Discuţiile despre pensiile private, un subiect intens mediatizat în ultimii 3 ani, continuă să ridice noi îndoieli după mai mult de un deceniu de la lansarea lor. Ce este mai surprinzător, sindicatele, care au avut întotdeauna capacitatea de a devansa administraţia publică în promovarea celor mai bune practici internaţionale, se aliniază discursului unor politicieni, chiar foşti responsabili cu sectorul, şi susţin că numai statul, obligat prin Constituţie, poate să asigure şi să garanteze pensia cetăţenilor pentru munca de o viaţă. Mai nuanţat însă, statul are obligaţia să asigure această compensaţie, direct sau indirect, inclusiv prin sistemele de pensii pe care le organizează, complementar cu pensiile de stat, aşa cum sunt pensiile ocupaţionale sau fondurile de pensii private şi administrate privat.
„Statul nu dă niciodată faliment“ (sindicatele), spre deosebire de instituţiile private, inclusiv fondurile de investiţii, care ar putea să intre în insolvenţă. Da, teoretic statul nu poate intra în faliment, dar în practică se vorbeşte de „state falite“, cu referire la acele state care înregistrează deficite financiare permanente sau care nu-şi administrează eficient resursele. Sub presiunea politică, guvernele pot să schimbe destinaţia contribuţiilor la pensii, cel puţin temporar, sau pot interveni asupra cuantumului pensiilor (prin impozitare), din lipsă de resurse. Fondul de pensii de stat în România a avut deficite permanente, din cauza modului de calcul al pensiilor şi al pensiilor speciale. Statul nu dă faliment pentru că poate să impună impozite şi taxe pentru acoperirea deficitelor, dar s-a dovedit că nu poate să o facă oricum şi oricând.
