Bănci și Asigurări

Lucian Croitoru: Lupta băncii centrale pentru principii: 1990-2020

30 de ani de sistem bancar în România

Lucian Croitoru: Lupta băncii centrale pentru principii: 1990-2020
23.04.2021, 00:32 88

În 2010 am fost invitat să ţin o pre­legere referitoare la pers­pec­tivele economiei româ­neşti. În sală era prezent public din mediul de afaceri, ro­mâni şi străini. La finalul pre­zentării am primit diverse întrebări în co­nexiune cu tema prezentării, dar şi o în­trebare foarte atipică: cum l-aş ca­racteriza eu pe guvernatorul BNR li­mitându-mă la trei idei principale. Întrebarea m-a surprins, dar aproape instan­taneu mi-au apărut în minte câteva trăsături pe care le notasem de mai multe ori de-a lungul timpului, atât în situaţii care puneau noi pro­vo­cări, cât şi în situaţiile normale, undele mi­zele mari şi tensiunea lipseau.

Astfel, am fost capabil să răspund ime­diat. Am spus că guvernatorul este o persoană foartre echilibrată. Remar­ca­sem acel echilibru în nenumărate situaţii, diferite sau similare, pe o perioadă lungă de timp, în întâlniri cu unii dintre preşedinţii României, cu prim-miniştri ai acestei ţări, cu pre­şe­dinţi de bănci sau în întâlniri cu mari per­sonalităţi ale lumii, cum ar fi Alan Greenspan, fostul guvernator al Re­zer­vei Federale a SUA, cu Horst Köhler, fostul director al FMI şi pre­şedinte al Germaniei, cu Madeleine Albright, pri­ma femeie secretar de stat (state secretary) din istoria SUA, cu Stanley Fischer, fost preşedinte al băncii cen­tra­­le a Israelului, şi cu mulţi alţi oameni foar­te importanţi din această lume. O altă calitate pe care am menţionat-o a fost aceea că are înţelepciunea de a-i păs­­tra alături pe cei care nu sunt ne­apărat de acord cu el pe probleme din aria sa de expertiză. În fine, am lăsat la urmă ceea ce con­si­deram că este poate cel mai relevant pentru guvernatorul, nu pentru omul, Isărescu: capacitatea sa de a înţelege Banca Naţională a Ro­mâ­niei ca pe o an­coră de stabilitate a României şi de a transpune această idee într-un pro­iect pe care l-a imple­men­tat constant trei decenii.

 

Aderarea la principii

Am adus atunci câteva argu­mente în sprijinul ideii că BNR a fost mereu, şi cu atât mai mult în situaţii dificile, o ancoră pentru această ţară, dar ideea enunţată la acea conferinţă a continuat să îmi apară în minte de multe ori de atunci. Ocaziile în care ideea a reapă­rut, mereu din unghiuri diferite, au fost ge­nerate mai ales de momente dificile. Pe măsură ce diverse fapte care dă­deau substanţă acestei idei îmi apăreau în memorie sau continuau să se ivească îmi spuneam că va trebui să îmi găsesc timpul de a le nota, pentru că altfel le voi pierde înainte de a le aduna ca pe un set de argumente care sprijină rolul jucat de BNR în menţinerea pe calea cea bună a economiei româneşti după 1989. În cele din urmă, decizia de a scrie despre acest subiect a fost influ­en­ţată de împlinirea anul trecut a 140 de ani de la înfiinţarea Băncii.

Nu sunt istoric şi scopul meu în acest articol nu este să scriu o istorie scur­tă a BNR. Sunt sigur că alţii ar pu­tea-o face mult mai bine. Eu vreau să arăt că BNR a reuşit să se constituie ca o ancoră a României aderând la prin­ci­pii, indiferent cât de dificil s-a dovedit acest proces în mediul econo­mic, social şi politic al unei ţări care pentru o perioadă destul de lungă s-a aflat în tranziţie spre economia de piaţă. În con­secinţă, doresc să arăt că în vâl­toarea faptelor, nenumăratele ac­ţiuni ale BNR nu au fost conjunc­tu­rale, cum ar putea părea la prima ve­dere unele dintre ele, ci au fost în cea mai mare par­te ghidate de principii şi de modul în care a fost înţeleasă mi­siu­nea băncii cen­trale. În vâltoarea eve­­nimentelor, banca centrală a evi­tat să ur­meze calea facilă a răspun­surilor prag­matice, con­junc­turale, şi a pre­ferat calea dificilă a ur­mării de reguli, chiar şi atunci când si­tuaţiile concrete au necesitat decizii şi acţiuni rapide. Întreaga sa construcţie institu­ţională re­flectă acest lucru. Disciplina aceasta a permis băncii să pro­moveze o politică monetară, cel pu­ţin după un anumit moment în timp, total distinctă, din perspectivă mana­ge­rială, de cealal­tă politică macroeco­no­mică, şi anume de politica fiscală.

Contextele politice concrete au determinat ca politica fiscală să fie con­dusă încă de la început pe baza prag­matismului, în defavoarea princi­piilor generale, ceea ce a făcut ca mare parte din măsurile de politică fiscală de la un anumit moment să fie doar reac­ţii inevitabile la consecinţele generate prin măsurile anterioare neghidate de prin­cipii. Am documentat această afir­maţie într-n studiu publicat de BNR în Caiete de Studii nr. 53, în ianuarie 2021. În timp ce, aşa cum am arătat în acea lucrare, calea urmată de politica fis­cală s-a impus impredictibil, calea ur­mată de banca centrală se poate descrie ca un mers sistematic de adop­tare a unor reguli şi practici care să pună politica monetară într-o poziţie cât mai bună pentru a contribui la sta­bilitatea macroeconomică a României.

Desigur, pe drumul care a dus la acest rezultat au mers oameni. Ei au ac­ţionat în momentele cheie, ei au ştiut să facă din principii busole, ei au avut tă­ria să nu cedeze când a fost mai greu, ei s-au bucurat când au reuşit să atingă obiective.     

Eu m-am alăturat băncii centrale abia în 1998, dar contactul meu cu aceas­tă instituţie a început imediat după revoluţie şi a fost permanent con­so­lidat, chiar şi atunci când am activat în afara ei. Interesul meu pentru po­litica monetară a avut întotdeauna do­uă surse. Una a fost şi rămâne cea aca­demică. Fiind cercetător, am fost inte­re­sat de aspectele teoretice ale politicii mo­netare. Cealaltă a venit şi continuă să vină pe latura practicii, pentru că, îna­­in­te de a mă alătura Băncii Naţio­na­le, am fost expert pe aceste pro­ble­me pentru Guvernul României, atunci când în interiorul său a avut un Con­siliu pentru Coordonare şi Refor­mă, care, dacă îmi aduc bine aminte, a func­­ţionat ca structură a guvernului pâ­nă în 1996. Departamentul pentru re­­formă al acelui consiliu a fost con­dus la început de regretatul Bogdan Bujor Teodoriu, fost coleg de-al meu la Institutul pentru Economie Indus­trială, înainte de revoluţie, şi ulterior ministru al cercetării, secretar de stat în Ministerul Finanţelor sau consilier prezidenţial pe probleme economice.

În 1991, Bogdan a format o struc­tură care se ocupa cu politicile macro­eco­nomice, structură ce a fost păstrată de toţi succesorii lui. Am lucrat acolo îm­preună cu oameni deosebiţi, pro­fe­sional şi caracterial, analizând pro­ce­se­le de reformă ale băncii centrale şi ale gu­vernului. Printre cei cu care am cola­­borat acolo şi, ulterior, în multe alte oca­­zii au fost regretaţii profesori uni­ver­sitari Cornel Târhoacă şi Gheorghe Oprescu, profesorii uni­versitari Pavel Wagner şi Emil Teşliuc, actuala direc­toare a Direcţiei de Politică Monetară, dr. Dorina Antohi, fostul vicegu­ver­na­tor dr. Cristian Popa, dar şi alţii, ale căror expertize erau în alte arii. Mă gân­desc la dr. Dragoş Negrescu, la pro­fesorii uni­ver­sitari Costea Mun­tea­nu, Laurenţiu Tăchiciu, Iuliana Cetină, dar şi la dr. Mo­nica Bunea sau Sorana Baciu, care a fost secretar de stat în guvernul Cioloş.   

Echipa aceea a interacţionat mult cu echipa de la Banca Naţională a Ro­mâniei, până într-acolo că unii dintre cei ce au activat la Departa­men­tul pentru Reformă au ajuns, după ce au lucrat şi în alte instituţii sau direct, să se alăture echipei de la BNR. Ceea ce ne-a unit dincolo de interesul pro­fe­sional a fost uriaşul entuziasm şi încre­de­rea pe care le-am avut că vom reuşi să pro­pu­nem şi să implementăm refor­me care să ducă la instituirea eco­no­miei de piaţă şi la construcţia de in­stituţii moderne în România. În retro­spec­tivă aş putea spune că, pe fundalul pro­gre­su­lui general care a avut loc în aceas­tă direcţie, probabil BNR este una dintre instituţiile care au reuşit cel mai bine în acest proces, pentru că, aşa cum am spus, a ales să urmeze prin­cipii, oricât de dificil s-a dovedit acest proces.

Pot fi date exemple cheie pentru a ilustra rolul jucat de BNR în stabi­li­ta­tea monetară şi financiară a Româ­niei. A fost un episod în care banca a tre­buit să rezolve dificila situaţie apărută în 1991, când rezerva valutară a Româ­ni­ei scăzuse la aproape 36 mi­lioane de dolari. A fost apoi abilitatea ei de a rea­duce România pe pieţele inter­naţio­nale private de capital în anii 1995-1996, în condiţiile în care reve­ni­rea pe aceste pieţe este dificilă pentru ori­ce entitate care absentează înde­lung, iar România absentase timp de decenii. Au fost, de asemenea, acţiu­ni­le băncii pentru a evita încetarea plă­ţi­lor internaţionale în 1999, la începutul re­­cesiunii globale care a afundat Japonia în capcana lichidităţii din care nu a reuşit să iasă nici până în prezent. A fost lupta cu inflaţia apărută odată cu liberalizarea preţurilor în octombrie 1990, care a fost mai dificilă decât în alte ţări pentru motivul că foarte multe mă­suri structurale au fost amânate prin politicile de tipul stop-go. A fost, de asemenea, perioada 2000-2008 de creş­tere economică alimentată de in­trări mari de capital, în care banca a adop­tat un compromis reuşit între pre­siunile pentru depăşirea ţintei de in­fla­ţie şi aprecierea excesivă a leului, care ero­da competitivitatea externă a Ro­mâ­­niei. În fine, mai menţionez mo­mentele dificile din octombrie 2008, în urma falimentului Lehman Brothers şi în­treaga perioadă de recesiune care a ur­mat, în care banca Naţională a con­tri­buit la menţinerea stabilităţii mo­ne­ta­re şi financiare. În fine, cea mai re­centă provocare cu care se confruntă Ro­mânia a fost generată de pandemia ge­nerată de virusul SARS-CoV-2, iar BNR a acţionat din nou, pentru a ajuta la menţinerea stabilităţii economiei, sta­bilizând piaţa titlurilor de stat în mar­tie anul trecut, relaxând temporar une­le reglementări pentru a stimula cre­ditarea şi reducând dobânzile, ur­mând, aşa cum am subliniat, principii. 

Nu este nicio surpriză şi, de aceea, nici nu este ceva interesant în faptul că principiile corecte pe care le-a adoptat pentru a se ghida în acţiu­nile sale au permis băncii să reuşească să-şi facă cu succes datoria. Ceea ce este însă mai interesant şi merită subliniat în mod deosebit este fap­tul că deşi pe ter­men lung lupta pen­tru principii şi po­litici corecte a reuşit, fiind sprijinită le­gislativ de politicieni, ea a fost deseori pusă la încercări dificile în diferite mo­mente de timp exact de politicieni.    

Cineva care nu observă în detaliu activitatea băncii ar putea avea intuiţia că presiunile pentru abaterea de la prin­cipii au fost mai degrabă distri­bui­te la începutul procesului şi că pe mă­sură ce societatea noastră a înaintat pe calea economiei de piaţă aceste pre­siuni s-au disipat. Totuşi, realitatea a fost diferită. Lupta pentru păstrarea prin­cipiilor în conceperea şi imple­men­tarea politicilor BNR a fost nece­sară în permenenţă şi a întărit in­sti­tuţia. Astfel, momentele dificile în care presiunile pentru abaterea de la prin­cipii au existat, aşa cum voi ilustra ulte­rior, şi la începutul anilor 1990, cât şi în unii ani foarte recenţi.

În cele ce urmează mă voi con­cen­tra pe câteva astfel de momente. Ele sunt menite să arate trei lucruri. Primul este acela că între instituţiile inde­pen­dente politic (cum sunt, de exem­plu, băn­cile centrale sau siste­mul de jus­tiţie) şi politicieni pot apărea conflicte, dar că aceste con­flicte nu pot fi rezol­va­te prin com­pro­misuri referitoare la principii de ba­ză, deoarece orice concesie pune bazele pentru urmă­toa­rea concesie. Al doi­lea lucru pe care îl arată exemplele pe care le voi da este ace­la că de câte ori se câştigă o luptă pen­tru principii, se contribuie la insti­tuirea unei tradiţii şi culturi a disci­pli­nei care permite pro­gre­sul. În fine, al treilea lucru care apare evident este acela că aderarea la principii duce la creş­terea pres­tigiului internaţional al in­sti­tuţiei şi al oamenilor care acti­vează în ea. Este în folosul cititorului să încep cu ulti­mul aspect, mai ales că el funcţio­nează, într-o anumită mă­sură, ca o con­­fir­mare a aderării la prin­ci­pii, ca după aceea să dau exemple de prin­cipii care au fost sub presiune politi­că pentru a fi părăsite şi pentru care Banca a trebuit să lupte, unii din­tre pro­ta­gonişti fiind chiar în situaţii greu de imaginat.

 

În birou la Horst Köhler

Am avut ocazia, aşa cum am su­gerat deja, fie să particip la întâlniri ale gu­vernatorului Isărescu cu mari per­so­na­lităţi române sau străine, fie să joc un rol în pregătirea cu conţinut profe­sio­nal al unor astfel de  întâlniri. Nu este nici scopul şi nici spaţiul ne­cesar aici pentru a sublinia cu instanţe parti­cu­lare prestigiul mare de care se bu­cu­ră BNR în relaţia cu partenerii străini. Ce pot să spun din experienţă este că în perioada 2003-2007, când am fost an­gajat la FMI ca reprezen­tant al Ro­mâniei, mi-am dat seama o dată în plus de credibilitatea pe care o avea BNR în ochii parte­nerilor ex­terni. Nu tre­bu­ie să rezulte de aici că nu exista încre­de­re şi în alte instituţii româneşti, dar fap­tul că în 23 de ani, din mai multe pro­grame de asistenţă începute cu FMI, România im­ple­mentase cu suc­ces doar unul scose­se în evidenţă că BNR nu a fost niciodată una dintre in­sti­tuţiile care nu-şi îndepliniseră sar­cinile asumate.

În anul 2000, când Mugur Isărescu a fost prim-ministru, a fost primit de dir­ec­torul general al FMI, Horst Köhler, şi de cei responsabili de Româ­nia la FMI. De regulă, întâlni­rile au loc într-o sală dedicată, după care delega­ţia ţării vizitatoare pleacă. La acea în­tâl­nire, prim-ministrul Român a be­ne­ficiat de un tratament special: a fost in­vi­tat la masă de Köhler, unde discuţia pe probleme profesionale a continuat. În îndelun­gata mea experienţă cu FMI, pe care am avut-o în calitate de angajat al Consiliului pentru Reformă, al Ministerului de Finanţe, al FMI sau al BNR, este singurul caz pe care îl ştiu, şi sper că nu fac aici vreo omi­siu­ne, în care directorul general l-a invitat la masă pe şeful unei delegaţii române şi pe cei câţiva care l-am însoţit. Eu am interpretat acea atenţie deosebită ca pe un semn de apreciere pe care ger­ma­nul Horst Köhler l-a transmis con­du­cătorului BNR referitor la dovezile pe care acesta le dăduse referitor la respectul faţă de principiile profesiei.

 

În birou la Alan Greenspan

Ceva similar s-a petrecut, tot în anul 2000, la sediul central al Federal Reserve Bank în SUA. Pe atunci pre­şe­dintele Fed era Alan Greenspan. Faptul că Mugur Isărescu a avut o întrevedere cu Alan Greenspan chiar în biroul acestuia din urmă are o semnificaţie puternică dacă avem în vedere că nu mulţi oameni puteau

să-l întâlnească pe acesta în biroul său pe vremea când era cel mai puternic bancher central din lume. L-am înso­ţit pe Mugur Isărescu în calitatea mea de consilier al său, iar discuţia noastră pe probleme economice a durat mai bine de o oră şi jumătate.

În cercurile financiare Greenspan era numit Maestro, pentru a sugera pe de o parte combinaţia pe care acesta o poseda între instrucţia profe­sio­nală şi experienţa îndelungată ca bancher central, iar pe de altă parte asocierea pe care cei mai mulţi din ca­drul pro­fe­siei o făceau între poli­ticile monetare şi de reglementare pe care le conducea Greenspan şi prospe­rita­tea din întrea­ga perioada de când aces­ta preluase man­datul de preşe­dinte al Fed.    

Au fost două motive pentru care Mugur Isărescu a dorit să se vadă cu Greenspan. Unul este aproape evi­dent şi se referă la evaluarea ma­rilor tren­duri din economia globală. Într-un articol scris acum aproape 10 ani îmi amin­team, probabil mai în detaliu decât mi-aş aminti acum, că „una din­tre întrebările pe care le-am pus a fost despre evoluţia ratei de schimb dintre euro, monedă ce abia apăruse în 1999, şi dolar. Maestro ne-a spus că, pe ter­men lung, moneda mai puternică va fi aceea care va fi sprijinită mai bine de productivitate. De acord, dar unde va creşte produc­tivi­tatea mai repede? … În ter­meni di­plo­matici, dar contrar viziu­nii liderilor europeni de la acea vreme, şe­ful FED-ului ne-a explicat de ce convergenţa productivităţilor în ţările zo­nei euro are şanse mici să apară. S-a re­ferit atât la factori culturali cât şi la fac­tori tehnologici şi economici. Nu re­iau argumentele referitoare la cultură, deoarece le-a prezentat chiar el în octombrie 2011 într-un articol din FT („Europe’s crisis is all about the north-south split“,

6 octombrie). Pe scurt, în acel articol a spus că nordul zonei euro are cultura investiţiilor pe termen lung, mai degrabă decât consumul imediat, în timp ce sudul are mai degrabă cul­tu­ra consumului excesiv. Aceste dife­ren­ţe culturale, alături de alţi factori, fac necesară o uniune politică şi fiscală în zona euro, dar în acelaşi timp se pot do­vedi şi obstacole în calea ei.“   

Al doilea motiv pentru care Isărescu a dorit să îl vadă pe Green­span este deoarece ştia că acesta îm­bră­­ţişează filosofia libertariană. „Mergem la un guvernator liberta­rian“, mi-a spus Isărescu în seara de dinainte. Din această perspectivă, în înţelegerea mea întâlnirea a avut loc nu neapărat cu guvernatorul Green­span, ci cu economistul Greenspan, care deja servise ca guvernator sub trei pre­şedinţi: Ronald Reagan şi George H. W. Bush (republicani) şi Bill Clinton (democrat). Toţi trei au avut pu­ter­­nice elemente liberale în poli­ti­cile lor. Ca prim-ministru, Mugur Isărescu se confrunta, pentru prima şi sin­gura dată de atunci, direct cu pro­ble­mele guvernului. Interesul lui pentru o discuţie pe principiile liberale era legitim, pentru că în atenţia sa in­tra­seră, prin fişa postului, ca să mă exprim astfel, mai mult ca oricând problemele practice ale redistribuirii, ale extragerii de rente, sărăcia etc. Citez din nou din articolul scris acum aproa­pe 10 ani dedicat acelei în­tâlniri, din acelaşi motiv, şi anume că e mai aproape în timp de întâlnirea de atunci: „În discuţia cu noi însă, cel mai pu­ternic bancher din lume a pus ac­centul pe inovare şi pe piaţa muncii, subli­niind beneficiile care vin de la filo­zofia liberală privind reglementarea. Spriji­nea opinia că rigiditatea pieţei mun­cii din Europa va împiedica zona euro să utilizeze rezultatele inovării în măsura în care le va utiliza economia ame­ricană, bazată pe o piaţă a muncii mult mai flexibilă. Flexibilitatea diferită a pieţelor muncii se va vedea în dife­ren­ţele de randamente ale investiţiilor. La rândul lor, acestea se vor transfera în diferenţe de productivitate, care, în fi­nal, se vor reflecta în diferenţe de creş­tere economică. Pe această bază, euro trebuia să rămână slab în raport cu dolarul american. Mai mult, dife­ren­ţa dintre zona euro şi SUA în aceste privinţe este valabilă şi în inte­riorul zonei euro: între nord, mai ase­mă­nător cu SUA, şi sud, mai ase­mă­nător cu Europa. Din această perspec­tivă euro avea o slăbiciune.“

În fine, poate ar trebui să subliniez o afinitate pe care cred că cei doi gu­vernatori – Isărescu şi Greenspan – o aveau pentru modul în care se poate îm­pleti informarea făcută de principii cu cea făcută de judecata circum­stan­ţelor. Nu-mi aduc aminte ca acest su­biect să fi fost abordat în acea discuţie, dar poate fi documentat prin modul în care cei doi s-au raportat la atitudinea pe care un bancher central trebuie să o aibă în legătură cu comunicarea pu­blică referitoare la fenomenul unui boom alimentat de euforie.    

În cartea sa din 2007 (The Age of Tur­bulence: Adventures in a New World), Greenspan spune că în 1996 a în­cercat să se opună boomului pre­ţu­­rilor acţiunilor, care s-a spart în 1999. Greenspan scrie că împreună cu Bob Rubin (pe atunci ministru de finanţe) „eram cumva îngrijoraţi. Preţurile acţiu­nilor începeau să încorporeze anti­cipaţii aşa de exorbitante că nu pu­teau să fie vreodată realizate“ (Greenspan, 2007, p. 174). Problema pe care au discutat-o Greenspan şi Rubin a fost dacă să vorbească public despre boomul acţiunilor sau nu. Au apelat la principii şi la judecarea lor în context. Rubin credea că există trei principii pentru care un ministru de finanţe nu trebuie să vorbească în public despre boomul preţului acţiu­ni­lor: incertitudinea referitoare la supra/subevaluarea unei pieţe (adică existenţa sau inexistenţa boomului); im­posibilitatea de a lupta împotriva pie­ţei; şi imposibilitatea de a decide dacă ştii mai mult decât alţii.

Greenspan credea însă că încer­carea de a evita un boom era coerentă cu misiunea noastră (a Fed – nota mea) şi că era misiunea noastră să încercăm“ (Greenspan, 2007, p. 179). Fed a crescut rata dobânzii, dar piaţa nu a reacţionat şi boomul a conti­nuat. Concluzia lui Greenspan a fost ace­ea că „Fed-ul nu operează într-un vacu­um. Dacă am fi crescut ratele (ratele dobânzilor – n.n.) şi am fi dat ca motiv că vrem să strunim piaţa ac­ţiunilor, s-ar fi provocat o furtună politică. Am fi fost acuzaţi de lovirea mi­cilor inves­ti­tori, de sabotarea pen­sio­nării oame­nilor“ (Greensapn, 2007, p. 178) … Bob Rubin avea drep­tate: nu poţi spu­ne când o piaţă este supra­evaluată, şi nu poţi lupta îm­potriva forţelor pie­ţei … şi noi nu am mai încercat niciodată (subli­nierea mea) să strunim preţurile acţiunilor“ (Greenspan, 2007, p. 179).

Există o importantă lecţie în exem­­plul dat de Greenspan: dacă un ban­cher central nu se poate opune pie­ţei, şi dacă este imposibil de ştiut când o piaţă este supraevaluată, iar starea ge­nerală este de încredere nelimitată şi auto­mulţumire, atunci dacă avertizezi rişti să nu te audă nimeni, iar dacă ac­ţio­nezi rişti să fii acu­zat că limitezi ve­niturile oame­nilor. În fapt, publicul do­reşte să fie aju­tat în momentele dificile, dar nu admite ca vreo autoritate să în­trerupă un boom economic.

BNR ştie această lecţie, dar a con­si­derat că este de datoria sa să vor­bească despre boomul din anii 2006-2008 de pe piaţa imobiliară din România. Avertismentul a venit prin mai multe voci, inclusiv cea a guver­na­to­­rului. Ca şi în cazul lui Greenspan, s-au pri­mit doar critici şi dezaprobări.”

În cele ce urmează voi analiza, aşa cum am anunţat de la început, câteva episoade care ilustrează lupta BNR pentru principii. Sarcina de a alege şi descrie acele episoade este cumva facilă deoarece m-am referit la ele uneori în timp real, alteori în retrospectivă, dar niciodată cu scopul de a evidenţia, cum inten­ţio­nez să fac acum, un efort constant şi aproa­pe neîntrerupt al acestei instituţii. Deşi sunt multe exemple ce pot fi date, spaţiul rezervat acestui studiu nu-mi permite să mă refer utilizând detalii decât la câteva dintre acestea.

Nu aş putea să conduc adecvat acest demers de a evidenţia lupta pentru principii dacă nu aş preciza de la început trei lucruri. Primul este acela că lupta unei bănci centrale pentru principii este cu factorul politic, nu cu piaţa financiară. De regulă, banca centrală înţelege bine piaţa financiară şi, la rândul ei, piaţa financiară înţelege bine deciziile băncii centrale, ceea ce nu este necesar adevărat pentru relaţia dintre guverne şi pieţele financiare (Greider, „Secrets of the Temple”, 1982). Chiar dacă industria financiară poate crea o anumită dominanţă asupra politicii băncii centrale, aceasta dominanţă nu duce la abandonarea principiilor necesare pentru asigurarea stabilităţii preţurilor, a stabilităţii financiare sau a stabilităţii producţiei. În plus, orice participant la piaţa financiară este prea mic atât în raport cu piaţa, cât şi cu banca centrală, pentru a putea exercita vreo influenţă semnificativă asupra vreuneia dintre acestea. Astfel, nici un participant la piaţă nu ar putea să se opună unei decizii a băncii centrale care ar influenţa piaţa într-o direcţie contrară celei alese de respectivul participant, creându-i pierderi acestuia.

Opoziţia factorului politic faţă de principii în conducerea politicii monetare apare pentru că deciziile băncii centrale pot afecta economia într-un sens care poate schimba sorţii politici. Din acest motiv, câteodată acţiunile băncii centrale pot părea că sunt orientate împotriva unei anumite agende politice. Când o astfel de situaţie apare, ea nu reflectă nimic altceva decât consecinţa unui moment anterior în care politicienii au stabilit o agendă politică care ignora cerinţele pieţelor financiare pentru competitivitate sau altfel spus, pentru respectarea legităţilor economice, o condiţie necesară pentru creşterea bunăstării generale. Pentru ca factorul politic să nu împiedice atingerea de către banca centrală a unor obiective ca sta­bilitatea preţurilor, ocuparea deplină a forţei de muncă şi stabilitatea financiară, societatea a instituit reguli care dă băncii centrale dreptul de a-şi utiliza independent instru­mentele de politică monetară şi financiară.

Al doilea lucru pe care trebuie să-l menţionez în cazul particular al luptei BNR pentru principii este acela că există două etape în care s-a dus această luptă, distincte prin aceea că în prima etapă, care a durat până în iunie 2004, banca centrală nu a fost formal independentă faţă de factorul politic în utilizarea instrumentelor sale. 

În fine, este util să menţionez că independenţa acordată de societate băncilor centrale în utilizarea instrumentelor sale nu este irevocabilă. Istoria arată că atunci când, în urma unei crize financiare, urmează o perioadă relativ îndelungată de inflaţie foarte scăzută, politicienii cred că principiile utilizate pentru a feri o economie de inflaţie pot fi părăsite în favoarea unei politici discreţionare. La nivel global, după criza financiară din 2008 se văd anumite tendinţe ale politicienilor de a pune la îndoială necesitatea independenţei băncii centrale.

În lumina precizărilor făcute, putem spune că BNR a luptat pentru a-şi conduce politica după principii în trei faze diferite: prima fază a fost aceea care s-a încheiat în iunie 2004, când prin lege s-a instituit independenţa sa în utilizarea instrumentelor de politică monetară şi financiară. A doua fază a fost cea care a urmat până la apariţia crizei financiare în 2008 şi, în opinia mea, a fost cea mai favorabilă independenţei utilizării instrumentelor. În  acea fază, BNR şi-a schimbat strategia prin adoptarea ţintirii inflaţiei. Deşi este o schimbare foarte importantă, nu mă voi referi în detaliu la ea, deoarece a fost pe larg studiată în multe analize. Spun doar că ea a reprezentat aderarea BNR la un nivel superior de îmbinare a judecăţii cu extracţiile algoritmice în conducerea politicii monetare. A treia fază este aceea de după criza financiară din 2008, în contextul în care, în ţările dezvoltate, băncile centrale au fost nevoite să treacă la utilizarea de instrumente neconvenţionale, în special relaxări cantitative şi ghidări prospective, ceea ce a dat naştere la critici care au cerut ca şi BNR să utilizeze acest tip de instrumente.

 

Cursul de schimb nu este instrument de politică industrială  

Unul dintre principiile pentru care BNR a luptat în faza în care gradul său de independenţă în utilizarea instrumentelor era foarte scăzut este referitor la rata de schimb. în perioada de început a tranziţiei, multe întreprinderi de stat, care ocupau o mare parte a forţei de muncă cu capacitate de vot erau dependente de importuri şi supravie­ţui­seră pentru că rata de schimb leu/dolar fusese menţinută artificial la un nivel supraevaluat, adică dolarul era ieftin. Această situaţie făcea ca cei mai mulţi politicieni să dorească menţinerea în continuare a unui leu puternic.

Dorinţa lor era echivalentă cu utilizarea ratei de schimb pentru a subvenţiona implicit întreprinderile de stat nerestructurate şi mari consumatoare de importuri. Cu alte cuvinte, dorinţa lor era să facă politică industrială utilizând supraevaluarea leului pentru a transfera resurse din sectorul financiar în sectorul real. Totuşi, acea politică era în contradicţie cu regimul monetar existent. În prima decadă a anilor 1990, capitalurile erau aproape total imobile şi politica monetară era presupusă a fi utilizată activ pentru managementul inflaţiei şi al producţiei. Trilema de politică macroeconomică spune că în aceste condiţii este posibil să menţii o rată de schimb fixă, dar că o politică monetară expansionistă va duce la un deficit de cont curent care trebuie finanţat fie prin creşterea datoriei externe oficiale, fie din rezerva valutară. Totuşi, aceasta este varianta cea mai puţin eficientă pentru politica monetară. Varianta mai eficientă este aceea în care rata de schimb este flexibilă, pentru că reduce nevoia de împrumuturi externe sau de utilizare a rezervelor valutare.

În anii 1990 România a liberalizat gradual preţurile, nu a avut rezerve valutare semnificative şi nu a reuşit să atragă finanţarea externă privată, cu excepţia împrumuturilor luate de BNR în 1995 şi 1996 de pe pieţele externe. În plus, accesul la finanţarea oficială de la FMI şi Banca Mondială era disponibilă numai atât timp cât România respecta condiţionalităţile din acorduri, adică doar pentru una două tranşe, după care reformele erau stopate.

În aceste condiţii, BNR s-a opus represiunii financiare care apărea prin acordarea de subvenţii implicite prin suprae­valuarea ratei de schimb şi prin ratele reale negative ale dobânzilor. Pentru a înţelege intensitatea acelor presiuni este edificator să evoc un episod care s-a petrecut la o şedinţă a Consiliului Economic Consul­tativ al Preşedintelui Ion Iliescu. Lucrările Consiliului erau organizate de Mişu Negriţoiu, pe atunci consilier prezidenţial, iar secretariatul îl organiza viitorul comisar euro­pean Corina Creţu. Eu am fost invitat să elaborez şi să prezint un studiu în care să arăt ce principii ar trebui urmate în elaborarea şi implementarea politicii fiscale pentru ca aceasta să rămână sustenabilă în timp ce este prietenoasă cu piaţa şi să arăt că în practica de la noi acele principii nu erau respectate. Am fost criticat de oameni de specialitate, dar al căror drept de a vorbi despre principiile politicii fiscale nu era deasupra suspiciunii deoarece erau experţi, profesori universitari din vechea şcoală comunistă şi dovediseră un anumit bigotism referitor la finanţele socialiste, astfel că opiniile lor cu greu ar fi putut fi considerate un ghid de încredere. Critica lor a fost caracterizată de un grad mare de bigotism astfel că însuşi preşedintele Ion Iliescu a trebui să intervină şi să recunoască, măcar parţial, justeţea punctelor mele de vedere.

Am relatat experienţa cu politica fiscală pentru a arunca o lumină asupra atmosferei de acolo. Apoi s-a trecut la discutarea studiului referitor la politica monetară, elaborat de Mugur Isărescu, Eugen Rădulescu, Cezar Boţel şi Ion Drăgulin. A urmat un atac incredibil asupra guverna­torului, declanşat de un politician membru al unui partid naţionalist care nu mai există ca atare în prezent. În esenţă, acel atac poate fi rezumat în acuzaţia adusă guvernatorului de manipulare a cursului şi de trădare a intereselor României şi s-a mers până acolo încât a cerut arestarea lui Isărescu. Ion Iliescu nu era un adept al liberalismului, dar am suficientă informaţie să afirm că înţelegea foarte bine ce forţă reprezintă piaţa în raport cu orice instituţie sau chiar în raport cu orice guvern şi ce dezastre pot apărea dacă o desconsideri. El a înţeles că erau suficiente forţe politice gata să adere la acele acuzaţii aberante şi şi-a folosit inteligenţa sa politică, poziţia sa de preşedinte de partid şi diplomaţia şi flerul nu numai atunci, în acea întâl­nire, dar din câte ştiu şi în alte întâlniri pentru a-i convinge pe cei ce credeau în aberaţia manipulării ratei de schimb şi a trădării de ţară că de fapt BNR şi gu­ver­natorul procedau cât de mult se putea în acea fază, în acord cu principii economice corecte.

Poate unii cititori se gândesc că istoria aceasta nu s-ar mai putea repeta după ce România a devenit membră a NATO şi a Uniunii Europene şi aspiră să intre în zona euro. Totuşi, nu există o garanţie că politicienii nu pot oricând să formuleze acuzaţii similare cu cele făcute la Palatul Cotroceni în 1994. Dimpotrivă, aş putea spune că în urma crizei din 2008, incapacitatea multor oameni de a înţelege piaţa a generat adversitate faţă de unele principii economice sănătoase doar pentru că sunt reflectate în practicile normale ale pieţei. Iată un exemplu din 2019, când un politician cu funcţie de conducere într-un partid politic din România a invocat „tragerea la răspundere penală pentru trădare“a guvernatorului BNR pentru „manevrele domnului Isărescu de creştere a ROBOR-ului şi depreciere a leului, doar pentru a şantaja Parlamentul să-i mai dea un mandat de guvernator”. Este o dovadă că lupta pentru principii în conducerea politicii monetare nu se termină niciodată. 

 

Nu înlocuiţi banca centrală cu un consiliu monetar

Unul dintre obiectivele BNR, care mai degrabă rezultă implicit din Statutul Băncii, adoptat de parlament în iunie 2004, este să asigure stabilitatea financiară a României. În consecinţă, Banca acţionează în mod curent pentru atingerea acestui obiectiv. Ceea ce este mai puţin obişnuit în legătură cu acest aspect este că însăşi ideea ca banca centrală să fie înlocuită cu un consiliu monetar ar putea duce la o situaţie în care stabilitatea financiară să fie pusă în pericol dacă un astfel de anunţ s-ar face în mod credibil. În România nu a existat niciodată o perspectivă iminentă de trecere de la un regim monetar bazat pe banca centrală la unul bazat pe consiliu monetar, dar discuţii în acest sens au existat şi ele au fost chiar aproape de a căpăta statutul de propunere pentru o discuţie politică.

Situaţia a apărut în anii 1998-1999, când doi politicieni de atunci, care între timp s-au stins, Dinu Patriciu şi Horia Rusu au scris o carte în care susţineau renunţarea la banca centrală şi trecerea la un consiliu monetar. Consiliul monetar este o instituţie care replică regimul aur, dar în loc ca moneda să fie acoperită în aur, este acoperită cu monedă de rezervă. Ca principiu, moneda este fixată la un nivel stabil în raport cu o monedă de rezervă, capitalurile sunt libere să circule, şi cantitatea de bani variază în funcţie de variaţia cantităţii de rezerve.

Fascinaţia pe care consiliul monetar o exercită asupra politicienilor vine de la particularitatea că rata de schimb ar fi fixă. De aici încep să apară o serie de consecinţe pozitive. Una dintre aceste este aceea că orice creştere a salariilor în moneda naţională ar fi în mod automat o creştere în moneda de re­zer­vă. Nu de puţine ori a apărut în presă ideea că bulgarii o duc mai bine pentru că la ei creşterea salariilor este prezervată de rata fixă de schimb pe care o asigură consiliul lor monetar. O altă iluzie este aceea că ratele do­bân­zilor ar fi relativ stabile şi joase, ceea ce ar reduce volumul ratelor plătite la credite etc.

Prea puţini însă ţin cont că stabilitatea monedei în raport cu valuta de rezervă şi stabilitatea ratelor dobânzilor în cadrul unui consiliu monetar sunt rezultatul unei discipline fiscale de fier. Nevoia pentru această disciplină este o consecinţă a faptului că volumul masei monetare din economie depinde de variaţia în deficitul balanţei de plăţi. O rată de schimb fixă se apreciază în termeni reali pe măsură ce creşte inflaţia şi stimulează importurile, contribuind la creşterea deficitului extern. Cu alte cuvinte, dacă economia este în boom şi contul curent al sectorului privat se deteriorează, cum s-a întâmplat de exemplu în perioada 2004-2008, atunci sectorul public trebuie să treacă la un surplus bugetar, pentru a compensa deteriorarea contului curent al ţării. Bulgaria, care are un consiliu monetar, a avut surplus bugetar de aproximativ 3 la sută atunci când a izbucnit criza din 2008. Fără această disciplină de fier în domeniul politicii fiscale, stabilitatea monedei naţionale în raport cu moneda de rezervă este dificil de menţinut chiar şi cu un consiliu monetar.

O altă iluzie legată de consiliul monetar se referă la momentul adoptării lui. Cei ce au vorbit de-a lungul timpului despre trecerea la un consiliu monetar nu au menţionat aproape deloc ideea că simplul anunţ credibil că se trece la un consiliu monetar ar duce la o depreciere masivă a monedei naţionale care s-ar reflecta într-o criză financiară. În practică, lucrurile se petrec exact invers: consiliul monetar este o soluţie pentru o criză financiară în urma căreia nu se poate restabili altfel încrederea în moneda naţională. Bulgaria a renunţat la banca centrală şi a trecut la un consiliu monetar în 1997 exact pentru că, după criza financiară de la începutul acelui an, nu a reuşit să reinstituie pe altă cale încrederea în leva.

În 1999 BNR a organizat o conferinţă cu o largă participare pentru a explica de ce adoptarea unui consiliu monetar reprezintă un risc la adresa stabilităţii financiare în România. Conferinţa aceea a avut la bază un studiu pe care Daniel Dăianu şi subsemnatul l-au pregătit în acel scop. Studiul nostru a contribuit în acea perioadă la înţelegerea de către politicieni a riscurilor impunerii artificiale a unui consiliu monetar, dar şi a necesităţii unei discipline fiscale, fie pentru a preveni necesitatea unui consiliu fiscal, fie pentru a-i asigura buna funcţionare în cazul în care s-ar ajunge într-o criză în care încrederea în monedă s-ar putea reinstitui doar prin adoptarea consiliului monetar.

Lecţia de atunci a fost uitată. Recent, pe la sfârşitul anului 2018 şi la începutul anul 2019, a revenit în discuţie vechea idee conform căreia oamenii s-ar putea bucura de creşterea nesustenabilă a salariilor şi a pensiilor din perioada 2016-2019 dacă BNR ar menţine stabile cursul de schimb şi ratele dobânzilor. Din nou, pentru a induce sentimentul că ideea este corectă, a fost reamintit cazul Bulgariei, care având un consiliu monetar a putut ţine la niveluri joase şi stabile rata de schimb şi dobânzile. Desigur, nu se spunea nimic referitor la faptul că Bulgaria reuşise acea performanţă pentru că menţinuse disciplină fiscală fermă, în timp ce în România deficitul bugetar a crescut de la sub 0,6 la sută din PIB în 2015 la 4,4 la sută din PIB în 2019. Acest deficit crescut a devenit principala vulnerabilitate a economiei româneşti, şi ne-a costat enorm atunci când a izbucnit pandemia cu virusul SARS-Cov-2.

 

Lupta pentru menţinerea independenţei instrumentelor

Deşi pare aproape de necrezut pentru o bancă centrală din Uniunea Europeană, la începutul anului 2016 unii parlamentari au început să vorbească despre dreptul pe care majorităţile parlamentare ar trebui să-l aibă, şi anume, de a destitui Consiliul de Admi­nistraţie al BNR pe baza raportului anual pe care consiliul îl prezintă parla­mentului. Din moment ce în lege sunt prevăzute condiţiile în care consiliul îşi poate modifica componenţa sau nu mai poate activa, referirea la destituirea pe baza raportului anual implica şi instituirea de criterii pe baza cărora raportul poate fi respins, dar la aceste criterii nu au existat referiri clare.  

În viziunea mea, acele discursuri aveau rolul de a testa în ce măsură clasa politică şi societatea în ansamblu ar fi dispuse să accepte ideea de destituire ad-hoc pe baza respingerii unui raport fără a utiliza criterii adecvate de evaluare, adică criterii care să valideze în ce măsură obiectivul dat băncii centrale prin lege a fost atins sau nu. BNR a fost, în interpretarea mea, ţinta unui atac mai mult sau mai puţin subtil referitor la independenţa sa referitoare la stabilirea instrumentelor cu care conduce politica monetară şi alte politici. Atacul a ocolit forma unei intervenţii directe a politicienilor prin care să se influenţeze nivelul ratei dobânzii, principalul instrument de politică monetară. Desigur, în anul în care deficitul bugetar a urcat de la 0,6 la sută din PIB în 2015 la 2,6 la sută din PIB şi era plănuit să rămână la acest nivel sau chiar să urce la 3 la sută în următorii 2-3 ani, o dobândă cât mai redusă ar fi contribuit la economisiri de cheltuieli publice.

O formă de a controla indirect modul în care banca centrală stabileşte rata dobânzii este să controlezi Consiliul de Administraţie, iar controlul Consiliului de Administraţie poate fi exercitat dacă parlamentul ar avea dreptul să destituie Consiliul de Administraţie respingând raportul anual pe care Consiliul îl trimite anual parlamentului fără utilizarea unor criterii aliniate la cele mai înalte standarde mondiale.

Faţă de acest discurs al unor politicieni, BNR a luat atitudine. în discuţii cu lideri politici sau prin articole de opinie, s-a explicat că diverse majorităţi vremelnice din parlament ar putea identifica oricând motive pentru care obiective temporare ce par în linie cu obiectivul stabilit de lege referitor la stabilitatea preţurilor nu sunt atinse. De exemplu, o creştere a ratelor dobânzilor, necesară pentru stabilitatea pe termen lung a preţurilor ar putea duce la încetinirea creşterii economice, rezultat pe care o majoritate parlamentară vremelnică l-ar putea interpreta ca suficient pentru o respingere a raportului anual şi a consiliului. Invers, o reducere necesară a ratei dobânzii ar putea coincide cu o depreciere mai mare a ratei de schimb, rezultat ce de asemenea ar putea fi găsit ca suficient pentru o respingere a raportului anual de vreo majoritate politică vremelnică.

Exemplele de mai sus le-am dat pentru a ilustra ideea că în unele cazuri, cum este şi acesta al stabilităţii preţurilor, politicienii nu reprezintă în mod necesar voinţa publică. într-un mod mai general, politicienii acţionează împotriva interesului pe termen lung al publicului atunci când instituie obiective populiste sau utilizează criterii populiste pentru a lua decizii. Pentru a evita conflictul dintre voinţa publică şi cea a politicienilor în domeniul stabilităţii monetare, societatea a găsit soluţia ca banca centrală să fie organizată ca birocraţie autonomă, nealeasă prin vot şi cu un bilanţ propriu. Este răspunsul societăţii la necesitatea de a izola operaţiile monetare de influenţa politicului.

În termeni practici, instituirea unei birocraţii autonome a fost o formă organizatorică prin care societatea s-a asigurat că un obiectiv stabilit pentru banca centrală prin lege nu este ocolit de politicieni printr-o supraveghere curentă a băncii centrale de către corpul legislativ. În alţi termeni, aceasta înseamnă că legislativul nu are dreptul să judece deciziile luate de banca centrală. Pentru că nu poate judeca aceste decizii curente, legislativul nici nu poate cere băncii centrale obiective intermediare sau alternative. De aici rezultă principiul că parlamentul are drept de control doar periodic şi doar prin rapoarte referitoare la obiectivul fundamental. 

Chiar dacă principiul pe care tocmai l-am detaliat pare imbatabil, în practică se găsesc întotdeauna atât stimulente, cât şi căi pentru ocolirea lui temporară. Din experienţa practică îmi apare că protecţia la influenţa politică sporeşte atunci când prevederile legislative sunt dublate de o tradiţie dezvoltată în interiorul băncii centrale de a se opune abandonării principiilor. Cred că această tradiţie a apărut în BNR înaintea apariţiei legii care acordă BNR independenţa formală faţă de legislativ şi guvern. Ea a apărut prima exact din cauză că oamenii care lucrează în interior mai întâi au învăţat din cărţi şi apoi au descoperit singuri că atingerea obiectivelor nu se poate face fără respectarea principiilor.  

O dovadă că această tradiţie a fost o puternică armă de luptă pentru apărarea independenţei instrumentelor operaţionale ale Băncii vine de la rezultatul care a apărut până acum la întâlnirea ei cu factorul politic. Se ştie că parlamentul nu are un set de criterii scrise pe care să le utilizeze atunci când selectează oamenii pe care îi trimite în Consiliul de Administraţie al BNR. Asta înseamnă că nu există nici o garanţie că oamenii care ajung în acest consiliu sunt cei mai mari experţi în ariile de care se ocupă banca centrală. Se poate spune că mai degrabă numirile se fac pe criterii politice, nu în ultimul rând cu speranţa că cei numiţi vor acţiona pentru a reflecta viziunea partidului în deciziile băncii. Cu toate acestea, experienţa mi-a arătat că, mai devreme sau mai târziu, expuşi la tradiţia din interior, cei numiţi ajung să decidă ghidaţi de principiile pe care le asimilează treptat. Desigur, soluţia cea mai bună este ca cei ce fac parte din consiliu să fie oameni cu experienţă teoretică şi practică în banca centrală sau în industria financiară, pentru a întări şi îmbogăţi tradiţia din interior, nu numai pentru a adera la ea.

Rolul tradiţiei în prezervarea independenţei băncilor centrale este în prezent testat de creşterea numărului de obiective pe care banca centrală caută să le realizeze. Acest nou fenomen ar putea să ducă la erodarea independenţei operaţionale a băncilor centrale. Alături de stabilitatea preţurilor au apărut obiective referitoare la stabilitatea ocupării forţei de muncă sau la maximizarea ei, la stabilitatea financiară sau la reducerea poluării pentru stabilizarea climei. Mulţi economişti din băncile centrale sau din mediul academic au argumente care arată că extinderea numărului de obiective şi a perioadei pentru care aceste obiective vor fi urmărite împreună sunt factori care vor duce la erodarea independenţei băncilor centrale. Această extindere este cumva împotriva tradiţiei referitoare la obiectivele băncii centrale.

 

Presiunea pentru negarea principiilor

Nu este suficient spaţiu aici pentru a mă referi la mai multe principii sau pentru a da mai multe exemple detaliate de principii pentru care s-a luptat Banca Naţională. Dar nici nu este nevoie de mai multe exemple pentru a concluziona că lupta aceasta este parte din existenţa ei. Singura cale pentru a contribui la stabilitatea preţurilor şi la stabilitatea financiară este să-şi bazeze politicile pe principii corecte. În ultimii ani, însă, au apărut în societatea românească iniţiative legislative care slăbesc exact principiile, nu numai ale celor care ghidează politica monetară, dar şi pe cele mai largi pe care se bazează buna funcţionare a societăţii.

De exemplu, legea dării în plată, care a fost declarată neconstituţională, permitea debitorilor pe piaţa de mortgage să cedeze casa băncii şi obliga banca să şteargă datoriile debitorului. Această lege a reprezentat o formă de dispreţ înalt faţă de principiile pieţei, faţă de contracte, care nu au fost întocmite cu clauza dării în plată şi, nu în ultimul rând, faţă de oameni şi faţă de viitor, căci a reprezentat dovada că orice contract sau principiu general poate fi anulat prin voinţa unei majorităţii vremelnice. BNR a documentat implicaţiile negative şi le-a expus tuturor părţilor intere­sate. A atras atenţia că acea lege reprezenta o ameninţare la adresa stabilităţii financiare.

Multe alte reglementări au fost legiferate în anii din urmă vizând o mai mare intervenţie a guvernului în economie şi o redistribuire crescută. Pare că încrederea noastră în pieţe adecvat reglementate, singurele care asigură inovaţia şi prosperitatea, se evaporă şi construim o reglementare care le sufocă.

Viziunea care se extinde în prezent este în mare măsură schimbată faţă de cea care predomina în trecut, dar care ne-a dus la gradul relativ înalt de prosperitate din prezent. Ţintele pe care le aveam atunci şi mecanismele care ar fi dus la realizarea lor sunt bine sintetizate într-un document intitulat „Oferta mea electorală“

(11 octombrie, 2000), semnat de guvernatorul BNR în anul 2000, când a candidat la alegerile prezidenţiale. Atunci, fără constrângerile pe care de regulă le impune calitatea de guvernator şi cu datoria pe care i-o creau funcţia de prim-ministru şi candidatura sa la funcţia de preşedinte al României, Mugur Isărescu a expus o filozofie care ar fi trebuit să ghideze rolul guvernului, a dat un diagnostic al problemelor şi a oferit câteva soluţii. Diagnosticul pus atunci, obiectivul definit şi soluţiile propuse mi se par în continuare corecte, şi consider util să le reamintesc în încheierea acestui articol. 

Referitor la filozofia care ar trebui să ghideze o administraţie, Isărescu a spus că „românii nu trebuie să se confrunte cu nici un obstacol în a-şi valorifica potenţialul creativ în scopul bunăstării individuale şi, pe această bază, al bunăstării României“(p. 32). Era o pledoarie pentru libertatea economică. 

Diagnosticul suferinţei economiei româneşti a fost următorul: „Am refuzat cu încă­păţânare să recunoaştem că intervenţiile nepotrivite ale statului au avut un rol în eşecurile din economie. Din cauza neîncrederii în instituţiile şi mecanismele pieţei, am adoptat de prea multe ori soluţii constând în noi şi noi combinaţii de inter­venţii guvernamentale. Singurul rezultat a fost agravarea problemelor (p. 12)... Prin inter­­venţii ale statului, inconsecvenţă în refor­me, redistribuire, nu am făcut altceva decât să încurajăm grupuri de indivizi să caute şi să obţină rente de pe urma economiei de stat. Cei ce s-au îmbogăţit din rente sfi­dea­ză reformele şi luptă să le dilueze sau chiar să le împiedice (p. 14)... Nu trebuie să ne mai amăgim cu iluzia asigurării, pe termen lung, a unui trai decent pentru toţi românii doar luând de la cei bogaţi pentru cei săraci

(p. 15)... Am exagerat în a lua de la unii pentru a da altora. Bunăstarea unor categorii de populaţie a ajuns să depindă din ce în ce mai mult de redistribuirea bunurilor şi a re­surselor (p. 13)... Concurenţa pe pieţe a ajuns să fie înlocuită de concurenţa pentru o por­ţie cât mai mare la redistribuire“(pp. 13-14).

έn fine, soluţiile sunt în acelaşi spirit liberal, care pare că s-a evaporat din societatea românească şi nu numai: „România trebuie să meargă spre bunăstare prin creştere economică, şi nu prin redistribuire.“(p. 15) ... adevărata bunăstare şi creşterea economică durabilă sunt inseparabile (p. 15)... creşterea nu poate fi susţinută pe termen lung fără reforme

(p. 16)... Dacă ne vom gospodări cum se cuvine şi vom stimula creşterea, vom găsi resursele necesare pentru a-i sprijini în mod real pe cei care se găsesc sub pragul sărăciei absolute (p. 7)... drepturi clare de proprietate... (p. 8)... principiul separării puterilor în stat... (p. 20)... să asigurăm oferta de servicii publice fără să mărim impozitele sau să contractăm împrumuturi publice peste măsură (p. 18)... întărirea legăturii dintre contribuţia plătită în timpul vieţii active şi nivelul pensiei (p. 19)... legi noi pentru partide, precum şi pentru finanţarea acestora şi a campaniilor electorale“ (p. 20).

 

Lucian Croitoru

► Facultatea de Planificare şi Cibernetică Economică, Academia de Studii Economice, Bucureşti.

► Consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR.

► Profesor universitar la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, ASE.

► Consilier principal al directorului executiv al Constituenţei din care face parte România la Fondul Monetar Internaţional în perioada 2003-2007.

► Membru în Consiliul Academic al Institutului Hayek România.

AFACERI DE LA ZERO