Bănci și Asigurări

Mises: „Ideile sunt cele care fac istoria“

Adrian Vasilescu

Adrian Vasilescu

Autor: Adrian Vasilescu

28.11.2018, 00:04 309

Istoria pe care generaţia mea a învăţat-o în şcoală s-a cuibărit în minţile noastre, în sufletele noastre filtrată prin ideologia marxistă, cu care am fost îndoctrinaţi, dar şi prin ideile umaniste, unele precedând sau însoţind marxismul, cele mai multe supravieţuindu-i. Iar dacă Mises, în cartea sa „Acţiunea umană”, la care m-am referit pe larg în comentariul de miercurea trecută, scrie că „ideile sunt cele care fac istoria”, merită să-l credem.

Istoria trăită de noi între anii 1944 şi 1989 are în fibrele sale, ca trăsătură definitorie, ideea colectivismului. Şi dacă ideile umaniste, fără îndoială generoase, s-au regăsit doar într-o formă caricaturală în „cazanul comun” al socialismului, societatea românească nu le-a renegat.

În viziunea lui Mises, acţiunea este cea care le furnizează oamenilor ideea de timp, fără de care istoria este de neconceput. Dar şi ideea de muncă, fără de care lumea noastră este de neconceput. Mises scrie: „Acţiunea umană este o manifestare a spiritului. Prin spirit înţelegând un factor necunoscut care le-a permis oamenilor să realizeze tot ce au realizat – teorii şi poeme, catedrale şi simfonii, automobile şi avioane”. Aşadar, „le-a permis oamenilor”, deci indivizilor.

Mises polemizeză, în 1949, într-o carte de 900 de pagini, cu Marx şi cu marxiştii, căci utopiştii pierduseră partida la mijlocul secolului al XIX-lea. Fiindcă nici Marx şi nici marxiştii iar mai târziu nici ideologii comunismului nu au putut accepta faptul că individualismul, opus colectivismului, a făcut, prin piaţă, ca bunurile pe care oamenii le produc excedentar, în raport cu cerinţele lor,  să nu se răsfrângă direct şi egal asupra societăţii în ansamblu, ci să facă obiectul unor însuşiri particulare şi al traficului. De aici dorinţa de a pune capăt acestei stări a lucrurilor, fapt despre care ei pretindeau că nu este deloc o utopie filosofică, ci un recurs la un principiu evoluat de organizare economică. Fiindcă individualismul ar atrage lumea spre catastrofe, pe când colectivismul i-ar da lumina şi căldura de care are nevoie.

Ideile colectivismului, care vedeau în socializare aplicarea unui principiu evoluat de viaţă, considerau că nu era suficient să fie modificate raporturile de proprietate, ci se impunea angajarea schimbării naturii societăţii şi structurilor sociale. Pentru că nu va fi de-ajuns productivitatea sporită...  prin noile forme de organizare colectivă a muncii. Va mai fi nevoie ca privilegiile naturale, determinate de calităţile înnăscute pentru munca productivă, să se estompeze, fără ca în locul lor să se nască noi privilegii, de ordin social.

Dacă marxiştii susţineau că un nou tip de societate,  „a dreptăţii şi egalităţii”,  nu se poate realiza „decât cu preţul unei lupte duse la scara istoriei”... este semnificativ faptul că  lupta aceasta s-a dat. Au dat-o comuniştii. Victoria ei a acoperit o bună parte a planetei şi am văzut cu toţii ce a ieşit: formele colective  de organizare a muncii nu au adus mai multă productivitate, ci dimpotrivă, productivitatea a rămas în urmă; iar împărţirea de către societate a roadelor muncii, după adunarea lor în „cazanul comun”, nu avea cum să fie făcută în spiritul echităţii şi dreptăţii sociale. Şi asta cu deosebire pentru că nu egalitatea, ci egalitarismul a dominat repartiţia.

Comunismul a dat maselor doar iluzia „paradisului”, prin absorbirea proprietăţii individuale în proprietatea de stat şi prin expansiunea industrială. Mises, în 1949, se temea tocmai de această logică a comuniştilor, în viziunea căreia „proletariatul e o clasă în ascensiune destinată să abolească toate clasele şi să transforme pământul în Grădina Edenului”. Mises nu a apucat să vadă cum comunismul a pierdut partida din cauza unei organizări economice perimate; şi cum decadenţa ideologiei colectiviste s-a dovedit a fi corelativă acestui sfârşit.

Fără îndoială că umanismul din noi – mă refer desigur la generaţia mea – se împacă greu cu ideea că noua construcţie a lumii, dacă ascultă de glasul raţiunii, nu poate îmbrăţişa un alt model decât cel înscris în genele fiecărui individ.

Cum poate fi lovită această ţintă? Răspunsul l-a dat Kant, cu mult timp în urmă. Kant a sintetizat problematica umană în trei întrebări: ce pot să cunosc? Ce trebuie să fac? Ce pot să sper? A treia întrebare fiind dependentă de celelalte două. În sensul că merită să sperăm numai dacă putem să cunoaştem şi putem să facem. Este tocmai ce-şi propune capitalismul în demersul de amenajare inteligentă a lumii… pe principii opuse colectivismului. Va trebui să acceptăm aşadar că, fiind promotor al economiei de piaţă, capitalismul este răul cel mai mic între toate relele modele de organizare a lumii cunoscute până în prezent. Fiindcă toate supapele acestui sistem – spre care nu idealurile umaniste ne împing, ci nevoile – sunt deschise spre eficienţă economică şi bunăstare. Valori la care nu se poate ajunge, cum a văzut bine şi Mises, decât prin iniţiativă individuală, prin performanţă şi prin „inumana” concurenţă. Şi vine cu condiţia dezvoltării unui cadru de deplină legalitate.

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO