În 2010 am fost invitat să ţin o prelegere referitoare la perspectivele economiei româneşti. În sală era prezent public din mediul de afaceri, români şi străini. La finalul prezentării am primit diverse întrebări în conexiune cu tema prezentării, dar şi o întrebare foarte atipică: cum l-aş caracteriza eu pe guvernatorul BNR limitându-mă la trei idei principale. Întrebarea m-a surprins, dar aproape instantaneu mi-au apărut în minte câteva trăsături pe care le notasem de mai multe ori de-a lungul timpului, atât în situaţii care puneau noi provocări, cât şi în situaţiile normale, undele mizele mari şi tensiunea lipseau.
Astfel, am fost capabil să răspund imediat. Am spus că guvernatorul este o persoană foartre echilibrată. Remarcasem acel echilibru în nenumărate situaţii, diferite sau similare, pe o perioadă lungă de timp, în întâlniri cu unii dintre preşedinţii României, cu prim-miniştri ai acestei ţări, cu preşedinţi de bănci sau în întâlniri cu mari personalităţi ale lumii, cum ar fi Alan Greenspan, fostul guvernator al Rezervei Federale a SUA, cu Horst Köhler, fostul director al FMI şi preşedinte al Germaniei, cu Madeleine Albright, prima femeie secretar de stat (state secretary) din istoria SUA, cu Stanley Fischer, fost preşedinte al băncii centrale a Israelului, şi cu mulţi alţi oameni foarte importanţi din această lume. O altă calitate pe care am menţionat-o a fost aceea că are înţelepciunea de a-i păstra alături pe cei care nu sunt neapărat de acord cu el pe probleme din aria sa de expertiză. În fine, am lăsat la urmă ceea ce consideram că este poate cel mai relevant pentru guvernatorul, nu pentru omul, Isărescu: capacitatea sa de a înţelege Banca Naţională a României ca pe o ancoră de stabilitate a României şi de a transpune această idee într-un proiect pe care l-a implementat constant trei decenii.
Aderarea la principii
Am adus atunci câteva argumente în sprijinul ideii că BNR a fost mereu, şi cu atât mai mult în situaţii dificile, o ancoră pentru această ţară, dar ideea enunţată la acea conferinţă a continuat să îmi apară în minte de multe ori de atunci. Ocaziile în care ideea a reapărut, mereu din unghiuri diferite, au fost generate mai ales de momente dificile. Pe măsură ce diverse fapte care dădeau substanţă acestei idei îmi apăreau în memorie sau continuau să se ivească îmi spuneam că va trebui să îmi găsesc timpul de a le nota, pentru că altfel le voi pierde înainte de a le aduna ca pe un set de argumente care sprijină rolul jucat de BNR în menţinerea pe calea cea bună a economiei româneşti după 1989. În cele din urmă, decizia de a scrie despre acest subiect a fost influenţată de împlinirea anul trecut a 140 de ani de la înfiinţarea Băncii.
Nu sunt istoric şi scopul meu în acest articol nu este să scriu o istorie scurtă a BNR. Sunt sigur că alţii ar putea-o face mult mai bine. Eu vreau să arăt că BNR a reuşit să se constituie ca o ancoră a României aderând la principii, indiferent cât de dificil s-a dovedit acest proces în mediul economic, social şi politic al unei ţări care pentru o perioadă destul de lungă s-a aflat în tranziţie spre economia de piaţă. În consecinţă, doresc să arăt că în vâltoarea faptelor, nenumăratele acţiuni ale BNR nu au fost conjuncturale, cum ar putea părea la prima vedere unele dintre ele, ci au fost în cea mai mare parte ghidate de principii şi de modul în care a fost înţeleasă misiunea băncii centrale. În vâltoarea evenimentelor, banca centrală a evitat să urmeze calea facilă a răspunsurilor pragmatice, conjuncturale, şi a preferat calea dificilă a urmării de reguli, chiar şi atunci când situaţiile concrete au necesitat decizii şi acţiuni rapide. Întreaga sa construcţie instituţională reflectă acest lucru. Disciplina aceasta a permis băncii să promoveze o politică monetară, cel puţin după un anumit moment în timp, total distinctă, din perspectivă managerială, de cealaltă politică macroeconomică, şi anume de politica fiscală.
Contextele politice concrete au determinat ca politica fiscală să fie condusă încă de la început pe baza pragmatismului, în defavoarea principiilor generale, ceea ce a făcut ca mare parte din măsurile de politică fiscală de la un anumit moment să fie doar reacţii inevitabile la consecinţele generate prin măsurile anterioare neghidate de principii. Am documentat această afirmaţie într-n studiu publicat de BNR în Caiete de Studii nr. 53, în ianuarie 2021. În timp ce, aşa cum am arătat în acea lucrare, calea urmată de politica fiscală s-a impus impredictibil, calea urmată de banca centrală se poate descrie ca un mers sistematic de adoptare a unor reguli şi practici care să pună politica monetară într-o poziţie cât mai bună pentru a contribui la stabilitatea macroeconomică a României.
Desigur, pe drumul care a dus la acest rezultat au mers oameni. Ei au acţionat în momentele cheie, ei au ştiut să facă din principii busole, ei au avut tăria să nu cedeze când a fost mai greu, ei s-au bucurat când au reuşit să atingă obiective.
Eu m-am alăturat băncii centrale abia în 1998, dar contactul meu cu această instituţie a început imediat după revoluţie şi a fost permanent consolidat, chiar şi atunci când am activat în afara ei. Interesul meu pentru politica monetară a avut întotdeauna două surse. Una a fost şi rămâne cea academică. Fiind cercetător, am fost interesat de aspectele teoretice ale politicii monetare. Cealaltă a venit şi continuă să vină pe latura practicii, pentru că, înainte de a mă alătura Băncii Naţionale, am fost expert pe aceste probleme pentru Guvernul României, atunci când în interiorul său a avut un Consiliu pentru Coordonare şi Reformă, care, dacă îmi aduc bine aminte, a funcţionat ca structură a guvernului până în 1996. Departamentul pentru reformă al acelui consiliu a fost condus la început de regretatul Bogdan Bujor Teodoriu, fost coleg de-al meu la Institutul pentru Economie Industrială, înainte de revoluţie, şi ulterior ministru al cercetării, secretar de stat în Ministerul Finanţelor sau consilier prezidenţial pe probleme economice.
În 1991, Bogdan a format o structură care se ocupa cu politicile macroeconomice, structură ce a fost păstrată de toţi succesorii lui. Am lucrat acolo împreună cu oameni deosebiţi, profesional şi caracterial, analizând procesele de reformă ale băncii centrale şi ale guvernului. Printre cei cu care am colaborat acolo şi, ulterior, în multe alte ocazii au fost regretaţii profesori universitari Cornel Târhoacă şi Gheorghe Oprescu, profesorii universitari Pavel Wagner şi Emil Teşliuc, actuala directoare a Direcţiei de Politică Monetară, dr. Dorina Antohi, fostul viceguvernator dr. Cristian Popa, dar şi alţii, ale căror expertize erau în alte arii. Mă gândesc la dr. Dragoş Negrescu, la profesorii universitari Costea Munteanu, Laurenţiu Tăchiciu, Iuliana Cetină, dar şi la dr. Monica Bunea sau Sorana Baciu, care a fost secretar de stat în guvernul Cioloş.
Echipa aceea a interacţionat mult cu echipa de la Banca Naţională a României, până într-acolo că unii dintre cei ce au activat la Departamentul pentru Reformă au ajuns, după ce au lucrat şi în alte instituţii sau direct, să se alăture echipei de la BNR. Ceea ce ne-a unit dincolo de interesul profesional a fost uriaşul entuziasm şi încrederea pe care le-am avut că vom reuşi să propunem şi să implementăm reforme care să ducă la instituirea economiei de piaţă şi la construcţia de instituţii moderne în România. În retrospectivă aş putea spune că, pe fundalul progresului general care a avut loc în această direcţie, probabil BNR este una dintre instituţiile care au reuşit cel mai bine în acest proces, pentru că, aşa cum am spus, a ales să urmeze principii, oricât de dificil s-a dovedit acest proces.
Pot fi date exemple cheie pentru a ilustra rolul jucat de BNR în stabilitatea monetară şi financiară a României. A fost un episod în care banca a trebuit să rezolve dificila situaţie apărută în 1991, când rezerva valutară a României scăzuse la aproape 36 milioane de dolari. A fost apoi abilitatea ei de a readuce România pe pieţele internaţionale private de capital în anii 1995-1996, în condiţiile în care revenirea pe aceste pieţe este dificilă pentru orice entitate care absentează îndelung, iar România absentase timp de decenii. Au fost, de asemenea, acţiunile băncii pentru a evita încetarea plăţilor internaţionale în 1999, la începutul recesiunii globale care a afundat Japonia în capcana lichidităţii din care nu a reuşit să iasă nici până în prezent. A fost lupta cu inflaţia apărută odată cu liberalizarea preţurilor în octombrie 1990, care a fost mai dificilă decât în alte ţări pentru motivul că foarte multe măsuri structurale au fost amânate prin politicile de tipul stop-go. A fost, de asemenea, perioada 2000-2008 de creştere economică alimentată de intrări mari de capital, în care banca a adoptat un compromis reuşit între presiunile pentru depăşirea ţintei de inflaţie şi aprecierea excesivă a leului, care eroda competitivitatea externă a României. În fine, mai menţionez momentele dificile din octombrie 2008, în urma falimentului Lehman Brothers şi întreaga perioadă de recesiune care a urmat, în care banca Naţională a contribuit la menţinerea stabilităţii monetare şi financiare. În fine, cea mai recentă provocare cu care se confruntă România a fost generată de pandemia generată de virusul SARS-CoV-2, iar BNR a acţionat din nou, pentru a ajuta la menţinerea stabilităţii economiei, stabilizând piaţa titlurilor de stat în martie anul trecut, relaxând temporar unele reglementări pentru a stimula creditarea şi reducând dobânzile, urmând, aşa cum am subliniat, principii.
Nu este nicio surpriză şi, de aceea, nici nu este ceva interesant în faptul că principiile corecte pe care le-a adoptat pentru a se ghida în acţiunile sale au permis băncii să reuşească să-şi facă cu succes datoria. Ceea ce este însă mai interesant şi merită subliniat în mod deosebit este faptul că deşi pe termen lung lupta pentru principii şi politici corecte a reuşit, fiind sprijinită legislativ de politicieni, ea a fost deseori pusă la încercări dificile în diferite momente de timp exact de politicieni.
Cineva care nu observă în detaliu activitatea băncii ar putea avea intuiţia că presiunile pentru abaterea de la principii au fost mai degrabă distribuite la începutul procesului şi că pe măsură ce societatea noastră a înaintat pe calea economiei de piaţă aceste presiuni s-au disipat. Totuşi, realitatea a fost diferită. Lupta pentru păstrarea principiilor în conceperea şi implementarea politicilor BNR a fost necesară în permenenţă şi a întărit instituţia. Astfel, momentele dificile în care presiunile pentru abaterea de la principii au existat, aşa cum voi ilustra ulterior, şi la începutul anilor 1990, cât şi în unii ani foarte recenţi.
În cele ce urmează mă voi concentra pe câteva astfel de momente. Ele sunt menite să arate trei lucruri. Primul este acela că între instituţiile independente politic (cum sunt, de exemplu, băncile centrale sau sistemul de justiţie) şi politicieni pot apărea conflicte, dar că aceste conflicte nu pot fi rezolvate prin compromisuri referitoare la principii de bază, deoarece orice concesie pune bazele pentru următoarea concesie. Al doilea lucru pe care îl arată exemplele pe care le voi da este acela că de câte ori se câştigă o luptă pentru principii, se contribuie la instituirea unei tradiţii şi culturi a disciplinei care permite progresul. În fine, al treilea lucru care apare evident este acela că aderarea la principii duce la creşterea prestigiului internaţional al instituţiei şi al oamenilor care activează în ea. Este în folosul cititorului să încep cu ultimul aspect, mai ales că el funcţionează, într-o anumită măsură, ca o confirmare a aderării la principii, ca după aceea să dau exemple de principii care au fost sub presiune politică pentru a fi părăsite şi pentru care Banca a trebuit să lupte, unii dintre protagonişti fiind chiar în situaţii greu de imaginat.
În birou la Horst Köhler
Am avut ocazia, aşa cum am sugerat deja, fie să particip la întâlniri ale guvernatorului Isărescu cu mari personalităţi române sau străine, fie să joc un rol în pregătirea cu conţinut profesional al unor astfel de întâlniri. Nu este nici scopul şi nici spaţiul necesar aici pentru a sublinia cu instanţe particulare prestigiul mare de care se bucură BNR în relaţia cu partenerii străini. Ce pot să spun din experienţă este că în perioada 2003-2007, când am fost angajat la FMI ca reprezentant al României, mi-am dat seama o dată în plus de credibilitatea pe care o avea BNR în ochii partenerilor externi. Nu trebuie să rezulte de aici că nu exista încredere şi în alte instituţii româneşti, dar faptul că în 23 de ani, din mai multe programe de asistenţă începute cu FMI, România implementase cu succes doar unul scosese în evidenţă că BNR nu a fost niciodată una dintre instituţiile care nu-şi îndepliniseră sarcinile asumate.
În anul 2000, când Mugur Isărescu a fost prim-ministru, a fost primit de directorul general al FMI, Horst Köhler, şi de cei responsabili de România la FMI. De regulă, întâlnirile au loc într-o sală dedicată, după care delegaţia ţării vizitatoare pleacă. La acea întâlnire, prim-ministrul Român a beneficiat de un tratament special: a fost invitat la masă de Köhler, unde discuţia pe probleme profesionale a continuat. În îndelungata mea experienţă cu FMI, pe care am avut-o în calitate de angajat al Consiliului pentru Reformă, al Ministerului de Finanţe, al FMI sau al BNR, este singurul caz pe care îl ştiu, şi sper că nu fac aici vreo omisiune, în care directorul general l-a invitat la masă pe şeful unei delegaţii române şi pe cei câţiva care l-am însoţit. Eu am interpretat acea atenţie deosebită ca pe un semn de apreciere pe care germanul Horst Köhler l-a transmis conducătorului BNR referitor la dovezile pe care acesta le dăduse referitor la respectul faţă de principiile profesiei.
În birou la Alan Greenspan
Ceva similar s-a petrecut, tot în anul 2000, la sediul central al Federal Reserve Bank în SUA. Pe atunci preşedintele Fed era Alan Greenspan. Faptul că Mugur Isărescu a avut o întrevedere cu Alan Greenspan chiar în biroul acestuia din urmă are o semnificaţie puternică dacă avem în vedere că nu mulţi oameni puteau
să-l întâlnească pe acesta în biroul său pe vremea când era cel mai puternic bancher central din lume. L-am însoţit pe Mugur Isărescu în calitatea mea de consilier al său, iar discuţia noastră pe probleme economice a durat mai bine de o oră şi jumătate.
În cercurile financiare Greenspan era numit Maestro, pentru a sugera pe de o parte combinaţia pe care acesta o poseda între instrucţia profesională şi experienţa îndelungată ca bancher central, iar pe de altă parte asocierea pe care cei mai mulţi din cadrul profesiei o făceau între politicile monetare şi de reglementare pe care le conducea Greenspan şi prosperitatea din întreaga perioada de când acesta preluase mandatul de preşedinte al Fed.
Au fost două motive pentru care Mugur Isărescu a dorit să se vadă cu Greenspan. Unul este aproape evident şi se referă la evaluarea marilor trenduri din economia globală. Într-un articol scris acum aproape 10 ani îmi aminteam, probabil mai în detaliu decât mi-aş aminti acum, că „una dintre întrebările pe care le-am pus a fost despre evoluţia ratei de schimb dintre euro, monedă ce abia apăruse în 1999, şi dolar. Maestro ne-a spus că, pe termen lung, moneda mai puternică va fi aceea care va fi sprijinită mai bine de productivitate. De acord, dar unde va creşte productivitatea mai repede? … În termeni diplomatici, dar contrar viziunii liderilor europeni de la acea vreme, şeful FED-ului ne-a explicat de ce convergenţa productivităţilor în ţările zonei euro are şanse mici să apară. S-a referit atât la factori culturali cât şi la factori tehnologici şi economici. Nu reiau argumentele referitoare la cultură, deoarece le-a prezentat chiar el în octombrie 2011 într-un articol din FT („Europe’s crisis is all about the north-south split“,
6 octombrie). Pe scurt, în acel articol a spus că nordul zonei euro are cultura investiţiilor pe termen lung, mai degrabă decât consumul imediat, în timp ce sudul are mai degrabă cultura consumului excesiv. Aceste diferenţe culturale, alături de alţi factori, fac necesară o uniune politică şi fiscală în zona euro, dar în acelaşi timp se pot dovedi şi obstacole în calea ei.“
Al doilea motiv pentru care Isărescu a dorit să îl vadă pe Greenspan este deoarece ştia că acesta îmbrăţişează filosofia libertariană. „Mergem la un guvernator libertarian“, mi-a spus Isărescu în seara de dinainte. Din această perspectivă, în înţelegerea mea întâlnirea a avut loc nu neapărat cu guvernatorul Greenspan, ci cu economistul Greenspan, care deja servise ca guvernator sub trei preşedinţi: Ronald Reagan şi George H. W. Bush (republicani) şi Bill Clinton (democrat). Toţi trei au avut puternice elemente liberale în politicile lor. Ca prim-ministru, Mugur Isărescu se confrunta, pentru prima şi singura dată de atunci, direct cu problemele guvernului. Interesul lui pentru o discuţie pe principiile liberale era legitim, pentru că în atenţia sa intraseră, prin fişa postului, ca să mă exprim astfel, mai mult ca oricând problemele practice ale redistribuirii, ale extragerii de rente, sărăcia etc. Citez din nou din articolul scris acum aproape 10 ani dedicat acelei întâlniri, din acelaşi motiv, şi anume că e mai aproape în timp de întâlnirea de atunci: „În discuţia cu noi însă, cel mai puternic bancher din lume a pus accentul pe inovare şi pe piaţa muncii, subliniind beneficiile care vin de la filozofia liberală privind reglementarea. Sprijinea opinia că rigiditatea pieţei muncii din Europa va împiedica zona euro să utilizeze rezultatele inovării în măsura în care le va utiliza economia americană, bazată pe o piaţă a muncii mult mai flexibilă. Flexibilitatea diferită a pieţelor muncii se va vedea în diferenţele de randamente ale investiţiilor. La rândul lor, acestea se vor transfera în diferenţe de productivitate, care, în final, se vor reflecta în diferenţe de creştere economică. Pe această bază, euro trebuia să rămână slab în raport cu dolarul american. Mai mult, diferenţa dintre zona euro şi SUA în aceste privinţe este valabilă şi în interiorul zonei euro: între nord, mai asemănător cu SUA, şi sud, mai asemănător cu Europa. Din această perspectivă euro avea o slăbiciune.“
În fine, poate ar trebui să subliniez o afinitate pe care cred că cei doi guvernatori – Isărescu şi Greenspan – o aveau pentru modul în care se poate împleti informarea făcută de principii cu cea făcută de judecata circumstanţelor. Nu-mi aduc aminte ca acest subiect să fi fost abordat în acea discuţie, dar poate fi documentat prin modul în care cei doi s-au raportat la atitudinea pe care un bancher central trebuie să o aibă în legătură cu comunicarea publică referitoare la fenomenul unui boom alimentat de euforie.
În cartea sa din 2007 (The Age of Turbulence: Adventures in a New World), Greenspan spune că în 1996 a încercat să se opună boomului preţurilor acţiunilor, care s-a spart în 1999. Greenspan scrie că împreună cu Bob Rubin (pe atunci ministru de finanţe) „eram cumva îngrijoraţi. Preţurile acţiunilor începeau să încorporeze anticipaţii aşa de exorbitante că nu puteau să fie vreodată realizate“ (Greenspan, 2007, p. 174). Problema pe care au discutat-o Greenspan şi Rubin a fost dacă să vorbească public despre boomul acţiunilor sau nu. Au apelat la principii şi la judecarea lor în context. Rubin credea că există trei principii pentru care un ministru de finanţe nu trebuie să vorbească în public despre boomul preţului acţiunilor: incertitudinea referitoare la supra/subevaluarea unei pieţe (adică existenţa sau inexistenţa boomului); imposibilitatea de a lupta împotriva pieţei; şi imposibilitatea de a decide dacă ştii mai mult decât alţii.
Greenspan credea însă că încercarea de a evita un boom era coerentă cu misiunea noastră (a Fed – nota mea) şi că era misiunea noastră să încercăm“ (Greenspan, 2007, p. 179). Fed a crescut rata dobânzii, dar piaţa nu a reacţionat şi boomul a continuat. Concluzia lui Greenspan a fost aceea că „Fed-ul nu operează într-un vacuum. Dacă am fi crescut ratele (ratele dobânzilor – n.n.) şi am fi dat ca motiv că vrem să strunim piaţa acţiunilor, s-ar fi provocat o furtună politică. Am fi fost acuzaţi de lovirea micilor investitori, de sabotarea pensionării oamenilor“ (Greensapn, 2007, p. 178) … Bob Rubin avea dreptate: nu poţi spune când o piaţă este supraevaluată, şi nu poţi lupta împotriva forţelor pieţei … şi noi nu am mai încercat niciodată (sublinierea mea) să strunim preţurile acţiunilor“ (Greenspan, 2007, p. 179).
Există o importantă lecţie în exemplul dat de Greenspan: dacă un bancher central nu se poate opune pieţei, şi dacă este imposibil de ştiut când o piaţă este supraevaluată, iar starea generală este de încredere nelimitată şi automulţumire, atunci dacă avertizezi rişti să nu te audă nimeni, iar dacă acţionezi rişti să fii acuzat că limitezi veniturile oamenilor. În fapt, publicul doreşte să fie ajutat în momentele dificile, dar nu admite ca vreo autoritate să întrerupă un boom economic.
BNR ştie această lecţie, dar a considerat că este de datoria sa să vorbească despre boomul din anii 2006-2008 de pe piaţa imobiliară din România. Avertismentul a venit prin mai multe voci, inclusiv cea a guvernatorului. Ca şi în cazul lui Greenspan, s-au primit doar critici şi dezaprobări.”
Citiţi continuarea săptămâna viitoare
LUCIAN CROITORU - scurt CV
►Facultatea de Planificare şi Cibernetică Economică, Academia de Studii Economice, Bucureşti.
►Consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR.
►Profesor universitar la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale, ASE.
►Consilier principal al directorului executiv al Constituenţei din care face parte România la Fondul Monetar Internaţional în perioada 2003-2007.
►Membru în Consiliul Academic al Institutului Hayek România.
