Bănci și Asigurări

Opinie Cristian Popa, BNR: În apărarea pieţelor

Opinie Cristian Popa, BNR: În apărarea pieţelor

Autor: Cristian Popa,

19.10.2021, 12:28 331

 „Să intervină Statul!” se aude tot mai des în spaţiul public. „Sunt condiţii extraordinare!”, „Să plafoneze Statul preţurile!” răspund alte voci, cu şi mai mult entuziasm. Sunt trei evoluţii recente care mi-au atras atenţia, cu ajutorul cărora putem demonstra uşor, într-o manieră facilă, de ce vocile greşesc, şi de ce însăşi intervenţia etatistă este sursa, şi nicidecum soluţia, problemelor. Le abordez mai jos, punct cu punct.

„Mâna invizibilă” a pieţelor libere, cea care aliniază cererea cu oferta, funcţionează de-o vecie, şi acţionează asupra a milioane de produse prin miliarde de tranzacţii, aşezând lucrurile cum nici un planificator central (sau birocrat, sau conducător, sau dictator, sau cel mai puternic calculator/inteligenţă artificială) nu o poate face. Şcoala de gândire economică austriacă ne spune că pieţele fac asta cu ajutorul ordinii spontane, pentru că se formează spontan, continuu, prin interacţiunea voluntară a miliarde de indivizi, vânzători sau cumpărători, cu priorităţi, preferinţe, resurse si posibilităţi tehnologice diferite, şi asta fără ca unii să se coordoneze cu alţii, într-o manieră cât mai dispersată, şi fără intervenţia unei entităţi centrale care să coordoneze procesul.

O piaţă liberă va căuta continuu să identifice şi satisfacă în cel mai bun mod dorinţele consumatorilor, iar prin concurenţă şi sistemul de stimulente va căuta să ofere cele mai bune produse la cele mai bune preţuri.

1. Piaţa chiriilor din Berlin.

4 din 5 berlinezi închiriază apartamentul în care locuiesc. Recent, după creşterea semnificativă a nivelului chiriilor în oraşul lor, 56% dintre locuitori au votat, într-un referendum, pentru naţionalizarea a 240.000 de apartamente deţinute de companii imobiliare private. Problema locuitorilor din Berlin este reală, chiriile au crescut semnificativ din cauza unui dezechilibru între cerere şi ofertă: populaţia creşte mai repede decât oferta de case nou construite, trend susţinut de valuri de imigranţi şi de tineri germani atraşi de chiriile iniţial mici, dar şi de lifestyle: o scenă culturală foarte activă, cluburile deschise toată noaptea şi de o piaţă a muncii înfloritoare. Este însă naţionalizarea soluţia? Vor fi case pentru toată lumea dacă se aplică rezultatul referendumului, vor apărea brusc, peste noapte? Eu spun cu certitudine că nu. Exproprierea nu este o soluţie pentru problemele Berlinului. Răspunsul corect pentru un deficit de spaţiu locativ este construirea de mai multe case, deci creşterea ofertei, alte soluţii sfidează logica. Dacă nu sunt destule apartamente, luând de la unii şi dând la alţii nu înseamnă că tot insuficiente vor fi şi după?

Întrebarea care trebuie pusă este însă de ce nu sunt destule? De ce nu se construiesc mai multe? Şi răspunsul este următorul: nu este oare tot Statul cel care a intervenit în anul 2020 plafonând chiriile? Acest exerciţiu împotriva pieţelor a adus rezultate dezastruoase. Dacă există un deficit, de case în cazul de faţă, nu trebuiau oare lăsate preţurile să crească pentru a deveni viabilă construcţia de...mai multe case? Introducerea de plafoane la preţuri are nenumărate consecinţe neintenţionate, cum ar fi descurajarea producătorilor, care in condiţii de cerere date duce la penurie pentru unii. Duce spre exemplu la descurajarea construirii de case noi, descurajarea proprietarilor să mai investească în imobilele deja deţinute, încurajarea chiriaşilor să locuiască pentru perioade cât mai lungi în aceste imobile cu costuri sub preţul de piaţă, creşterea chiriilor pentru imobilele cărora nu li se aplică plafonarea, creşterea preţurilor în oraşele din jurul Berlinului şi nu numai. Iar dacă plafonul este prea mic...duce la apartamente ţinute intenţionat goale.

Mai trebuie adăugat că nu toţi cetăţenii pot locui în centrul oraşului, la fel cum nu toţi germanii pot locui în Berlin, pentru că resursele sunt limitate, pur şi simplu nu ar exista destule imobile pentru toţi. Însă dacă nu prin preţuri stabilite de piaţă, atunci cum altfel s-ar putea aloca aceste resurse rare numite locuinţe în Berlin?

Dacă Statul nu intervine în plafonarea chiriilor şi nu împovărează societatea cu reguli ce cresc semnificativ costurile, sau reduc forţat oferta, atunci piaţa se va adapta, căci dacă chiriile sunt prea mari atunci poate este mai bine ca oamenii să îşi cumpere case şi nu să închirieze, iar dacă şi casele sunt scumpe atunci poate este mai bine să îşi construiască. Sau poate vor alege chiar alt oraş cu un raport intre nivelul de trai relativ si costuri mai bun. Indiferent de alegerea lor, soluţii se vor găsi, căci doar prin libera concurenţă consumatorul va beneficia de cel mai bun preţ.

2. Preţurile la produse energetice în Europa.

Preţurile gazelor şi electricităţii au explodat în Europa, şi nu numai, pe fondul unei cereri mari datorată revenirii consumului şi a ofertei reduse. Soluţia vehiculată de etatişti este plafonarea prin lege a preţurilor, deci „să rezolve Statul!”, de parcă aşa vor apărea mai multe gaze şi mai multă electricitate din neant. Dar legile economiei funcţionează independent de legile date în Parlament. Preţurile plafonate ar descuraja realizarea de investiţii în capacităţi de producţie, nicidecum invers, deci nu ar rezolva problema de bază, ar fi un calmant, care nu ar vindeca boala. Ce nu ne spun etatiştii este că deşi ne uităm la Stat pentru soluţii, este foarte posibil chiar Statul să fi generat problemele din prima fază. Oare închiderea minelor şi a centralelor electrice pe cărbune nu a contribuit la actuala criză a preţurilor energetice în care ne aflăm? Oare introducerea sistemului de certificate CO2 nu a dus la creşterea costurilor, închiderea şi falimentarea unor centrale pe cărbune şi astfel la preţuri mai mari? Reducerea poluării şi înverzirea sistemului energetic este probabil necesară, însă ceva trebuie înlocuit cu altceva, doar eliminarea duce la penurie, eliminarea unei surse de energie trebuie să fie însoţită de dezvoltarea altora noi, şi asta folosind tot mecanisme competitive ale pieţei, căci altfel se ajunge la consecinţe neintenţionate, precum pene de curent sau preţuri uriaşe.

Concluzionând, Statul, încercând să rezolve o problemă a cauzat alta, sau chiar mai multe, probabil neintenţionat, dar noi ne arătăm „trădaţi” de pieţele libere, uitându-ne tot spre Stat ca salvator, să o „rezolve” şi pe aceasta, cu şi mai mult intervenţionism, deşi tocmai intervenţionismul ne-a adus aici.

O altă situaţie, de data aceasta specifică ţării noastre, este că deşi avem în România resurse energetice vaste, Statul nu permite exploatarea lor. Este ironic şi trist că pe de o parte preţul gazelor a explodat, dar pe de altă parte Statul nu creează cadrul legal şi fiscal pentru exploatarea gazelor offshore din Marea Neagră, deci nu permite companiilor private să exploateze aceste gazele.  Însă în acelaşi timp, Statul se oferă, binevoitor, să plafoneze preţurile, sau să le subvenţioneze, cu bani din taxele încasate...tot de la noi. Iar noi rămânem la întrebarea de ce cresc preţurile.

Ne permitem oare să lăsăm aceste resurse minerale de miliarde de euro neexploatate sub Marea Neagră? Este Romania atât de bogata încât să importe gaze mai degrabă decât sa le exploateze pe ale ei? La iarnă, când va fi frig, sau când vor veni facturile, ne vom gândi probabil cu jind la acele gaze.

3. Criza combustibililor (şi a forţei de muncă) din Marea Britanie.

Am văzut recent în presa internaţională poze cu cozi kilometrice la pompele de combustibil din Marea Britanie. Da, englezii stau la coadă la benzină, cum stăteam noi pe vremuri, doar că ei stau în anul 2021, sunt capitalişti şi trăiesc în a cincea cea mai mare economie a lumii.

Iniţial m-am amuzat, credeam că genul acesta de problemă a dispărut în 1989. Însă problema este cât se poate de reală şi serioasă: panica s-a instalat uşor, iar unele benzinării au introdus limite maxime/client, pentru că nu aveau destul combustibil la vânzare, deci au raţionalizat vânzările. Dar care este sursa problemei? După Brexit, multor şoferi de camion veniţi din Europa le-a fost foarte greu să îşi continue activitatea din cauza birocraţiei şi a limitării mobilităţii forţei de muncă impuse de noul statut de ţară non-membră UE. Fără şoferi, camioanele nu au mai putut aproviziona staţiile de combustibil. Astfel, Statul a „reuşit” din nou să perturbe, şi major, o piaţă foarte importantă, afectând din nou oferta, de şoferi de cisternă şi implicit de combustibili. Se pare că există în prezent un deficit de peste 100.000 de şoferi de autovehicule grele care cauzează probleme pentru nenumărate companii, de la supermarketuri, la restaurante şi până la distribuitori de combustibili. Deşi benzina era destulă, Statul a limitat oferta de muncă, în cazul de faţă oferta de şoferi de camion. Iar pentru a conduce cisterne sunt necesare licenţe şi calificări speciale, care nu se obţin peste noapte.

Cu cele trei exemple reale şi contemporane eu vreau să subliniez că atunci când Statul intervine, prin reglementări excesive, interzicerea unor activităţi, plafonarea preţurilor, afectarea producătorilor sau pur şi simplu limitarea ofertei sau nepermiterea exploatării unor resurse, consumatorul suferă, şi plăteşte, fie la propriu cu preţuri mai mari fie...rămânând cu rezervorul gol. Însă în ambele cazuri trebuie spus că nu pieţele ne-au trădat, ci Statul.

Nu putem învinui pieţele pentru orice efecte ale opreliştilor pe care Statul le pune acestora în drum, nu este corect, este o gândire care ne duce pe un drum greşit, un drum cu şi mai multe oprelişti. Aceste intervenţii asupra pieţelor, justificate mereu de „anomalii” sau „situaţii excepţionale”, ne vor duce încet, încet la socialism. În cuvintele lui Hayek, ne vor duce pe un drum către servitute, un drum către un Stat care încercând să le rezolve pe toate, le va strica şi mai rău.

Ce exemple vă vin în minte unde Statul a demonstrat că este un bun administrator? Gestionează bine Statul sistemul de educaţie? Este sistemul de sănătate unul eficient? Câtă încredere aveţi în Stat să vă rezolve problemele?

Câteva cuvinte despre pieţele libere

Cu ajutorul pieţelor libere, omenirea a ajuns să fie mai bogată că niciodată în istoria ei. Această bogăţie a adus-o capitalismul, socialismul am văzut cu toţii ce aduce. Tot cu ajutorul pieţelor şi prin creşterea gradului de liberalizare a comerţului, sărăcia globală a scăzut enorm, aspect clarificat foarte bine de către Banca Mondială: în 1990 aproape 40% din populaţia lumii trăia sub pragul de sărăcie absolută, cu mai puţin de 1.9 dolari pe zi adică, dolari la nivelul puterii de cumpărare a anului 2011. Aproape 30 de ani mai târziu acest procent oscilează în jurul cifrei de 10%.

S-a ajuns aici pentru că globalizarea şi liberalizarea comerţului au contribuit din plin la creşterea numărului locurilor de muncă şi a calităţii vieţii în ţările în curs de dezvoltare, stimulând astfel investiţiile, productivitatea şi implicit creşterea economică. Este surprinzător faptul că încă există grupuri care promovează protecţionismul, ce refuză evidenţele, şi asta pentru a “proteja” anumite categorii sau industrii faţă de care au un interes direct. Şi fac asta în ciuda faptului că liberalizarea comerţului îmbunătăţeşte nivelul de trai pentru întreaga societate şi în special în rândul celor vulnerabili. Asta ne spune şi infograficul de mai jos.


 

Am putea compara nivelul mediu de trai al anului 2021 cu cel de acum un secol, sau două, şi am ajunge să discutăm despre tehnologii şi inovaţie, factori ce au stat la baza progresului. Dar de unde provine inovaţia? Cine sunt cei responsabili? După cum îmi place mie să afirm, antreprenorii sunt adevăraţii eroi ai capitalismului, pentru că pieţele libere încurajează inovaţia, pentru că tot timpul un produs mai bun se va vinde mai bine, beneficiind atât cumpărătorul cât şi vânzătorul. Iar antreprenorii se luptă în acest ring al inovaţiei. Ca în orice competiţie, companiile ce nu oferă consumatorilor un produs corespunzător sunt într-un final scoase în afara pieţei. Dar despre asta cu altă ocazie.

Şi la final vine întrebarea: daca pieţele ne slujesc atât de bine, de ce există impresia că din când în când ele ne „trădează”? Trebuind astfel să cerem unei autorităţi, implicit „superioare” lor, cum ar fi Statului, reglementatorilor, legiuitorilor etc. să le „reeduce”, plafonând preţurile spre exemplu? Nu mai bine le-am cere autorităţilor să sprijine producţia reducându-şi propriile puteri? Reducând birocraţia, reglementările sau taxele? Pieţele nu sunt perfecte, întotdeauna vor exista mici fricţiuni, dar sunt cea mai eficientă formă de organizare şi transfer de care dispunem.

Aş putea concluziona că ne plac beneficiile pieţelor dar nu şi costurile. Iar prin cost înţeleg costul ajustării la un nou normal spre exemplu. Dar soluţia nu este să intervină Statul, soluţia este să lăsăm oferta să crească. Iar oferta va creşte împreună cu preţul, căci asta îi motivează pe producători. Mulţi argumentează că în capitalism există inegalitate, dar ce aţi alege, inegalitate în bogăţie, sau egalitate în sărăcie?

Adam Smith, „tatăl capitalismului modern” spunea în Avuţia Naţiunilor, publicată în 1776 că „Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptăm noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceştia îşi privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii.”

Dacă am translata la unul din subiectele de mai sus, am putea spune fără tăgada că „nu de la bunăvoinţa producătorului de energie aşteptăm noi gaze, electricitate şi căldură, ci de la propriile lui interese: de a plăti salariile, de a acoperi cheltuielile, de a-şi recupera investiţia şi de a face profit.”

 

Pentru titlul acestui articol, dar nu numai, trebuie să acord credit şi să îi mulţumesc domnului profesor Lucian Croitoru, a cărui carte, „În apărarea pieţelor”, Curtea Veche, 2012 m-a inspirat.

 

Cristian I. Popa, CFA este membru al Consiliului de administraţie al BNR şi membru al Consiliului Director al Asociaţiei CFA România.

Opinia prezentă îi aparţine autorului şi nu reprezintă poziţia Băncii Naţionale a României sau a CFA România.

 
 
AFACERI DE LA ZERO