa în aceşti zece ani pentru ca într-adevăr oamenii să-l vadă ca o necesitate. şi tehnic vorbind astăzi sumele accumulate sunt insuficiente pentru rolul pentru care s-a creat acest sistem fără atingerea unei mase critice în sistemul pensiilor facultative.